N-a mai plouat demult – in mine si-ntre noi, pe geamuri si printre copaci, n-a mai plouat si ma gandesc, ma gandesc acum… asa, fara niciun scop si poate fara niciun inteles, doar pentru mine, doar ca sa pot clipi , doar ca sa vibrez si poate ca sa fug…
Zilele se scurg incet si-n tacere, inca le caut sensul desi unele-s zbuciumate si par ok, inca mai caut in mine si probabil ca asta o sa ma preocupe tot timpul, inca mai stiu si mai cred ca exista cuvinte pe care le coloreaza tacerea, cred ca doi oameni isi pot spune atatea , zambindu-si, privindu-se in ochi, cred ca avem puterea imensa de-a ne-a deschide sufletele intr-o clipa, puterea de-a darui – si e nevoie doar de putin curaj. Cred in chimia dintre oameni, in ochii lor care exprima atatea, in gesturile si-n mainile lor care soptesc atatea, cred in cuvintele nerostite, care probabil raman la nivelul imaginatiei noastre, pentru ca nu ni le confirma nimeni niciodata. Cred in zambet dar si-n puterea faptelor concrete, in puterea zilelor si-a noptilor care se scurg uneori intr-un anume fel…
In mine uneori e gol si n-am cu ce sa m-apropii, uneori e gol pana-n suflet si plang, plang si ma frustreaza lumea asta in care incerc sa ma obisnuiesc sa traiesc, ma doare rautatea nejustificata, nu inteleg minciuna de nicio forma, orgoliul nemarginit al celorlalti, tacerile nedeslusite, toate astea ma macina pe dinauntru si imi rastoarna lumea. Caut sensul lucrurilor care-ar putea sa fie, incerc sa-nteleg de ce oamenii nu spun si nu vorbesc atunci cand e nevoie de ei , si asta ma transforma inevitabil intr-un copil care nu mai creste.
Inteleg ca vreau sa evoluez si stiu ca doar prezenta anumitor oameni poate schimba ceva in mine, stiu ca n-am cunoscut oameni intamplator, doar pentru a-i primi sau pentru a-i izgoni din mine, uneori am inteles rolul lor prea tarziu sau poate prea curand, si n-am stiut ce sa fac, si s-a consumat, si ei au plecat, sau poate ca eu am plecat…dar ce mai conteaza? Cand eu am inteles ca doar CURAJUL mai poate face ceva, cand eu am invatat sa traiesc doar pentru a afla, doar pentru a cunoaste, cand eu am crezut in ei si ei niciodata in mine… Ce fel de jocuri se mai joaca aici? Ce fel de cantece absurde se mai canta si ce fel de muzica se mai danseaza intr-o lume in care eu nu ma pot obisnui? In cate feluri sa mai vorbesc, si-n cate feluri sa mai accept sa mi se mai vorbeasca? Uneori nu mai stiu si-s confuza… uneori parca ma caut degeaba si fara rezultat, dar imi place sa cred ca toate drumurile duc catre drumul meu , ca oamenii pe care-i cunosc au aparut ca sa ma invete ceva, ca sa-mi arate ceva, ca sa-mi fie prieteni sau ca sa fiu pentru ei, habar n-am, dar ce rost ar avea toate daca ar fi intamplator? Cu ce sens, daca totul ar fi haos? La ce folos? Nici nu ma gandesc la asta…
Si astept, astept… sa se intample ceva care sa-mi confirme ca stiu ce este in mine, ceva care sa-mi arate ca sufletul meu nu da gres si vibreaza, si traieste, iubeste si se bucura, simte si crede. Trebuie sa se intample ceva… viata asta trebuie sa fie mai mult de atat… Undeva there must be a catch, nu exista nicio alta varianta…
Mi-e dor de oameni vii care vor sa fie ei, fara nicio masca, fara nici o “piele”, fara nicio alta infatisare, de oameni neinteresati de lucrurile astea care trec si nu ne raman, mi-e dor de oameni care sa-mi vorbeasca cu-adevarat , care sa simta ca-i inteleg fara sa-mi spuna, de oameni care sa-mi perceapa sufletul fara sa mi-l explic, poate ca totu-i de fapt o iluzie , o himera frumoasa care fuge si nu se intoarce… Poate, dar pana atunci, am sa astept…
Am sa astept in mine… sa se intample ceva. Si se va intampla.
Alergam dupa lucruri marete, cautam extraordinarul, uitam de principii si ne-ndoim coloana pana ce ne cocosam de-a binelea….dar stop : ne amintim cine suntem – ne-ntoarcem la noi insine…
Vai!
Mama, cand eram mica, ti-am cantat cu Maria cantacelul ala :
De ziua ta, mamico,
In dar ti-am adus inima
si crede-ma, mamico,
Un dar mai frumos nu se putea.
Am vrut sa-ti culeg o floare,
Un mic ghiocel frumos,
Dar pana la urma moare
Si cui e de folos?
Am vrut sa-ti culeg stelute,
sa-ti fac un frumos colier,
Dar cine nu stie oare
Ca in zori stelutele pier?
Am vrut sa-ti culeg o raza
De soare, sa-ti prind in par,
Dar tu stralucesti mai tare
De dragoste si dor.
Brrrr.
Mama, azi e ziua ta…Stiu ca si astazi mai pastrezi toate felicitarile noastre in dulap jos, si toate operele noastre de arta le pretuiesti, coli imprimate in aracet,lipicioase dar pline de stralucire, pentru ca tu stii cata dragoste am pus acolo. Pentru mame nu exista multe cuvinte pentru ca se stie – mamele,prin natura lor, sunt perfecte.
Mi-amintesc , mama, cand ne trezeam dimineata si ne alintai cu bunataturi, azi acele zile mi se par asa indepartate si asa ma apuca nostalgia…Pentru ca mi-e dor de zilele in care AVEAM TIMP pentru noi – eu, tu, Maria si tata – mi-e dor de noi 4 impreuna – mi-e dor, mama, sa stam si sa barfim despre tot si toate, sa plangem si sa radem impreuna, sa nu ma uit la ceas, sa nu treaca timpul atat de dureros… Mi-e dor de copilarie si de mancarurile tale bune, mi-e dor sa fim aproape… Pentru ca mi-esti draga, mama, si stiu ca nu ti-o spun cum si cand ar trebui, si aproape deloc, cu siguranta o simti dar cuvintele uneori trebuie sa iasa si sa fie rostite ! Uneori ma frustreaza atitudinea mea de rebela , uneori ma condamn pentru ceea ce nu sunt si as vrea sa cred ca sunt mai mult de o fetita introvertita – azi femeie in toata firea.
Ma ingrijoreaza trecerea timpului, scurgerea inevitabila a anilor – ma ingrijoreaza orasul in care locuiesc – si nu pentru ca nu mai sunt langa tine – nu! – ci pentru ca stiu ca aveai dreptate cand spuneai ca n-ai putea trai aici… E un ritm infernal pe care uneori simt ca nu reusesc sa-l mai asimilez! Ma ingrijoreaza si distanta dintre noi …Pentru ca eu imi imaginam viata altfel,mama! Mi-o imaginam in scurgere mai lenta, mai utila, credeam ca actiunile ne sunt valorificate cu adevarat si credeam ca avem timp sa ne bucuram de lucruri marunte…
Mi-amintesc cat de mult mi-am dorit sa cresc – si tu imi spuneai sa nu visez la asta, caci o sa ma tot satur sa fiu “mare” – ce pot sa mai spun acum, cand toate cuvintele tale se intorc in mine puternic si nu stiu incotro sa merg?
Mi-e dor de tine si de felul in care dadeai tu sens zilelor, de felul in care vedeam viata de la etajul 4 al apartamentului nostru….apoi de la etajul 2…si de aerul pe care il respiram, de plimbarile cu tine pe bulevard sau prin centru, de plimbarile prin magazine si de mesele copioase, de serile in care ne faceai cate o prajitura sau un ceai, de povetele tale care acum imi folosesc – pentru ca tu mi-ai spus sa fiu buna, indiferent de circumstante, tu m-ai invatat sa daruiesc – caci lucrurile cu care ramanem in viata sunt acestea , tu m-ai invatat sa incerc de o mie de ori, pana reusesc, sa ma ridic dupa fiecare cadere, sa tac atunci cand am furie in suflet – sa-mi cantaresc cuvintele, caci uneori , odata rostite, dor tare – SI-TI MULTUMESC PENTRU TOATE ASTEA, MAMA! Si pentru toate lucrurile pe care nu imi fac curaj sa ti le spun – pentru caldura cu care ne astepti acasa, pentru bunatatea si iubirea ta neconditionata … Si ma gandesc de multe ori ca vreau sa-ti daruiesc mai mult – si-mi pare ca-s prea “mica” si nu stiu s-o fac, si-mi pare ca nu mai am timp sau daca am, nu stiu sa il folosesc , si-n loc sa ma revolt, strang in mine ganduri care parca ma sufoca…
Ar trebui sa iti spun ca te iubesc mereu si sa te-mbratisez, ar trebui… Dar de cele mai multe ori nu o fac … Pentru ca ma-ngenuncheaza stangacia, sau poate ca-i doar un pretext pentru blocaj…
Azi,mama, iti scriu aceasta scrisoare “de calculator”… Si dac-o s-o citesti vreodata, mama, te rog sa stii ca te iubesc – te iubesc simplu si alb, te pretuiesc si te respect – si iarta-ma pentru ca in loc s-o spun…aleg sa tac – te iubim, si eu,si Maria, tu esti lumea noastra mare!
Vreau sa fii fericita… vreau sa stiu ca viata ta e frumoasa mereu – vreau sa cred si sa simt mereu ca destinul tau e unul maret – pentru ca tu esti buna, MAMA, esti perfecta!
Copiii se apropie de pamant si-n sufletele lor bate cerul; se golesc de toate cuvintele si-si vorbesc cu manutele mici cu care uneori se ating nestiutor si curios. In urma lor se sparg flori de gheata care se topesc si apoi se transforma-n licurici, in urma lor vantul danseaza printre copacii verzi si infloriti, in urma lor fluturii invata sa traiasca mai mult de o singura zi iar florile , margaretele, macii, trandafirii si orhideele imbobocesc stropite de roua, in urma lor ploaia-si face loc printre norii albastri si grei, curcubeele-si coloreaza conturul fin iar viata vibreaza si totul se naste pentru a trai etern.
In fata lor se-ntinde marea albastra pe care-si tese soarele culorile aurii care se-mbina cu nisipul si cladesc castele care mai apoi se scufunda in mare si revin la suprafata fara se se distruga; ei isi ascund trupurile firave dupa ziduri si se privesc zambindu-si sagalnic, cuprinzand zarea – stiind ca au cucerit lumea si lumea e a lor.
Din spate ii acopera cerul atunci cand vine furtuna si-i cuprinde in palme , ii protejeaza zarea si-i coloreaza in rosu aprins asfintitul, ii priveste Dumnezeu dintr-o parte si-i binecuvanteaza cu iubire, li se ofera nestiinta si tabla alba pe care s-o picteze cu fericirea lor…
Copiii isi incalzesc sufletele cu dimineti insorite sculptate in dor, cu ierni in care isi impaturesc sarutul, cu apusuri fierbinti in care isi strang infriguratele imbratisari, cu minute in care isi descriu unul altuia lumi nestiute de nimeni, cladite chiar atunci, unul pentru celalalt.
Caci
“Copiii care se iubesc se-mbratiseaza in picioare Langa portile noptii Si trecatorii care trec ii arata cu degetul Dar copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni Si numai umbra lor Inlantuita umbra tremura in noapte Starnind mania trecatorilor Mania si dispretul lor si rasetele si invidia. Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni Ei sunt in alta parte dincolo de noapte Mult mai presus decat lumina zilei In orbitoarea stralucire a primei lor iubiri.”
Another day has just begun
Life goes on there’s no return
How can I trust anyone
When honesty is such a dirty word Does anyone know The truth we’re looking for Can’t find it anymore
Does anyone know
How to make me feel
For something that is real…?
Unele versuri au pur si simplu muzica lor, care-ti rasuna-n suflet cu mult inainte sa le asculti, si cateodata ma intreb daca nu cumva si eu sunt un cantec ale carui versuri incerc inca sa le gasesc, sau sa le formulez, unesc, ca sa devina cuvinte…
Oare stim ce este credinta, increderea ca oamenii carora ne destainuim ne sunt cu adevarat aproape, si oare minciuna este ceea ce ne face sa devenim mai puternici, mai siguri pe noi, mai egali in fata celorlalti sau in fata sinelui , oare de fiecare data voi vorbi despre masti si prea putin despre chipuri vii, oameni vii, oameni destoinici, persoane umane langa care sa-mi pot dansa sufletul? Oare….?
Se intampla ca inima sa doara – sa doara inauntru si sa ne simtim prabusiti – sa simtim cat de repede ne ratacim si cat de categoric ne scufundam, uitandu-ne menirea si mai ales uitand ca am fost inzestrati cu VIATA, cu VIBRATIE, cu MAGIE, cu ATINGERI…Transformandu-ne in propriile victime, ecouri solitare plimbandu-se pe pamant, scuturandu-se la umbra copacilor golasi si-nfrigurati de iarna, uitand pentru ce suntem aici, uitand ca purtam o masca lipita de chip, contopindu-ne cu scenariul pe care l-am creat pentru propria viata, deghizandu-ne in papusi colorate dar fara viata, jucand ca pe o scena care cere aplauze intr-o sala intunecata si de cele mai multe ori goala, transformandu-ne in lasii propriilor decizii, amagindu-ne ca suntem si sa nu fim, visand dorintele altora, incercand temerile celorlalti, fara sa ne dorim a le experimenta pe ale noastre…
Da, e o certitudine: ne-intalnim IN NOI cu chipurile altora, ne trezim ca deja le-am dat viata si ca efectiv “jucam” aceasta existenta. Cine sa mai creada in cine, cand totul pare un fiasco care nu poate fi patruns caci traim cu teama inabordabilului, cu teama esecului si-a solitudinii?
Chipurile s-ar putea “topi”, s-ar asterne linistea. Ne-am infricosa si am fugi fara sa privim inapoi. Ne-am opri cand am simti ca nu ne urmareste nimeni. Ne-am intoarce si ne-am regasi. Ne-am recunoaste si ne-am simti. Ne-am abandona in oameni si le-am oferi mai mult dintr-un timp scurt si o viata la fel. Am renunta la orgolii, la alergatul dupa iluzii, la trufia de sine, la vanitate si egocentrism..Dar stiu, ne-ar speria linistea si ne-am vrea inapoi, asa cum CREDEAM ca suntem. Vom fi debusolati dar liberi. Stingheri dar curati. Transparenti dar albi.
Doar o data pot cadea mastile, o singura data – si uneori e nevoie de un singur om ca sa se intample asta – de o singura lume perceputa intr-un moment diferit , de o singura piatra care sa ne loveasca, o clipa de nebunie sau de prea mult realism, un flash, asa cum ii spun eu, de cele mai multe ori, dar un flash care poate schimba ceva – PE NOI INSINE.
De multe ori, iarna pentru mine nu-i altceva decat un joc lenes al sufletelor care ard nemotivat si fara voia lor, dar nu suficient incat sa cearna si sa adune amintiri. Uneori nu stiu catre ce sa ma orientez, si-n acelasi timp imi pare ca o fac destul de bine.
Am invatat ca nimic nu se intampla fara motiv, si nimeni nu se apropie de nimeni fara motivatie, fara scop, fara ideea ca undeva,candva, s-au reintalnit, si-au spus lucruri, si-au soptit cuvinte si s-au mangaiat. Noi oamenii suntem atat de vulnerabili…atat de usor suntem capabili sa iubim si atat de usor sa incheiem o poveste… Noi oamenii suntem plini adesea, si adesea goi…Si totusi , totul se intampla ca o selectie fireasca a celor ce vor avea sa vina, totul e prestabilit, e destin si e intamplare, e alegere indusa si e scop in sine. Dar dreptul de a alege e “garantat” de suflet, de minte, de ratiune si de logica. Dreptul de a alege sa spui “stop”, de azi “nu”, “nu”, “nu”. Pentru ca de multe ori viata e un simplu flash care arunca doi oameni de la extaz la agonie, de la sublim la pacat, de la “te vreau” si “nu te mai vreau”. Asta se intampla pentru ca in noi se schimba ceva – nu putem explica de la inceput, dar se explica singur in timp, si ceea ce pare un paradox, o nebuloasa, devine clar. Mie asa mi se intampla cu oamenii din viata mea – mi se intampla sa-i vreau tare, dar daca ei rup cumva, poate cu nestiinta, in mine, nu-i mai vreau niciodata, si nu-mi mai pasa, si-i las sa se piarda. E nevoie de o fractiune de clipa pentru dragoste – si de o secunda pentru indiferenta.Ca viata-i cinica – o stim prea bine – dar cumva lucrurile se aranjeaza – cumva karma actioneaza pentru fiecare.
Imi place sa cred c-am facut alegerile cele mai corecte, nu neaparat cele mai bune, ca din toate relele – l-am ales pe cel mai mic – ca din toate iubirile, am ales-o langa mine pe cea mai profunda, pe cea mai platonica, pe cea care, desi are putine gesturi si cuvinte – e atat de reala si bate atat de tare-n mine! Am inteles ca pentru apreciere si pentru dragoste exista cuvinte putine, pentru suflete nobile exista imbratisari puternice pe care nu le poate spulbera vantul …
*caci sufletele care se iubesc se intalnesc si se simt mai cu nesat atunci cand incearca vantul sa le arunce la margine, ca inimile devin mai tari atunci cand se iubesc in mare, ca cel care te vrea, te vrea pentru ca a descoperit uratul din tine si l-a considerat – cel putin o data – fascinant, ca n-a cautat sa te schimbe pentru binele propriu, si nici pentru binele tau – lasandu-te sa alegi firele din viata si sa ALEGI TU, in final – si nu te-a vrut pentru ceea ce erai la momentul la care te-a cunoscut – ci pentru ceea ce a vazut etern si pana la capat in tine , pentru ceea ce stie ca vei deveni, pentru suma intamplarilor care te-au adus langa el.
*caci dragostea nu este doar un biscuite in forma de inima, ci constanta la care te poti raporta peste timp, la minutele care au puterea de a-ti taia respiratia, la discutiile in contradictoriu care par sa arunce sufletele – doar pentru a le apropia si mai tare.
Nu sunt o eroina, si nu mi-am gasit eroul , nici o printesa care si-a gasit printul venind de departe pe al sau cal alb , nu sunt o carte plina de basme si love story-uri, sunt un om simplu , sunt un om viu, care si-a gasit sufletul… pe-o margine de lume, pe o banca goala, intr-o cafenea plina de oameni, intr-o frunza spulberata pe asfalt, intr-un soare galben si arzator, in stelele care lumineaza noaptea, printre monstri de gheata, printre suflete incompatibile si seci, prin timp si lungi calatorii …
…pentru ca sufletele care se iubesc, se iubesc pentru ca stiu ca nu exista alta cale.
Uneori am senzatia ca viata se scurge total in defavoarea noastra, nicidecum c-am fi aici pentru a face/crea lucruri marete si pentru a lasa ceva in urma, ci pentru a ne testa limitele, pentru a ne face sa luptam pentru nevoile noastre, pentru a ne degrada, intr-un fel sau altul, ci nu pentru a ne mari; pentru a ne nimici in propriile convingeri si a fi distrusi de propriile arme, pentru a ne ironiza pe noi insine, si pentru cinismul din care ne-am nascut. Cum as putea sa ma incred in libertatea care nu imi apartine, in soarele care nici macar nu ma arde – la propriu, in stelele pe care nu le vad niciodata cazand, in pamantul de sub picioare, pe care de cele mai multe ori nu pot sa mi-l asum, in visele care staruiesc neincetat si pe care inca nu le-am atins, in fatidica soarta de care sunt prea constienta?
Am incetat sa ma mai intreb unde este dreptatea, de unde vine durerea, de ce canta viorile si de ce-mi doresc sa aud valurile marii, si numai faptul ca insir aici asa-zisele intrebari pe care nu le mai am, e dovada vie ca eu nu m-am trezit, si nu stiu daca se va intampla.
Uneori am impresia ca totul este un mare fiasco, ca tot ce culegem nu este ceea ce semanam, ci ni se intampla efectiv, c-asa-i menit. Dar si daca-i asa, atunci totul devine prestabilit si infricosator, infiorator de-a dreptul – da’ nu avem certitudinea , avem doar intrebari si raspunsuri putine, si vrem sa aflam si sa cunoastem, dar in realitate nu vrem, luam totul asa cum vine si ne trezim rataciti. Unde ne ducem, incotro ne indreptam? Ce fac, ce vreau sa fac, de ce acum si de ce nu maine, sau peste 3 ani sau 5, unde este umanitatea si cine sunt eu de fapt? De unde vine dorul ? Dar neincrederea? Dar magia care face lucrurile perfecte pentru o secunda meschina? De unde vine dragostea, din noi, de pretutindeni si de nicaieri, din oamenii buni si calzi, din univers sau din cer, o concepem ca pe un copil , o cladim ca pe un bloc sau exista acolo si asteapta sa fie descoperita? Sigur ca am ipotezele mele si raspunsuri multiple, si tocmai asta nu-mi da pace, inexactitatea ecuatiei.
Daca drumul duce spre nicaieri, atunci eu spre unde mai curg?
Dimineata, vartej; oameni grabiti , tocuri de pantofi, ziare de rasfoit, taxiuri gonind, oameni somnorosi, vanzatoare cu capsa pusa la magazinul din colt, fata de la covrigi serveste fara manusa – iacs!, cativa batrani cu plase goale se indreapta spre piete si spre nicaieri, deloc grabiti, sau poate prea,zgomotul sinelor de tramvai imi rasuna-n urechi imediat ce trantesc usa de la bloc, oameni din nou, si suflete nu stiu cum ; metrou, aglomeratie, miros de patiserie, caini pe bulevardele largi – se plimba nestingheriti printre oameni – mornin’, un singur gand : “ce-as bea o cafeluta!”; Lungul drum spre birou, privesc cerul albastru si ma trezesc claxoanele masinilor nervoase din trafic, home – vreau acasa, dar nu, vreau la job , dar nu – nici nu stiu ce vreau dimineata, pentru simplul motiv ca-i prea dimineata… Miros de tutun, God, de s-ar sfarsi odata mirosul de betoane si de tot, sa miros aer de mare…Marea, teribila mea vesnica dragoste, cu valuri infuriate, ce dor imi e !
Pamantul imi da senzatia de ireversibilitate, gandul ca totul se petrece irepetabil, printre deja-vu-uri -grrr, cum il scriu pe-asta?! – iar cerul…cerul este sentimentul imposibilitatii, al visului, al faptului ca nimic nu e de atins, si totusi… Eu sunt aer, prin zodie -irelevant – si prin toti porii – cel mai relevant – sunt intre pamant si cer, de multe ori aproape de imposibil, alteori de ireversibil – si descopar lucruri.
In jurul meu descopari lucruri “usoare”, nu in sensul de facile, ci nelalocul lor, oameni “usori” , pisati de gol si cotidian, macinati de uratul din ei , oameni care nu isi pot asuma nestiinta, care nu vor sa li se explice, pentru ca au senzatia ca deja le stiu pe toate, ursuzi si neputinciosi. Mi-e dor de lumi albe, nu mai am nevoie de atatea culori decat in mine, in afara e nevoie de sinceritate, de transparenta… Oamenii ar trebui sa se transforme in ei, in ei insisi si in nimeni altcineva, sa se oglindeasca in propriile actiuni si sa fie mandri de ele atunci cand e cazul, si sa-si certe energiile care nu aduc nimic bun, si sa…
De multe ori ma simt jignita – astazi mi s-a intamplat asta- jignita de o atitudine gresita, de oameni care fura drepturile altor oameni, de cei care vor sa se transforme si mai ales sa iti transforme virtutile in defecte, sau pur si simplu sa le treaca cu vederea, fara nicio apreciere. Ma lovesc de incorectitudine si nepasare, imi amintesc ca am fost educata sa iau ce-i mai bun din oameni, sa le ofer totul, de la prezumtia de nevinovatie pana la sanse multiple…Am fost educata sa cred in umanitate, sa cred ca durerea este ceea ce ne aduce mai aproape unii de ceilalti in egala masura cu fericirea impartasita.Am fost crescuta sa n-am crezuri marunte, ci doar principii de oameni mari peste care sa nu trec, sa am vise mici, dar pe care sa le urmez pas cu pas pana ajung la cel mai mare ; mi s-a inradacinat , odata cu trecerea timpului, ideea ca un om poate face ceva chiar de unul singur, ca poate lupta impotriva curentului, ca poate deveni mandru de sine chiar daca in jur e depreciere ; stiu ca pot muta muntii din loc, pot sparge ziduri, pot darama mituri, pot intra in lumi mari si mici, in marea rece zambind – daca asa vreau – in oceane adanci – si ape tulburi – daca din nou, asa vreau… Si cred ca noi oamenii ar trebui sa traim cu astfel de ganduri, ca merita intotdeauna sa luptam pentru ceva, ca exista karma – dar karma mea este ceea ce influenteaza deciziile mele, nu si reactiile celorlalti, ca exista destin – dar poate ca nu trebuie privit cu asa mult fatalism , ca exista vise – care trebuiesc urmate si indeplinite no matter what.
Howdy, I’m back! Dupa o perioada destul de lunga in care am hotarat sa fiu mai absenta din asta si mai prezenta in mine-am hotarat sa revin – nu tocmai usor- dar pana la urma unii dintre noi au nevoie de “Scris” ; si nu doar de acela pe hartie,cu cerneala, si poate doar din motivul simplu (cel putin pentru mine) ca agendele,caietele, colile,etc devin greu de depozitat… si-atunci asta-i cel mai facil mod de-a impartasi ceva tie insuti sau , de ce nu,celorlalti.
Chiar asa. Apropo de ceilalti. Eu de multe ori m-am gandit ca cei care scriu pentru ceilalti nu sunt 100% corecti, 100% dezinvolti si onesti, pentru ca , sa decidem, e destul de dificil sa scrii concentrandu-te si incordandu-te pe ideea ca te va mai citi cineva, te va critica cineva, te va admira, de ce nu, cineva. Toate astea creaza pana la urma acea pojghita, ca nu stiu cum s-o numesc acum, acea masca a nevoii de-a minti putin,de a te preface putin, sau pur si simplu de a nu fi tu – which is wrong. Pentru ca nevoia de a scrie ar trebui sa fie nevoia de a vorbi pur si simplu, cu voce tare, dincolo de a stabili niste reguli sau de a impartasi ceva cu poporul. Dar, in fine, asa sunt eu. Ma cheama Inima, ce pot sa-mi fac?
In alta ordine de idei, zilele trecute vroiam sa scriu. Si nu doar atunci, ci-n multe alte precedente ocazii in care nu ca m-am oprit, pur si simplu mi-au zburat gandurile ,luandu-le locul altele, mai infometate, sau poate mai pline. Mi-am dat seama ca oamenii n-au nevoie sa fie sinceri, dar au nevoie de minciuna, au nevoie sa fie impopotonati si ridicati la cer in varii circumstante, au nevoie de cuvinte dulci si soapte la ureche, de floricele colorate care sa le faca ziua mai buna chiar daca ei stiu ca in realitate nici macar nu-i asa – pentru ca atunci cand ai o zi proasta, da’ proasta, ai o zi proasta, dom’le, si eu n-as avea nevoie de”lu-gu lu-gu”. In fine.
Iata-ne ajunsi si-n 2012. Sunt sigura ca nu se termina nimic aici, nicio lume, poate doar daca ne transformam intr-o tara de prosti ridicoli si confuzi cu totii , poate doar daca refuzam sa ne desteptam, dar chiar si asa, va mai dura o vreme sa se-adune . Oricum as privi-o, optimismul in vremuri mai senine exista. Si nu renunt la gandul asta al meu. Eu nu mi-am schimbat orizonturile, tintesc catre aceleasi lucruri, am aceleasi idealuri si inca vreo cateva peste, am aceleasi visuri, si oamenii din jur mi-i apropii numai asa cum simt, in felul meu rece si uneori destul de brutal…Dar cand ma apropii ei stiu ca e pentru multa vreme, ei stiu ca voi ramane acolo, caci dincolo de toate ma consider o persoana loiala, patimasa in simtiri, in argumente. A mai trecut un an , 2011 mult mai rapid ca 2010, cu bunele si relele lui, cu realizari si putine neimpliniri, nici nu le mai tin minte pe-acestea din urma, problema e ca a trecut cu o asa mare repeziciune ca nici m-am apucat sa fac bilantul, poate asa ne e dat in vremurile astea tulburi pe care le traim.
Citindu-ma din urma de la inceputul postului , realizez ca n-am imbinat nimic concret, doar o buimaceala de cuvinte, multe subiecte pe care as vrea sa le dezvolt prin scris si poate prea putin timp la dispozitie pentru a inchega totul asa cum imi doresc. Un lucru insa e cert: acela ca nu voi incepe sa scriu doar pentru ca simt atunci dar nu pot sa exprim, trebuie sa simt si sa sa curga cuvintele.
Acestea fiind spuse, ne vedem data viitoare!
Va doresc un an bun si frumos, plin de surprize minunate, plin de iubire pe care neaparat s-o daruiti si prea putin sa asteptati sa vi se daruiasca (oricum traim in cerc, vi se va intoarce !)
Eu raman aceeasi,
Misserror – neindemanatica, plina de mine, ironica si rece – dar intotdeauna aici, daca merita osteneala
Rascolind blogurile, am realizat ca sunt inca multe persoane care ma au in blogroll-ul lor , “ce mai citesc eu”, “recomandari”, etc. And thanks for this, don’t know if I deserve it!
ora 10 pm – Sunt foooarte obosita, asa ca voi fi succinta – I know, nu-i chiar my type, dar lucrurile se mai schimba. But for next months I’m attending some special events – So it’s keepin’ me busy all this.
Aaaa, si sa nu uit : anunt important – Caut rochie. Caut o rochie…speciala, colorata – cu multi fluturi,sau flori, sau primavara, vara, soare, luna, stele, mare, scoici, anything. Daca are cineva vreo recomandare de magazin, croitorie (de ce nu?), casa de moda, website sau orice altceva…please,please…let me know! Dau o bere
Ok, this is my human face.
S-aveti o primavara frumoasa…pana data viitoare cand voi scrie aici.
Se uita la mine ciudat, de parc-ar fi vrut sa-mi spuna ceva…de parca ma zarise inca de la inceput, cand eu purtam un dialog din care nu stiam ce-o sa iasa. Ma privea cu ochii lui sticlosi, mari si vii, dar nu-mi vorbea desi schita gesturi in pamant pe care imi doream sa le stiu. Eu plecam, zambeam, vibram, imi duceam la bun sfarsit visele,luptam pentru ele, cunosteam oameni , interactionam, ma lasam atinsa si atingeam, priveam,sarutam. Iubeam. Iubesc. El nu. El statea si cateodata devenea impasibil, impunator, amenintator chiar. Nu stiam ce vroia dar cautam sa-l percep asa cum stiu eu.
Explic lucruri si ma intalnesc cu oameni . Ma opresc din goana-mi nebuna si alimentez suflete, ofer un zambet, fac ceva…orice. Tresar. Multe ganduri imi curg in minte ca o apa involburata care parca goneste la vale.El sta conturat in asfaltul rece si ud, e frumos si toate gesturile il recomanda ca fiind cineva, si imi seamana ca entitate. Mai fac doi pasi si-n fata mea se-nalta un altul, eu ii zambesc si lui dar el mie nu, si nu inteleg. Se lupta in asflalt pana invinge, il vad, se simte glorios, oare nu intelege ca e ceva dincolo de asta? Nu stiu. Chiar nu stiu.
Mi-e dor de mare…in orice anotimp. Si de ideea de a face parte din acea imagine albastra si pura intr-o fotografie. Imi place sa insir cuvinte pe care doar eu le inteleg, dar unde-ar duce toate daca nu ar fi el? Ah,nu! Nu vorbesc despre dragoste. Sau poate ca da, insa la modul general, nu despre mine. Nu despre a mea. Li se impietresc buzele si chipul si ochii aluneca intr-un tarziu in nisip fiindca ei nu stiu. Dar eu stiu.
E clar: nu ne putem simti intregi fara ceilalti. S-au dus vremurile in care mai credeam ca nu-mi pasa si ca nu am nevoie de ei. In cate culori poate fi lumea desenata cu ajutorul nostru,al tuturor! Dar nu. Ne place negrul. Si albul. Si amarul din lucruri. Ne place sa fim pomposi,sa epatam , sa para ca stim, ca vrem, ca ne dorim, ca iubim. Sa para – si doar atat.
Am taiat cu privirea toti oamenii de pe strada,cei pe care ii cunosc, ii iubesc, ii respect , ii admir, cei pe care nu-i vreau, imi repugna, imi sunt indiferenti. As fi vrut sa nu pot rani, si sa nu pot pricepe. Fiindca, adevarat este…cu cat stim mai mult, cu atat vrem sa stim mai putin.
Dar nu ne putem opri. Suntem “suflati” cu asa ceva.
Privesc din nou in asfalt, il vad cum se uita la mine, nepasator si absurd, si inteleg iarasi ca suntem doar papusi frumoase, imbujorate si aparent calde, ne traim viata infrigurati si tot mai singuri, intelegem tot mai putin, vrem tot mai mult, luam tot, dar nu cerem voie, si consideram ca este al nostru.
As vrea sa cred ca fericirea are-un singur chip. Sau daca intr-adevar asa e, atunci cum am putea descrie? Mie imi este imposibil. A trecut timpul ; lucrurile s-au schimbat; viata mea s-a schimbat; hm, de fapt, totul are alte culori. Acum,mai mult ca niciodata,le percep vii si clare, fara nuante. Se spune ca vine un moment in viata fiecarui om, un moment unic in care acesta constientizeaza totul; o clipa perfecta in care mintea rezoneaza cu sufletul ; o secunda menita sa dureze o eternitate, sau cel putin pana murim. Se spun multe,de fapt, dar eu am crezurile mele. N-as sti sa descriu ce e azi in mine. Insir niste cuvinte care au contur doar pentru ca apas cu putere pe taste. Cateodata nu ne vine a crede ca ceea ce vazusem in filme sau citisem in niste carti bune chiar se intampla in realitate. Intotdeauna speram sa ni se intample ceva minunat, magic, iesit din comun, ceva care sa ne schimbe destinul,traiectoria, iar atunci cand in sfarsit traim acel CEVA, nu avem definitii, nu putem explica, dar simtim si stim ca asa trebuia sa fie. Si Doamne, cat suntem de plini si de fericiti!
Noi,cei care credem ca avem explicatii pentru orice, noi,cei care credem ca putem construi definitii pentru orice sentiment care pulseaza inauntru, noi suntem cei dezarmati, fara explicatii logice, fara portite de scapare, fara argumente atunci cand ne trezim traind intr-o lume care nu-i a noastra, la inceput, dar in care am fost primiti.
Da. Da, eu aveam lumea mea imaginara, pe care-o creasem de dragul visului si-a nevoii de-a evada din ceea ce traiam zilnic, pe strada sau in casa,oriunde,oricand. Lumea in care traiam eu cu mine era o lume pe care-o vedeam ca fiind aproape perfecta; fiindca asa o creasem eu, asta era destinul ei, sa fie cea mai frumoasa, cea mai calda, cea mai colorata. Aveam si fluturi, si stele, si-un cer senin, si furtuni (absolut necesare,de altfel). Era modul de-a ma regasi ori de cate ori alunecam. Am avut incredere in toate astea.
PANA INTR-O ZI. Stii, a fost ziua in care m-ai primit in lumea ta. Si cand am descoperit-o, fluturii mei si-au facut loc langa ai tai, ne-am privit, apoi am privit cerul. Era acelasi. Cerul meu si-al tau. Si noi am stiut-o de-atunci. Cum de cand? De-atunci. Povestea incepe cu ”Intr-o zi s-au cunoscut un el si-o ea. Erau tineri, si nu le pasa de ce se-ntampla in jur. S-au vazut si da, a fost dragoste la prima vedere. Nu,nu acea dragoste care se termina peste un timp, din cauza neintelegerilor. (eh,copii,intre timp,povestile se mai modernizeaza). E vorba de acea dragoste care-ti taie rasuflarea , te face mai bun, fara sa stii ,te ia prin surprindere, te sufoca, dar te si hraneste, iti da aripi, dar ti le si ia – ca sa-ti aminteasca ca totusi traiesti pe pamant, nu in aer. E vorba de acea dragoste ”la prima vedere”, adica momentul in care el o vede pe ea si-si spune:”Da, ea e, ea e femeia langa care eu voi trai,stiu,o sa-mi zica o lume ca nu sunt zdravan, dar in sfarsit,a sosit ziua in care am curajul sa-mi asum riscul si mai mult decat atat,sa-mi asum totul.”, iar ea il vede pe el si-si zice:”Da, el va fi tatal copiilor mei, da, asta e clipa in care trebuie sa las dracu sfaturile in genul -Nu e bine!,Mai gandeste-te!, Esti tanara!, Mai asteapta!- , a venit timpul sa imi ascult inima si sa uit toooot ce-am trait vreodata inainte.”
Paranteza :Oare nu ne-am saturat cu totii de falsuri? Oare de cate ori nu privim in altii pe care-i simtim fericiti, dorindu-ne ca macar pentru un moment, sa renuntam la viata noastra monotona si sa facem CE TREBUIE? Oare de cate ori nu regretam,mai tarziu,lucrurile pe care nu le-am facut din lasitate sau comoditate? Oare de cate ori,de caaate ori nu ne incearca sentimentul ca ne-am dori sa fim in alta parte? Si trec anii,si trec anii. Si nu facem niciodata nimic pentru noi. Si imbatranim. Si suntem nefericiti. Si chiar batrani fiind, constientizam ca inca nu ne-am maturizat. Oare lucrurile pe care le facem la timp nu fac si ele parte dintr-un proces de maturizare? Eu zic ca da.
…Si se privesc ore-n sir. E-aproape dimineata. Dar ei nu mai stiu. Ea s-a gasit pe sine, privind in el; si-a surprins sufletul in palmele lui, iar el il saruta si-l proteja, de parc-ar fi fost marea lui comoara. El in sfarsit, gasise o casa – o casuta pentru copilul care se ascundea acolo,timid, asteptand sa vina parintii de la serviciu, sa-l ia in brate, si sa-i dea curaj, curaj!
Ea venea spre el,cu vantul prin par, si cu sufletul care-i alerga cu peste 200 km/ ora, iar el a urmarit-o cu ochii pana astazi, cuibarindu-se acolo unde stie ca-i va fi mereu cald. Isi zambesc. Sunt constienti ca tot ce urmeaza va fi doar al lor. Pentru ca viata a inceput in acea seara de sfarsit de vara…”
V-as mai spune, dar trebuie sa-i lasam sa se iubeasca, fara sa-i stingherim cu povestile noastre. Ei sunt ocupati s-o traiasca pe-a lor. In plus, de-acum ora 12 noapte a devenit o ora destul de ”grava” pentru mine. La 8 ne trezim. Ne ducem la job. Ne place la job. Si e foarte important sa faci ce-ti place,nu?
Sunt fericita? Nu. Sunt plina. Cateodata asteptam muuult prea mult pentru lucrurile cu adevarat ”delicioase” ale vietii, dar si atunci cand apar, si ni se aseaza in fata,pe o tava, si incepem sa le savuram,bucatica cu bucatica, parca pur si simplu… e fabulos!
P.S. E doar un inceput. Si-nca unul fara sfarsit. Si stim noi ce inseamna asta.
(ACEST POST ESTE INTERZIS TUTUROR CELOR CARE ISI TRAIESC VIATA DUPA REGULI, MOTTO-URI, CELOR CARE AU IMPRESIA CA DACA STAU INTR-O RELATIE ”FRO” CATIVA ANI, O SA FIE BINE LA FINAL, CELOR CARE CRED CA DOI OAMENI NU SE POT IUBI ”INTR-UN TIMP ASA SCURT”, CELOR CARE AU SENZATIA CA AU TRAIT TOTUL, CA NU A MAI RAMAS NIMIC DIN CE NU STIU EI, CELOR CARE FOLOSESC EXPRESII DE GENUL ”O S-AJUNGI LA VORBA MEA”,”LASA CA O SA VEZI TU MAI INCOLO”,”VIATA NU-I O GLUMA”, ”MAI COPII!”, SI ALTELE, CELOR CARE CRED CA TIMPUL ESTE SINGURUL CARE TE POATE AJUTA SA VEZI LUCRURILE CUM SUNT ELE IN REALITATE, CELOR CARE CRED IN CASATORIILE DE ”PROBA”, IN ”TREBUIE SA URMAM UN PLAN”,”LUCRURILE AU NEVOIE DE UN CURS FIRESC”,”LUCRURILE TREBUIE SA SE INTAMPLE TREPTAT”,”TREBUIE SA NE CUNOASTEM MAI BINE” (CA SA NE DAM SEAMA CA NU SUNTEM FACUTI UNUL PENTRU CELALALT – IMI PERMIT SA ADAUG – SI VA ROG FRUMOS SA MA SCUZATI,DAR CHIAR NU M-AM PUTUT ABTINE).
NU IN ULTIMUL RAND, ACEST POST ESTE INTERZIS CELOR CARE CRED CA ”DACA MI S-A INTAMPLAT MIE,O SA TI SE INTAMPLE SI TIE”, CELOR CARORA LE E TEAMA SA-SI INFRUNTE CONDITIA, TEMERILE, PREJUDECATILE, IDEILE FIXE, CELOR CARE SUNT FANI AI EXPRESIEI ”NU TOT CE ZBOARA ,SE MANANCA” (DACA MA-NTALNESTI PE MINE,CARE-S O POFTICIOASA, N-O SA FIU DE ACORD SUB NICI O FORMA CU ASTA, EVIDENT), CELOR CARE AU SENZATIA CA STIU TOT DESPRE ORICE SI SE GRABESC SA MA SFATUIASCA SI PE MINE (EU IN GENERAL NU PREA TIN CONT DE SFATURI, DECI N-AR FI NIMIC PERSONAL , SAU PUR SI SIMPLU ZIC CA TINE SI FAC CA MINE, ASA CA MAI BINE LASA-MA SA FAC CA MINE DE LA-NCEPUT, CA SA-TI FIE SI TIE MAI USOR – ”CA SA FIE BINE” ), CELOR CARE AU IMPRESIA CA SI-AU INTALNIT MAREA DRAGOSTE DE VREO 4-5 ORI, ETC.
ASA,CA ERA SA UIT : ACEST POST ESTE INTERZIS CELOR CARORA LE ESTE FOARTE GREU SA MA CITEASCA, PENTRU CA NU SCRIU CU MULTE SPATII (SPACE,SPACE,SPACE), PENTRU CA NU DAU ENTER DUPA FIECARE FRAZA SI PENTRU CA FRAZELE MELE SUNT MULT PREA LUNGI PENTRU PUTEREA LOR DE INTELEGERE (STIU, MA PIERDETI,TOCMAI DE-ASTA SPUNEAM CA MAI SIGUR E SA NU MA CITITI).
RECOMANDAT CHIAR SI MINORILOR . BA CHIAR FOARTE RECOMANDAT LOR. ASTA PENTRU CA AM IMPRESIA CA EI AR PUTEA INTELEGE MAI BINE CE SE-NTAMPLA ”PE-AICI”,SPRE DEOSEBIRE DE ADULTUL DE ”RAND”, CARE-SI DA OCHII PESTE CAP,SE-NTOARCE PE CEALALTA PARTE,SI-ADOARME LINISTIT. (SI LINISTEA ASTA CATEODATA…NU-I SEMN BUN). Am tacut.
And you can put the music to my song, BABY. And this is for you. For me. For both of us.
Imi dau o mie de sanse si tot eu sunt cea care si le ia, ascult de multe ori de tine, insa de cele mai multe ori tot la mine ma intorc, privesc oamenii de pe strada,pe care nu-i cunosc, fix in ochi. Ma uit sus, pe cer, si cand nu-l vad albastru, stramb din nas. Apoi privesc drept inainte,uneori ma uit si dupa masini, stau la semafor, nu ma rutinizez, pentru ca ma confrunt cu mine si cu personalitatile mele (??? ) , apoi cobor la metrou si ma intorc acasa, de la serviciu. Sunt rosie, si alba, albastra si uneori – rareori – gri, indiferenta si rece, alteori neagra,neagra de furie, dar de cele mai multe ori sunt Eu, o combinatie de culori (imi place sa cred ca potrivita), un soi de vin tare si vechi, de la care te doare capul – sau nu – totul depinde de felul in care alegi sa-l bei ; sau de cantitate. Whatever.
Am cunoscut oameni si am ales – DIN NOU – si am avut momentele mele in care am fost stinghera, in care am plans fara lacrimi, in care am cerut totul si-apoi am spus ca nu mai am nevoie. Am ales rar, si cate o ‘bucata’ – asta ma defineste. Am avut doruri si am rabdat. M-am bucurat si cand nu meritam, m-am ridicat si cand trebuia sa mai fi ramas o vreme, am fost rea cand puteam alege contrariul, am tacut de ataaaatea ori – si mi-as fi dorit sa pot articula cuvinte. Am pus PUNCT – situatiilor de care nu mai aveam nevoie, carora nu le mai vedeam rostul, si relatiilor cu oameni care n-ar fi putut fi langa mine cu tot sufletul lor. Am ales sa traiesc judecand lucrurile care se intampla in juru-mi, dar fara voia mea,lucruri care amintesc ca nu asa am fost educata, ca nu asa am vrut, ca se poate altfel, ca .
Dar azi, aceasta-i fericirea. Fericirea-i locul in care sunt. Iubirea cea mare e inauntrul meu, independenta de atasamente. Iubirea cea mare e aici si acum . E peste tot in mine si in afara mea . Este acolo unde nu mai exista limite,margini, rataciri, suflete goale, cuvinte care nu rostesc.
Azi sunt hotarata sa daruiesc – fara “dar”-uri , sa soptesc, sa admit ca gresesc .
Cobor din nou la metrou. A fost o zi friguroasa , si m-am imbracat cam subtire. Fac retrospectiva celor intamplate la job,vorbesc cu o colega, dar gandul imi fuge departe spre casa,unde e cald . Si e locul meu, al nostru, si asta e o senzatie aparte. Nu spun multe, dar gandurile imi alearga prin minte ca la o competitie.
Sunt libera, da, sunt atat de libera!!!
Si am o dedicatie…E weekend si in sfarsit, sunt acasa . Nicaieri nu e mai bine ca aici.
Picura dragoste in mine… Lasa-ma sa te simt alb si cald,lasa-ma sa-mi amintesc de fiecare data ca te-am gasit intr-un ocean de alge , si cand te-am intalnit erai singur si…si tu m-ai ales. Da, tu m-ai ales,si eu am spus “da!”, pentru ca daca nu vroiam atunci,nu se mai putea niciodata.
Lasa-ma! Si ce daca ploua pe pleoapele mele, si ce daca bate vantu-n ochii tai care zambesc tomnatec, si ce daca-n noi doi ninge cu fluturi care zboara bezmetic , incrucisandu-si drumurile? Si ce daca, raspunde-mi,si ce daca?
Si cand a inceput sa-mi pese? Ah…Niciodata.
Picura flori de tei, ca sa-ti miros absenta pierduta pe buzele mele . Amorteste-mi strigatul cu saruturi multe, inainte sa ni le fure vantul, sufoca-ma cu degetele-ti delicate si fa-ma sa strig fara sa m-auda nimeni insa. Iubeste-ma,iubeste-ma!
Picura-n ochii mei departari rosiatice care sa se amestece cu frunzele de toamna, sa se-nsire pe asfalt, sa-mi adune toate lacrimile , si toate zambetele, sa se amestece toate, si-apoi sa dispara… Mi-a fost prea dor, si inca-mi e! Mi-e dor de dorul soaptelor tale, de atingerea ireala a mainilor tale, care-mi acopera pielea de pe spate,desenand contururi fine in forma de inima. Mi-e dor de forma lucrurilor care-ti apartin, chiar daca eu le am pe toate. Traiesc ca sa-ti fur toate clipele, ca sa te videz de sentimente, ca sa-ti sec toate apele adanci care curg atat de frumos si de calm inauntru,ca sa-ti abandonezi toate simturile in palmele mele, sa obosesti si sa renunti, sa mi te dai cu totul, pana la ultima bula de aer.
Imi infig mana in gatul tau,si-ti soptesc demiurgic un “nu te teme” scurt, dandu-ti senzatia ca te-am creat si ca nici macar nu mi-a trebuit mult, desi numai eu stiu ca a durat o eternitate. Mi-a luat o fascinanta si nesfarsita clipa sa mi te imaginez in toate ipostazele, sa te disec dincolo de invelisurile transparente care nu spun nimic, sa ma invelesc cu rasul tau caruia as vrea sa-i aud ecoul.
Mi-am dorit sa te fac sa plangi, dar nicidecum dintr-o pornire sadica, ci ca sa te aduc aproape de simturile mele care uneori se comporta de parc-ar fi agatate pe-un gard de lemn,plin de cuie ruginite si straine. Mi-am dorit sa nu mai poti, mi-am dorit sa te doara, pentru ca numai durerea ta mi-aminteste ca-s totusi vie. Sunt egoista, da. Insa..stii, fiecare minut imi arata felul in care reusesc sa m-abandonez pentru tine. Poate ca-s rea, si cruda. Poate ca-s doar un cliseu al omului obisnuit si simplu, care-si citeste dimineata nestingherit de aglomeratie ziarul , pe scaun, in metrou. Poate… Da, poate.
Picura … Pana se scurge tot, de tot… Ca sa ne pierdem amandoi. Tu pentru mine, si eu… Si eu intotdeauna pentru tine. Numai pentru tine.
Explicatie fara argumente
In ultimele luni,m-au incercat sentimente ciudate vis-a-vis de scris. Cand am avut timp sa scriu, nu mi-am putut aduna gandurile,iar cand eram prea obosita , aveam niste idei pe care la acel moment le-am considerat bune. Au trecut saptamani la rand,si tot ce-am facut a fost sa adun vise, dragoste,multe sperante, si mai multe zambete…Si in clipa de acum ma declar fericita. Si stiu,urmeaza altele.
Am inteles un lucru despre mine: acela ca imi este foarte greu sa-mi “public” sentimentele, sa le afisez ca pe niste postere, sa il pot determina pe celalalt sa desluseasca dintr-o fraza ceea ce simt. M-am incurcat , m-am blocat in propriile-mi cuvinte in incercarea de a spune ca eu asta sunt, ca eu asta cred, ca eu asa simt , ca nu stiu sa explic,dar ca as vrea sa fiu crezuta pe cuvant,pentru ca nu exista alta cale. Pentru ca nu putem elabora o schema care sa spuna concret ce este in noi. Dar putem transmite,in masura in care nu ne ia valul ; valul care ne arunca sub apa, ne zdrobim tamplele de stanci, ne sangereaza fruntea din pricina scoicilor cu varfuri ascutite – continuam, pentru ca nu ni s-a terminat aerul. Iesim la suprafata cand furtuna din noi s-a potolit.Respiram. Pentru ca iubim. Si cand iubesti e “altfel”. Intotdeauna e altfel. Acum cateva luni in mine s-a asternut ASTA. E ceea ce numesc Apropiere.
(Cred c-am inceput sa bat campii urat de tot.)
Despre
Am fost intrebata daca ma mai impresioneaza ceva.In prima instanta n-am inteles intrebarea,dar apoi,luandu-i sensul cel mai profund,am constientizat ca m-a miscat inclusiv initiativa.Asa cum ma cunosc,e si firesc. Am dat un raspuns scurt,specific situatiei,starii de spirit de atunci, locului in care eram – la serviciu. Ulterior, singura in metrou sau acasa,sau pur si simplu in masina,dimineata,sau in pauzele de cafea, mi-am tot elaborat in minte raspunsul – nu pentru cineva, exclusiv pentru mine,inconstient,probabil,pentru persoana care ar fi vrut sa savureze asta. Si cu siguranta,sa ma perceapa. Inevitabil,am inceput o introspectie,pornind de la intrebari mici,firave,aparent banale,aparent fara substrat. Eu ma reinventez de cate ori am senzatia ca nu-s unde trebuie -sau ar trebui sa incerc s-o fac mai des,pentru a nu fi surprinsa.Mie imi place sa aberez,sa sporovaiesc,sa transmit,imi place sa fiu perceputa – asa,utopic vorbind.
Re-re-revenind: M-am gandit la oameni.Mereu o fac. Mi-am amintit de batranica de la Unirii,care sta langa podul ce traverseaza Dambovita,rezemata de balustrada,cu ochii mereu inlacrimati,scotocind intr-o punga dupa un covrig.,zgribulindu-se de frig,sperand…SPERAND…M-am intrebat daca ea mai are speranta.Nu stiu,n-am nici un raspuns.Imi pare rau.Chiar imi pare rau de situatia asta. Am vrut,de fiecare data cand am trecut pe acolo, sa-i intind o bancnota,dar,oricat de stupid ar parea,mi-a fost de fiecare data frica sa ma apropii prea mult de ea. Nu! Nu frica de ea! Frica de mine, frica de reactiile mele, de ceea ce s-ar putea petrece inauntrul meu ,pana la urma -despre asta e vorba.
Inevitabil,ne intoarcem la oamenii buni,cu adevarat buni si valorosi,carora nu li se ofera nimic, la oamenii rai,care nu sunt zdrobiti nici de societate,nici de vreme,nici de nimic,ma intorc la ceea ce ma impresioneaza, la dragii mei parinti… Mi-amintesc cand eram in scoala primara si ne trezea mama dimineata,pe mine si pe Maria,ne imbraca cu ciorapi grosi,noi eram somnoroase; imi facea codite,ne pregatea pentru scoala,ne lua apoi de manute,ne urca in lift,ne ducea la aprozarul care era atunci , si ne cumpara biscuiti cu crema sau eugenii. Ne tragea fesurile mereu pe urechi si fularul pana in gat,si stiu ca aveam manusi cu ata dupa gat,ca sa nu le pierdem…Si stiu cat eram de fericita, si cat de impresionata sunt acum de toate amintirile astea care ma rascolesc, pentru ca ele fac referire la tot ceea ce sunt azi…
Ma impresioneaza pana la lacrimi dragostea neconditionata,si cel mai bun punct de pornire (cateodata si unicul) il simbolizeaza parintii, care ne hranesc sufletele,constiinta, care au grija de noi ca de ochii lor, care ne protejeaza,ne sfatuiesc,isi asuma riscuri, fac sacrificii cu orice pret si nu in ultimul rand ne ofera absolut totul,fara rezerve. Ma impresioneaza inocenta si candoarea ,insusiri pe care nu le mai gasesc in oameni,ma impresioneaza gesturile marunte, dar pline de farmec, care nu implica nimic,care nu cer nimic, care sunt doar gesturi si atat,franturi de clipa menite sa ne fure zambete si nimic mai mult.
Ma impresioneaza ca astazi,la serviciu, am primit o prajitura cu dragoste – fiindca cineva fara interese ascunse s-a gandit chiar si pentru cateva minute la mine,fiindca cineva a facut-o pentru mine, fiindca acelui cineva ii stralucesc ochii atunci cand imi daruieste ceva.
Ma impresioneaza ca o femeie minunata,care nici macar nu ma cunostea, mi-a acordat prezumtia de nevinovatie,m-a acceptat si mi-a pus la dispozitie tot ce-a avut,ma impresioneaza tot ceea ce se daruieste simplu, fara a fi insotit darul de gandul:”Lasa ca si eu am sa primesc.”
Ma emotioneaza ca o colega imi da o bomboana si rade larg,din inima,si-mi intinde manuta ei mica,si gestul in sine mi se pare atat de alb si-atat de aproape de mine… Sunt impresionata ca o naiva de puterea mea de a transmite celorlalti, de a-i determina,fara sa stiu, la gesturi deosebite,absolut incantatoare,minunate.
Sunt impresionata de momentele in care sufletul meu ma mangaie pe spate,seara, si ma saruta pe frunte,si imi mangaie parul,si dimineata ma trezeste,si insista,si trage de mine, si nu renunta, si e acolo , si stiu ca nimic rau nu mi se poate intampla. Este exact senzatia de siguranta – de fapt nu doar senzatia,e o adevarata stare – pe care un singur om ti-o poate da,o singura data,dar pentru totdeauna.
Sunt coplesita de dragostea pe care Dumnezeu mi-o ofera de fiecare data,cu o si mai mare intensitate, dar cu aceeasi stabilitate si siguranta.
Sunt eu, cu nimicurile din mine, care se strang ca-ntr-un buchet,implinindu-ma, daruindu-mi ceea ce stiu ca merit : Fericirea.
Iti multumesc – pentru ca m-ai determinat sa scriu acest post . Iti multumesc inca o data – pentru ca esti in viata mea.
Fulgi mari,mari,mari…din nou! Casele sunt albe, la fel si pasii mei, care parcurg drumuri diferite in fiecare zi, si totusi atat de cunoscute. Azi cand am iesit din cladirea in care lucrez ningea ca in povesti. Nu s-a oprit nici acum si-mi place,oarecum,desi e martie. Ma gandesc la Mucenici , am o dilema (sa fac,sa nu fac?!) ; daca imi ies ca cei de anul trecut , mai bine ma las de sportul asta .
Saptamana asta am numarat intr-un alt stil,necunoscut mie pana acum ; luni – ufff, ce mult mai e pana sambata, ce zi urata, luni, cand nimeni n-are chef, luni, am intarziat fix 13 minute la job ; marti – sunt asa de obosita, am avut o noapte lunga,in care n-am reusit sa dorm prea bine, poate pentru ca nu esti tu aici ; miercuri – devin mai optimista, e deja mijlocul saptamanii, de-ai sti tu ce dor imi e, copil nebun! ; joi – hai ca mai e putin, tu esti bine, dar e cam posaca atmosfera – eu cu cine ma mai cert? Mi-e tare dor de moaca ta , alintatule! ; vineri – azi,azi,azi – maine vii acasa, acasa la mine,acasa la tine,acasa la noi doi, baby, si te astept nerabdatoare, fiindca avem atat de multe sa ne daruim! Vineri – am sporovait cu colegele mele, ne-am cam enervat – oare de ce trebuie sa lucram si azi? – totusi luni am stabilit o iesire la un Mc , o sa fie tare fain sa barfim .
A fost o saptamana in care am asteptat , si desi am facut lucruri concrete, nu e la fel. Si tu o stii prea bine. Numai cand suntem amandoi ne gasim linistea. Poate tocmai de-asta asociez fulgii de zapada de azi cu linistea pe care mi-o oferi tu, cu sufletul tau frumos si alb.
Te astept acasa, baby, te astept sa vii !
De multe ori ne promitem lucruri – ne promitem ca nu vom mai esua,ca vom fi mai buni,ca nu vom mai repeta greseli,ca vom invata din ele,ca nu vom mai rani,ca vom iubi mai mult,ca vom minti mai putin,ca vom fi mai recunoscatori celorlati,ca vom face alegeri mai bune,ca nu vom mai avea regrete,ca ne vom crea alte perspective,ca vom lasa trecutul in urma,ca le vom spune mai des celorlalti cat de mult ii iubim.
Dar ne intalnim cu noi insine intr-o situatie promisa,si uitam.
As vrea sa invat mai mult despre iubire si implicit despre oameni. As vrea sa fiu inteleasa. As vrea ca oamenii sa creada mai mult. Dar nu intotdeauna se intampla asa.
Eu promit sa nu renunt la tot ceea ce am devenit astazi,fortata de imprejurari,de circumstante,de oameni,eu promit sa te tin mereu aproape pe tine,cel care meriti asta, eu promit sa nu-mi schimb optica, chiar de-ar fi sa ma aleg cu singuratate.
Azi…azi mai e putin si vom fi noi doi in alta parte..dar tot noi doi,si tot asa…fericiti ca acum. Citisem undeva un citat care se referea la faptul ca noi oamenii nu credem in lucruri magice, si atunci cand ni se intampla,nu realizam ce sunt/cum sa le definim/cum sa ne bucuram de ele. Cred ca am facut-o si eu la un moment dat. Poate ca inca mai am reminiscente. E greu sa te obisnuiesti cu atat de mult bine -poate suna ironic dar asa este. Asa e viata,plina de cinism. Uneori ni se dau lucruri atunci cand nu mai avem nevoie de ele ,pentru ca am renuntat, alteori cand ni se ofera, le luam din orgoliu , avand senzatia ca ne apartin in totalitate,ca am luptat pentru ele candva,ca drept dovada e absolut necesar sa le avem,chiar si in al 12-lea ceas.
Am renuntat demult la a-mi umple asa zisele goluri din viata. Am renuntat sa caut petece cu care sa refac ceea ce era gaurit. Am mers doar in fata. Si au aparut lucruri,oameni care fara sa stie,m-au ajuta. Nici eu nu le-am spus-o vreodata,si nici n-o voi face. N-o voi face pentru ca nu vor intelege.
De multe ori mi-au trecut prin minte diferite metode prin care as putea invinge in anumite situatii in care ma aflam, ma gandeam cum sa fac sa schimb ceea ce sunt pentru o perioada, dar pe masura ce incercam s-o fac,realizam ca nu pot.
Fiindca eu nu sunt asa, eu m-am construit in ani durerosi in care ma simteam singura,mica,stinghera,ani in care m-am mintit, ani in care am cazut,m-am pierdut,pentru a ma castiga mai tarziu. Nu m-am prefacut, desi multi oameni m-au considerat o falsa ,si nu m-am ”mulat”,desi ar fi fost cel mai usor. Ca atare n-o s-o fac nici azi.
Eu sunt ceea ce vad azi in oglinda, sunt intreaga langa omul pe care l-am cunoscut intr-o zi de sfarsit de vara in care ma pierdusem printre atatea vise goale… Eu sunt suma faptelor parintilor mei,sunt truda lor, sunt zilele in care ei incercau sa-mi bage mintile-n cap, sunt suma noptilor pe care sora-mea si le pierdea pentru a ma face sa gandesc pozitiv… Sunt. Frustrant e gandul,sentimentul ca eu n-am s-o pot sprijini niciodata asa cum a facut-o ea. Probabil ca nu sta in puterea mea. Probabil ca e normal sa ne simtim uneori neputinciosi. Probabil.
Viata mea are un curs pe care ma straduiesc sa-l inteleg inca… de aproape un an. Pentru ca viata mea ,a noastra…este minunata. Este un lucru extraordinar ca ne-am intalnit,ca ne avem,ca ne iubim,ca ne stim,ca ne simtim,ca ne aflam, ca suntem atat de bogati …unul in prezenta celuilalt.
A mai venit o toamna ; o toamna prea senina pentru vremurile tulburi pe care le traim, o toamna seaca, misterioasa, tampa, credula. Am cunoscut oameni si i-am dezamagit. M-au cunoscut oameni si m-au dezamagit. E oarecum mersul obscen de firesc al lucrurilor. Si mie imi place firescul , chiar daca peste tot in jur lucrurile imi par fortate. Am iubit si iubesc. Iubesc prea tare , prea tomnatec, prea pregnant. Am doruri si nu ma schimb. Un om mai vine, si altul mai pleaca ; in propozitii scurte imi astern deznadejdea si fericirea ; nu ma mai pierd. Nu mai are sens. Am langa mine un botic dulce care-mi mangaie serile, zilele, diminetile, noptile. Am langa mine jumatatea – avem intregul. Nimic nu se intampla fara menire, fara scop, fara obiectiv, fara sa fi fost trasate linii fine,macar o data. Ca de fiecare data, a trebuit sa ma adaptez. Este lupta mea, si lupta Eu-lui meu. Sunt mult prea egocentrista, mult prea plina de mine, mult prea egoista, mult prea orgolioasa. Si pierd. Dar este o pierdere efemera,cu siguranta. Pentru ca cei ce raman alaturi sunt adevaratii EI. Am uitat ce-nseamna prietenia – si asta pentru ca traiesc intr-o lume ascunsa, poleita, prefacuta, ambalata frumos, daruita cu meschinatate celorlalti. M-am saturat de culorile astea care nu se imbina nicicum. Ma ustura ochii !
Alegeri. Am mai ales o data. Si-nca o data. Si sunt aici. Si acum. In fata mea e marea albastra si rece, si-n parul meu vantul care se plimba inainte s-o ia printre stanci, in spate am serile amagitoare de sfarsit de vara, toate inceputurile si sfarsiturile. Am dragostea – dragostea imensa fata de tot ce ma-nconjoara, puterea zambetului, puterea faptei, puritatea opiniei. Nu stiu ce va aduce o noua zi dar am sa atarn in noapte cu gandul la toti cei care macar pentru o clipa s-au oprit la mine, si pentru mine. Si le zambesc celor care au plecat, pentru ca , daca au facut-o, atunci nu erau meniti a fi pentru mine. Le multumesc celor care sunt , fiindca fara ei nu eram aici. Si ii imbratisez pe cei care m-au uitat, pentru ca au facut-o firesc, veseli.
Cuvintele iau locul tristetii, iar lipsa lor inseamna dragoste…
“Fara un pic de nebunie, viata ar fi un act vulgar” (Mario Diament – Tangou final) – Am surprins asta intr-o dupa-amiaza de inceput de toamna, pe cand asteptam in statia de autobuz si ma uitam aiurea pe diverse afise. Mi-am amintit de teatru, de oameni frumosi. Mi-am amintit de o ea pe care am iubit-o si pe care inca.
Pentru prima data in viata, cineva mi-a deschis ochii asupra unui lucru extrem de important pentru mine, lucru pe care nu il constientizasem dar pe care acum sunt bucuroasa ca il inteleg. Acel CINEVA este barbatul de langa mine. Am avut si am in continuare momente in care ma intreb de ce socializez atat de greu, de ce asa greu imi fac prieteni, de ce ma apropii de oamenii cu viteza unui melc, sau de ce nu ii las pe ei sa se apropie de mine. Si dupa zile in care m-am tot gandit, cred ca am aflat raspunsul discutand cu EL. Raspunsul e simplu : Am standarde prea ridicate, judec prea repede, am prea multe scuturi de aparare, ma plasez ca fiind cea mai cea dintre cei mai si pe ei undeva mult mai jos, unde nu ma pot atinge. Si e intr-adevar gresit. Am inceput sa invat sa accept oamenii, si odata cu asta ma simt mai impacata cu mine. Am inceput sa-i ascult. Nu suntem perfecti si poate tocmai aceste mici inflexiuni ne aduc mai aproape, ne dau senzatia – corecta de altfel – ca suntem atat de mult oameni si atat de putin suflete, capabile sa atinga acel nivel spiritual avansat, cum ar spune unii. Stiu ca a venit acel moment, la 25 de ani (abia impliniti) cand trebuie sa schimb ceva. In Bine. Neaparat. Si acel ceva incepe cu mine. Cu puterea mea de intelegere, acceptare. Cu puterea de a asculta, fara a intrerupe, de a zambi, fara a ascunde ceva inauntru, de a-mi face prieteni, fara a ma gandi ca nu se ridica la nivelul asteptarilor mele. Pentru ca daca iti intelegi cu adevarat nivelul, cred ca poti accepta oamenii langa tine, cu tot ce inseamna asta. Iar in tot acest timp, eu nu am facut asta. Eu am judecat aspru si am indepartat. Si am pastrat langa mine exact acele persoane care ar fi trebuit sa stea departe, exact tipul omului parvenit, prost, needucat, ipocrit, mincinos fata de sine. Dar astea aveam sa le descopar mai tarziu. Caci timpul, banii si mediul schimba oamenii. De fapt nu ii schimba, ii determina sa FIE EI. Mi-am analizat posibilitatile si conditia. Am nevoie de oameni, desi n-am vrut s-o recunosc. Am nevoie de ei, de voi. De voi toti.
In promisiunea cu mine, am decis sa fiu mai toleranta, mai putin cicalitoare,mai putin judecatoare, mai mult altruista, mai indreptata spre nevoile celorlati, mai putin indreptata catre propriul egoism, Eul meu. Sa fac lucrurile asa cum am fost “programata” de moralitate, educatie. Sa fac lucrurile cu caracter. Sa nu mai subestimez. Sa nu mai ezit. Sa nu mai judec. Sa nu ma mai grabesc sa imi spun parerea imediat dupa ce termina interlocutorul. Sa-mi ofer timp sa-l inteleg. Si nu in ultimul timp sa fiu EU. Intotdeauna.
A mai trecut un an si-am mai inteles.
Sa avem timp sa ne facem fericiti. Sa ne bucuram. Sa renuntam la cele imaginare, de dragul realitatii pe care noi o cream.
Las aici un pasaj din ultima carte citita , “Siddharta” – Herman Hesse , carte pe care o recomand ca fiind pentru cei care isi cauta propriul Eu, in special prima parte a cartii. Se potriveste acestui moment.
“Pe pielea mea si in sufletul meu mi-a fost dat sa aflu ca am avut o mare nevoie de pacat, am avut o mare nevoie de placeri , de alergatura dupa averi, de desertaciune si am avut nevoie de disperarea cea mai rusinoasa pentru a renunta la impotrivire , pentru a invata cum sa iubesc lumea, cum sa nu o mai compar cu nici un fel de lume dorita si imaginata de mine , cu nici un fel de desavarsire inchipuita de mine , ci sa o las asa cum este ea si sa o iubesc si sa ma bucur ca ii apartin.”
p.s. Multumesc surorii mele, pentru recomandarea cartii. Te iubesc, spirit liber!
Recent Comments