Arunci totul la gunoi.Arunci clipa.Nu-ti mai pasa.Renunti.Dar ai avut ceva vreodata,ca sa poti afirma ca acum renunti?Oare ai inteles ce inseamna suferinta? Durerea care te absoarbe,care te indeparteaza de realitate,te face nebun,incoerent,instabil? Daca da,de-abia apoi vei fi putea fi fericit.Da,eu atunci ma regasesc.Traiesc pentru tristetea mea si pentru durerea care se ascunde in spatele lucrurilor marunte.Traiesc pentru linistea de dinaintea furtunii dar in special pentru cea de dupa ea.Nu voi permite nimanui sa-mi injoseasca sufletul si sa mi-l arunce iar si iar,ca pe un obiect de unica folosinta. Nu voi permite nimanui sa-mi ia durerea si sa-mi ofere doar zambete.Acel cineva care imi va da numai fericire nu va insemna nimic pentru mine.

Clipele mor si oamenii mor. Moare totul. Traiesc pentru tot ceea ce ma face sa plang,pentru ploaia care ma ascunde,pentru vantul care ma iubeste numai pe mine. E frumos.

Cand moare clipa,nu mai exista nimic.Ma scufund.Nu mai sunt eu.Traiesc azi si nu ma-ntreb niciodata de ce a fost ieri sau de ce va fi maine.Irosire…Franturi de suflete goale…Ce e destinul? Si cine e Dumnezeu? Cu ce drept tine El pumnul strans si nu ma lasa sa ma hranesc c-o jumatate de inima pe care El mi-a promis ca mi-o va da,ca e a mea?!Mi-a promis-o inca de la nastere,eu am luptat pentru dreptul meu,l-am castigat si pentru ce? Ce fac Doamne eu cu clipa?

Fericirea

De a nu mai fi.

Regretul

De a fi creat.

Un Dumnezeu cu palma aspra

Si-o clipa ce se scurge

Fara viata,pe pervaz…

Ratacire si uitare,

In final noi 2…

Daca nu cumva ne-am pierdut

Intre timp

Printre iluzii care fug…

Mi-e dor de strainul care a deschis ochii si mi-a aratat marea,de lacul in care ma oglindeam si de lacrimile amare din serile de iarna…Ochii mei nu vor sa priveasca nicaieri si stiu ca oriunde s-ar uita,nu vor vedea nimic…

Maini fine in care se citeste oboseala,fruntea amortita de ganduri prea grele,pielea alba de culoarea laptelui,inelul ce-i amintea de clipa,degete moi,care tremura,parul ravasit si privirea in care se citeste soarta implacabila…Daca moare clipa,nu va mai ramane nimic din noi,straine,fara ea suntem si noi pierduti si-o lume-ntreaga.Dumnezeu ne-a impins sa facem pacatul de-a ne iubi cu furie,a avut sadismul de-a ne dori regasirea si-apoi a suflat cu putere,pentru ca disparea cu totul…si tu,si eu,si noi,si clipa,si vantul care ne mangaia in acea dupa-amiaza de inceput de toamna..Numai suntem unul si tu nu mai esti El si eu nu mai sunt Ea si nu mai exista Noi decat atunci cand va avea Dumnezeu indurarea sa ne readuca,sa ne vrea…Am sa mor cu amintirea buzelor dulci care le incalzeau pe-ale mele cand erai,cu amintirea ochilor verzi in care ma oglindeam,cu amintirea inimii tale pe care o aveam,si-am sa ma nasc din nou,cand va fi bine,cand va fi favorabil..Dar ah,ce amagire,nu se poate,viata nu are doua inceputuri!Trebuia sa joc bine rolul asta si eu am facut greseli la nesfarsit…Cand va incepe prima ploaie fara tine,am sa m-arunc nepasatoare in valtoarea ei,cu inocenta unui copil care nu stie de ce iarba e verde si soarele galben,am sa-nchid ochii,am sa-mi strang buzele si voi avea revelatia de a te fi gasit in urma pasilor mei,tacut si cuminte,ca o domnisoara timida pe care o fixeaza tipul din colt…Si daca n-ai sa fii,si daca n-ai sa vii,inseamna ca ai vrut sa-mi omori clipa sau ce a mai ramas din ea,sa te joci cu ultimul lucru care mi-a ramas:umbra stranie.Si daca n-am sa fiu,daca nu vei gasi pasii mei,inseamna ca nu am trecut pe-acolo,sau n-ai cautat unde trebuia,sau n-am vrut sa ma mai gasesti…sau Dumnezeu e regizorul care a decis sa-mi ascunda pasii,ca sa nu ma reintalnesti niciodata…Ti-amintesti cand ma strangeai tare in brate si din zambetul tau imi spuneai mai mult decat era nevoie sa stiu? Ti-amintesti…? Ai sa m-atingi cand vei intelege utilitatea suferintei,a durerii,a tristetii careia nu i-am gasit inca margini…Dumnezeu m-a facut sa pricep in final ca nu voi avea nimic fara sa ma simt macar o data un nimeni,m-a nascut ca sa-mi smulga inima din piept un strain intr-o zi c-un soare care zambea perfid…Mi-a-ntins o mana si m-a indrumat catre o scara,si-n loc sa urc pe ea,am coborat atat de mult..Acum stiu de ce cand mi-ai spus sa vin,ca vrea sa ne spuna ceva,atunci,in padure,eu am zis ca nu vin,ca mi-e teama;ce pretext!De fapt da,mi-era teama,dar nu de fiintele alea inocente cu care vorbeai si care-ti erau atat de dragi,mi-era teama de scara pe care trebuia s-o cobor…N-ai sa stii niciodata…Sau atunci cand vei sti,va fi deja tarziu sa intelegi de ce s-a intamplat asa…De ce n-am vrut cantecul ala cu final trist,cantecul nostru,de ce “a fost odata” nu poate fi azi si pentru totdeauna,de ce toate drumurile duc altundeva si nu unde trebuie? Nu e corect! Dar ce e corect? Si-atunci ma-ntreb,te-ntreb,ar trebui sa fiu fericita?Ar trebui sa rad la gandul ca viata mi te-a dat si-apoi s-a hotarat sa mi te ia atunci cand aveam cea mai multa nevoie de caldura ta?De ce zambetul meu inseamna tristete?Sau de ce tristetea inseamna zambet? Pentru ca tu sa nu stii niciodata cat te-am iubit de mult….Pentru ca sa ma uiti,sa treaca timpul,sa mergi prin lume,sa dispara clepsidrele,sa simti durerea mea,si sa vrei sa revii in lumea pe care ai lasat-o-n urma candva,demult…Nu! Ai fost calatorul ce si-a ales trenul,si ora,si destinatia…si-n loc sa schimbi ora,te-ai complacut in ce era deja…Am sa ma duc acolo,intr-o zi ca cea de atunci,desi prefer sa planga cerul,am sa m-asez in leaganul nostru,care ne cunostea,am ca cant un “A fost odata..” pe furis,am sa vorbesc cu ochii lor de fiinte necuvantatoare,am sa m-ascund,am sa plang si-am sa cobor pe scari…Imi voi vedea umbra in lac,si-apoi…am sa o vad pe-a ta…atunci vom sti ca scara trebuia coborata abia in momentul pe care-l avem…Se va naste clipa,alta,mai noua,mai frumoasa,clipa care va lumina…vom intelege noi…Sau poate…ma voi intoarce,voi urca aceeasi scara de care ma feream atunci,n-ai sa fii,o sa-mi arunc a mia oara privirea peste acea capodobera,am sa plang din nou…si-am sa plec pentru totdeauna….

Vino cand te iubesc…

Intr-o lume in care urasc totul…

Si te ador numai pe tine…

Vino cand te chem

Fara sa spui nimic

Ia-mi totul si da-mi nimic

Atunci vei plange.

E clipa.

Clipa-n care stii

Ca-s Ea. Atunci o sa te doara.

Atunci.

Si doar atunci.

S-a inserat si am crezut ca incepuse ploaia in mine.Norii mei minteau,dar am vrut sa pozez intr-o naiva si sa-i cred.Cred ca aveam nevoie de asta.Afara,senin,chiar caldut.Am plecat sa caut ceva dulce,mi-am dorit din nou amagiri.Pe strada mea nu mai luminau felinarele care imi calauzeau mereu pasii,asta mi s-a parut destul de crud.Am tacut in schimb,cand foarte bine puteam sa imi ofer o replica.Mi-am inaltat privirile catre blocurile ce acum erau invaluite intr-un negru mat,si am vazut multe lumini,multa viata,oameni,ochi jucausi si pe mine ca o naluca.Totul era real,numai eu vis.Mi-a atras atentia o casa cu luminite mici,vii,portocalii,cu pereti formati din romburi si umbra unei persoane care vibra.M-am uitat lung si parca nu ma puteam dezlipi de ce inseamna “casa”.Eram eu cu mine.Trecatorii erau grabiti,eu mergeam lenes.Cand sunt eu grabita,ei merg in reluare;dovada ca intre mine si oameni,lume,exista intr-adevar nesincronizare.Asta nu ma mai sperie de multa vreme,si nici nu ma mira.Am invatat sa accept mai bine decat o faceam ieri.O mie de ganduri m-au invaluit,cu ochii intepeniti la acel balcon,la acei pereti,la acele romburi dragute si luminate,si mi-am spus ca daca felinarele au vrut sa taca,totusi mi s-a oferit o alta lumina,care sa ma ajute sa-mi continui drumul.Oare cine doarme noaptea in acea casa?Oare sunt si copii?Oare ei doi,oamenii,se inteleg bine,sunt fericiti,isi zambesc dimineata?Oare miroase a cafea?Dar a betisoare parfumate?Casa mea e departe…Am abandonat-o cand am plecat in necunoscut,lasandu-mi caldura in patul mic si pe a mea papusa in asteptare,imbracata cu rochita ei de culoarea portocalei.Cu unele lucruri nu ne putem obisnui niciodata.Cineva,da,ea,mi-a spus,stiind parca intrebarea mea dinainte,ca trebuie sa lupt pentru visul meu si trebuie sa cred cu ardoare in el,chiar daca imi va spune o lume ca nu sunt facuta pentru asta,ca nu voi reusi,ca nu e bine,ca nu e pentru mine…Si daca faci o pasiune pentru ceva,toate celelalte vor veni de la sine,se vor imbina perfect fara sa-mi dau seama…Asa e,da,asa e…Studiaza tot ceea ce altora le pare imposibil de studiat,fa tu din tot acel imposibil,un minunat posibil,si vei zambi! Si da,stiu ca sunt persoana indicata sa o fac,chiar daca de cele mai multe ori tind sa cred ca m-am aflat la momentul nepotrivit,langa omul nepotrivit.Poate m-am potrivit eu situatiei,fara sa fie nevoie de altcineva.Sunt usor egoista cand vine vorba de lucrurile pe care mi le doresc.Uneori imi place sa ma bucur alaturi de oameni,dar de cele mai multe ori ma infrupt de una singura din bucuria zilelor,clipelor,momentelor pe care eu le consider perfecte,sau aproape de perfectiune…Se duc toate si se scurg secundele cu o rapiditate uimitoare…Eu am plecat,m-am intors,poate ca maine nu voi mai gasi romburile mele acolo,vor fi plecat si ele,vor fi disparut in ceata,sau le va acoperi ploaia nemiloasa a toamnei…Cu cata pofta sa ma agat de un lucru care nu va fi niciodata al meu?E o greseala! Am cautat sa-mi ofer otrava si oamenii au plecat,ascunzandu-se in carapacea lor,dupa ce au aruncat-o intr-un tomberon inalt de un metru…

Nu-i inteleg pe cei care se intorc,crezand ca totul le apartine…Si daca ai de gand sa te intorci,pentru ce sa mai pleci? Pauzele nu sunt niciodata benefice,este unul din crezurile mele,ele nu fac decat sa reduca totul la tacere,sa aprofundeze durerea,sa-ti fure cuvintele pe care inainte erai capabil sa le spui scurt dar clar.

Totul pleaca,iar oamenii fug…Am fugit si eu,obisnuindu-ma,asa cum a spus-o foarte bine tot ea,ca daca un lucru este foarte greu de obtinut,ma consolez cu gandul ca nu mi l-am dorit suficient si renunt…Am fost de multe ori aproape de reusita si un simplu gand mi-a schimbat traiectoria destinului si n-am mai reusit sa aflu ce-ar fi fost dincolo de,ce s-ar fi ascuns in spatele reusitei mele…Sunt doar intamplari din viata…Inca nu m-am obisnuit cu gandul ca totul pleaca?

Daca pleci,te rog sa nu te intorci niciodata la mine…Daca pleci,sa stii ca ai facut-o pentru totdeauna,si in mine tu nu-ti vei mai gasi loc…Daca pleci,sa stii ca te voi judeca pentru lasitatea gestului,pentru ca n-ai avut curajul sa ma privesti in ochi cand te-am rugat sa mai ramai o nenorocita de clipa,pentru ca n-ai constientizat ce lasi in urma ta si mai mult,nici macar nu te-ai sinchisit sa-ti pese.Daca pleci,vreau sa stii ca cel mai mult urasc oamenii care dau bir cu fugitii si nu-si asuma riscul faptelor sale…Esti ca violatorul care-si devoreaza prada,si dupa ce simte ca si-a satisfacut poftele carnale,te arunca intr-un colt si pleaca ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.Esti ca femeie care poarta in pantece copilul ei si al barbatului cu care a consumat un act sublim,se duce si omoara fiinta care se pregatea sa se dezvolte in ea,se sterge pe maini si se absolva ca un Dumnezeu de orice vina,isi continua viata si mai are si puterea sa zambeasca.V-as sfasia cu totul,pe voi,cei care plecati! Plecati asa,pur si simplu?!

Celui care pleaca ii doresc sa-si aleaga o destinatie indepartata,sa fie ferit de ura mea grea,de dezgustul care l-ar determina sa-si inghita lacrimile,de otrava pe care l-as obliga s-o inghita,de ceea ce sunt eu cand ma gandesc la el…

Iluziile fug cu o viteza uimitoare,iar umbrele care sunt datoare sa se piarda imi arata doar o alta fata a lumii,si va asigur ca este doar inceputul meschin al unei lumi ce ingroapa totul si in final viata din noi.

Nu existau prea multe alternative. Ori ma duceam,ori imi continuam viata.Si ma tot gandeam:la ce bun,cu ce va schimba asta viata mea,stilul meu? Deja imi facusem planuri,pusesem totul pe o bucata de hartie alba.Intotdeauna am fost ordonata in ganduri.Mi-a placut mereu sentimentul pe care il aveam cand detineam controlul si le stiam pe ale mele.Zilele aveau sensul lor,la fel si clipele,culorile erau toate ale mele,nu eram fericita,nu mai speram,ci doar traiam.Nu imi imaginam ca poate fi altfel dintr-o data.Deja renuntasem.

Atunci am facut “greseala” fatala si admirabila,ii zic eu,de a ma duce acolo,de a fi,de a trai secunda in care m-a atins si mi-a zdruncinat lumea,marcat destinul,furat inima. Ii multumesc Puterii Divine care m-a impins sa ma imbrac si sa il vad.Ma uitam pe geam,sus pe cer,ceream o confirmare,orice.Mi s-a dat. In mine s-a intamplat ceva care mi-a spus:”du-te,intalneste-ti destinul!”. Asa ca m-am dus,fiindca ma intepa inima si nu puteam rabda stand.L-am cunoscut. Si am stiut ca il iubesc dinainte de a ajunge acolo,dinainte de a-i vedea ochii…Au trecut mai bine de 2 saptamani de atunci.Parca a trecut o vesnicie,parca il cunosc de cand sunt,de cand respir.Si totusi,sunt doar zile,cateva zile.Ma gandeam ca daca as face “greseli” ca asta in fiecare zi,as fi probabil in alta parte acum.Dar totul se intampla cu un scop,stiu ca nimic nu e lasat la voia intamplarii,lumea asta e creata cu multa maiestrie si suflet. De ce spun “greseala”? Pentru ca nu ar fi trebuit niciodata(ce ironie!!!),nu ar fi trebuit sa fiu niciodata acolo! Am ezitat psihic pana in ceasul al 12-lea,iar inima fugea ca nebuna de colo colo,cerandu-mi indurare.Nu i-am putut rezista.Uneori,daca ne-am asculta mai des inima,ni s-ar intampla lucruri minunate.Dar n-o facem.Ne orbeste ratiunea,desi se spune taman invers,ca inima e cea care te duce catre cai necunoscute.Da,cine stie,poate ca asa e…Mi-am dorit mereu siguranta. Incertitudinile ma ingrozesc teribil de tare,ma sperie,nu ma mai simt in largul meu.Si totusi le-am gasit un loc mic si ele nu au intarziat sa intre in mine.

A simtit tristetea mea si durerea fiecarei clipe,si cand cerul vroia sa se prabuseasca grabit peste mine,nu l-ar fi iertat nici pe el.Noi doi avem acelasi cer.Ne-ar fi luat pe amandoi,intr-o clipa,sau ne-ar mai fi lasat un ragaz,un moment,pentru un sarut scurt sau o atingere ca prima.Atingerea lui…Cand iubesti,tot universul comploteaza pentru fericirea ta,cand iubesti,simti ca poti face orice,simti ca poti avea totul,cuvintele isi pierd sensul si raman privirile care te dor mereu…ah,cata nevoie avem de ele! Cu ce ne-am mai hrani,daca n-ar fi dorul? Oare cum as mai astepta ziua de maine,daca n-ar fi EL? Oare as mai crede in Dumnezeu,daca mi-ar da lovitura fatala? Ii multumesc si totusi Il condamn.Iubesc si pot uri cu aceeasi sete.Sunt capabila de ceea ce n-as fi crezut ca pot fi.Pot muta muntii din loc,daca mi s-ar cere.Sunt oarba dar ce m-as face daca n-as mai avea asta? Traiesc altfel. Ratiunii i-a luat locul naivitatea.Femeii din mine i-a luat locul copilul care zambeste fara sa stie de ce.Sunt trista in fiecare zi si ma dor toate cotloanele sufletului pe care nu le-am crezut capabile de asemenea “minuni”,plang si ma gandesc la momentul marcant in care l-am cunoscut.Zambeam si ne fastaceam.Da,cu siguranta e o “greseala” fara cusur! Cat mi-am dorit sa fiu in stare vreodata s-o admit! Am invatat sa scriu povestea noastra desi nu trebuia sa existe una.Nu era in planurile mele pe termen lung.Totusi,ca acum exista ideea,nu ma pot impotrivi ei.Intr-o zi il voi duce in locurile prin care ma plimbam singura,mai ales toamna si la inceputurile de iarna.Stiu ca vom fi unul cand va incepe ploaia,cand va ploua in noi,cand vom simti ploaia in vise si picaturile care cad nemiloase peste oameni si locuri…Cineva sau ceva,dar nu stiu exact cum si in ce fel,mi-a dat sansa .

Mie,greselii perfecte.Mie,celei care plangea noptile si striga disperata ca nu mai poate..Mie,celei de ieri, care statea ore in sir cu ochii pe peretii roz,gandindu-se daca nu cumva si El,undeva,acolo,nu face acelasi lucru,mie,celei care privea neputincioasa la ploaia ce cadea,la norii ce apareau,la soarele ce rasarea,la luna plina din noptile alea…Mie,copilei care tacea si dadea din umeri la fiecare inceput de lectie…Mie,doar mie…Ma gandesc la El si stiu ca durerea vine din constientizarea lucrurilor care ma fac deopotriva fericita,dar si trista.Am inteles ca Dumnezeu nu m-a uitat cand m-a ajutat si m-a impins sa fac “greseala” de-a ma duce. Da,asa s-a exprimat,de altfel ironic,in gandurile mele:”du-te,gresealo,du-te dupa o alta greseala,du-te si traieste..” Si m-am dus,si-am trait,si-am murit,si-am renascut…

“-De cate ori iubim in viata?

-De 2 ori: o data viata,si-o data persoana cu care o impartim!”

Astept ploaia noastra…… 

Numai noi, suntem împreuna
Numai noi sub clarul de luna
Suntem doi fericiti în munte
Tu si eu cuplul fericirii
Eu si tu vis al împlinirii
Iar în par porti doar flori de munte.
Vom fi singuri prin vai si pe creste
Din noi doi va ramâne o poveste
Împreuna vom fi si ne vom iubi.

Numai noi, câta poezie
Numai noi, noaptea e târzie
Focul doar mai trosneste parca
Sunt a ta, nu mai sunt cuvinte
Esti al meu, ne iubim pe munte
Pat de flori, si-mpartim o soarta.

Jos sunt flori, pe cer numai stele
Ne iubim martore-s doar ele
Adormim ca si doi copii
Numai vis sub clarul de luna
Numai vis, suntem împreuna
Amândoi plini de bucurie.

Trista culoare a toamnei…. si mie tot mi-e dor!  

Resemnarea nu-i frumoasa,ci patetica. Sa stii sa te resemnezi,sa o faci propriu-zis,inseamna ca ai constientizat nu neaparat ca ai pierdut ceva,ci ca ai si vrut sa o faci.De ce vorbesc despre resemnare? Pentru ca n-o vreau. Nu vreau sa-mi fac viata un vis de flori si sa vorbesc despre culori vii si frumusete. Gasesc minunatia lucrurilor in tristetea lor;in puritate sau culori care tulbura.

Simbolul nostru…papusa…sau “A fost odata…” .

Numai noi…si-mpartim o soarta! 

Obisnuiam sa vorbesc despre povestea lor,a unora,sau sa dezbat povesti pe care cartile le descriu frumos.Inceputurile frumoase au sfarsit tragic,asa spun oamenii.Eu zic ca e doar o prejudecata.Daca ar fi sa ma iau dupa asta,iubesc papusa.Ne da iluzia vietii dar nu stim ca deja am murit cand ne-am cunoscut.O iubesc pentru ca e a noastra,pentru ca face parte din acelasi destin,din aceeasi poveste.Dar povestea noastra unde e? Cu siguranta exista undeva.Dar e prea devreme s-o asez pe hartie.Cand ma voi hotari s-o fac,s-ar putea sa fie prea tarziu.Sau nu.Totusi ea s-a nascut in mine,a crescut in sufletul meu,s-a dezvoltat si am lasat-o sa zboare,sa ne duca acolo unde vrea ea.Nu m-am impotrivit.Am asteptat-o ca un copil cuminte si mai tarziu,cand m-am maturizat,am hotarat s-o las libera.Din cand in cand,simte nevoia regasirii.O inteleg.Cum sa inveti sa traiesti din nou pe jumatate cand ai gustat din dulceata lucrurilor si ai trait intreg? Nu inveti niciodata cu adevarat,oricat te-ai stradui. Nu mai esti la fel,sunt amprente pe care timpul le lasa in sufletele noastre si pe care nu le putem acoperi,compensa,oricat de tare am incerca.Sunt exact acele maini care te dor dar carora nu le vezi sensul decat prin suferinta pe care ti-o provoaca.
Pe unde alergai cand  vroiam sa ma umplu cu tine? Cu ce erai imbracat cand vroiam sa m-acopar cu tine? Plangeai cand vroiam sa-ti sterg lacrimile? Erai fericit cand vroiam sa te vad zambind? Miroseai a inceput de toamna cand am simtit ca ma indragostesc? Erai in ploaie cand scriam povestea? Te plimbai pe strazile pustii cand mi-am dorit sa te intalnesc? Desenai jumatati cand eu imi doream sa fiu langa a mea? Te gandeai in noapte ,tarziu,la un suflet sortit tie cand eu iti vedeam pasii printre felinare?

Si spune-mi,stii ca fericirea are chipul tau? Si spune-mi daca ma vei lua in brate cand imi va fi frica,ma vei iubi cand voi avea nevoie,imi vei canta un cantec pana voi adormi?

Imbratiseaza-ma,ca timpul trece si niciodata nu iarta…imbratiseaza-ma,ca timpul este cel mai aprig dusman…Imbratiseaza-ma numai pentru ca sunt aici,acum,si avem clipa! 

Pentru tine voi invata cum iubesc iepurii,da,cum iubesc iepurii…

Iti voi arata intr-o zi ce-am invatat…De doua zile ochii mei sunt nelinistiti si privirea mea goala,ii caut pe-ai tai si nu-i gasesc nicaieri…Atatea chipuri pe strada si-un singur nume,doar al tau…Unde esti cand cerul se prabuseste peste mine? De ce nu incerci sa-l opresti? Unde esti cand vreau sa impart ciocolata asta cu tine si guma cu aroma de pepene galben? Am ramas un copil,da,stiu,sunt un copil…

Un copil care isi imparte soarta cu tine …

“Inca mai simte gustul nebun sa planga,sa-si verse amarul in oamenii din jur,sa zambeasca din toata inima,fara sa se ascunda in spatele unor false aparente,sa spere ca poate maine un Soare mai puternic ii va incalzi sufletul rece ca un starv…Dar e frig,nici urma de astru,totul e inghetat in jur,desi e doar toamna…

Octombrie…Ploua incet,solemn si tacut…Nici urma de oameni,iar strazile au luat infatisarea unor fantasme,e o inchipuire a imaginatiei? Nu,intr-adevar domneste o liniste apasatoare…Ploua des si marunt,cu picaturi reci…Ploua cu vise destramate si lacrimi nesterse,ploua cu durere si inimi frante,ploua cu iluzii meschine pe care le imprastie vantul,le curata si apoi le distruge…Ploua cum parca n-a plouat niciodata,iar oamenii se uita neputinciosi pe ferestrele caselor,unii zambesc multumiti ca vor fi achitati de pacate,altii cad zdrobiti de picaturile nemiloase,iar cei mai multi plang ca sunt nefericiti…

…………………………………………………………………………………………………………………………………….

Ploua afara,ploua in case,ploua in vise si in sufletele noastre…Ploua in sufletul Mariei si furtuna refuza sa isi gaseasca astampar,totul era redus la o tacere cruda,pentru ea era convenabil…pentru ei insemna dezastrul!

I-a pasat odata…I-a pasat atunci,dar acele vremuri nu se vor intoarce niciodata,si nu din cauza durerii,ci din pricina timpului,care i-a mutilat simtirile si i-a zdrobit inima in cioburi mici ce nu se mai pot parca reface…Un lucru spart,ciobit,rupt nu mai poate fi lipit niciodata le fel,dar pot face altul mai frumos ca originalul,un suflet destramat nu mai poate avea aceleasi trairi,aceleasi amintiri,dar luptand,s-ar putea sa ai parte de clipe cum n-ai trait vreodata! In ciuda faptului ca inima era sfaramata de evenimentele unor intamplari neprevazute,Maria nu regreta…Maria spera…Ploaia aminteste de momentele in care zaboveau cu nepasare noptile,pe strazile pustii,de zilele in care mergeau la cumparaturi si admirau spectacolul naturii,de serile in care se plimbau prin parc si se topeau in dansul picaturilor…Lupta cu oamenii si cu ea insasi ii pare necrutatoare,parsiva si ostila,toti isi cer drepturile,Maria vede un singur om,rosteste acelasi cuvant magic:”Stefan”…

……………………………………………………………………………………………………………………………………

In valtoarea unui ritm ametitor,pe muzica fina si imbietoare a marelui Sardu,intr-un colt luminos al capitalei,o femeie isi accepta viata cu seninatate si curaj,iar pe firul acestui cadru se tese o poveste ce poate nu are un inceput exact si nici un sfarsit elaborat…

Dar visul merge mai departe…”

(Iluzie)

Sa-i fie dor de mine cand nu vrea sa-mi spuna nimic,sa ma descopere cand voi avea nevoie de asta si sa ma iubeasca cand o sa ma simt urata de cei din jur,sa ma accepte fara sa-i explic si sa ma vrea cand voi fi aproape…Sa ma simta cand nu sunt langa el si sa admita ca ma iubeste cand voi fi in alta lume…Sa stie cine sunt cand eu ma ratacesc,si sa-mi dicteze cuvinte cand eu le pierd,sa imi cunoasca mirosul cand uit cine sunt,sa fie langa mine si sa taca,sa-mi dea totul si sa n-am nimic,sa-mi ia totul si sa ma simt plina,sa ma mangaie si eu sa inteleg durerea atingerii,sa-mi sarute obrajii care ard si eu sa las capul in pamant si sa ma inrosesc…sa-mi sarute buzele cand dorm si dimineata sa-mi aranjeze parul ravasit…sa vina din stanga si sa-l simt mereu in dreapta mea,sa spuna cuvinte fara sens iar eu sa nu le inteleg decat pe acelea,sa fie al tuturor si totusi sa mi se dea doar mie,sa iubeasca viata,dar sa ma adore pe mine,sa-mi spuna “somn usor” si “buna dimineata” mereu,chiar daca nu aud,sa ma urasca cand ii dau unui copil o palma.Sa fie El.

Sa-l rasplatesc cu fiinta mea toata.

(Viata Cinica)

Trebuie sa caut cuvintele.Trebuie sa scriu.In mine s-au adunat ….

Era o zi de 10 septembrie.Aici ma impotmolesc.Nu mai pot scrie desi am atatea de spus…Ce ma fac? Cursul vietii ni se schimba cand cel mai putin ne asteptam…Cred ca totul a inceput acolo….in padure,toamna,in acel leagan….Nu stiu exact ce se intampla in mine,dar sunt fericita…sunt indragostita…sunt nebuna…zambesc… imi place ce simt…imi place in cine ma transform..imi place EL…nu,nu pot descrie …eram sigura ca asa o sa se intample,c-o sa imi doresc sa spun multe,ca n-o sa reusesc sa leg fraze coerente,ca n-o sa pot,cand simti,simti si atat,altceva nu poate fi.Stiu ca oricat ma voi chinui sa inteleg,n-o sa-mi iasa,n-o sa stiu niciodata exact,n-o sa stiu ce ne-a legat,n-o sa stiu de unde si mai ales cand a aparut MAGIA,n-o sa stiu nimic,o sa ma bucur de ce am acum…Am gresit,da,sunt o greseala…dar sunt mai mult de o greseala,de o greseala reusita,sunt sigura ca sunt mai mult de atat,trebuie sa fie mult mai mult…ce naiba se intampla in sufletul meu?unde sunt teoriile mele riguroase? Cu siguranta,dragostea n-are sens,iar daca are unul,eu cu siguranta nu il gasesc…Degeaba caut raspunsuri si inutil imi doresc sa aflu cum am ajuns aici,dar cred …de fapt sunt sigura,sunt indragostita tare! Mereu aleg raul.Invariabil o fac si o spun.Am nevoie…am nevoie de EL…de la momentul in care imi tremurau genunchii,din clipa in care imi feream privirea de a lui,de cand mainile lui se plimbau pe fruntea mea,buzele lui le-au fixat pe ale mele,ochii m-au tulburat..pana la momentul in care a vazut in mine mai mult de o..greseala…Ma gandesc continuu,se deruleaza atatea intamplari in mine,azi e o saptamana de atunci…Era o zi de luni…Eram noi 2,si-un soare bland…cararile din padure,si leaganul,si cainii,copacii….totul era pentru noi 2… El nu e o iluzie,nu poate fi una,nu-l pot transforma in ceea ce-mi doresc eu sa fie,EL e EL…parul lui moale,si parfumul…MAGIE,MAGIE,MAGIE! Candva tata mi-a spus,mai in gluma,mai in serios,ca barbatul pe care o sa-l iubesc eu,o sa fie foarte norocos…apoi,in timp,oameni care au inteles o mica parte din mine,au spus acelasi lucru…Nu stiu cum e,dar mi-as dori sa stiu cum se simte EL…mi-as dori multe…TIMPUL…si da,tot raul pe care il facem se intoarce impotriva noastra intotdeauna,asa e,vreau ca EL sa fie fericit,vreau ca eu sa fiu fericita langa el….vreau sa ne zambim ca azi,sa ma priveasca cum a facut-o azi….Stii,e singurul…Singurul care a simtit tot ce am eu,singurul care imi intelege fiecare gest,zambet,reactie,soapta…Oare o iau razna? Daca…? Daca e sufletul meu pereche? …. Se spune(si cred cu tarie) ca asa ceva nu ai decat o data in viata,nu exista decat o singura clipa in care totul se schimba,magia,doar o data,secunda care iti taie respiratia,doar 2 ochi,un singur suflet,2 maini si-un zambet…M-am incapatanat atat de tare,am fost atat de orgolioasa!!!! …Cred ca am vrut sa fac eu regulile cand am simtit ca nu mai pot controla situatia…cand am simtit ca ceva scapa de sub controlul pe care il stiam eu si pe care il cunosteam atat de bine…de sub controlul meu…Am fost un copil imatur si superficial.Atat.Mi-amintesc seara in care m-a privit minute in sir fara sa imi spuna nimic…atat de putine cuvinte intre noi 2….sunt fericita! de ce n-am pretuit fericirea pe care o am inca de atunci?inca din primul moment?sau am facut-o,pentru ca apoi sa-mi doresc sa renunt…Omul asta…cine e omul? Nu. E EL.Atat. E tot ce trebuie sa stii tu,cititorule.Am pornit pe ideea ca toate inceputurile si toate lucrurile frumoase se sfarsesc imediat,e ca “minunea ce tine 3 zile”.Uf,deja e o saptamana de atunci…Stii ce simt? Omul asta imi va schimba viata ! Omul asta e in mine! Da,vorbeam de suflete pereche,de 2 oameni,de 2 inimi,de un tot…cand sunt cu el,parca lumea nu mai are nici un sens,nici o logica…toate golurile din mine sunt umplute ca si cum toata viata asteptam asta,ca si cum m-am nascut pentru asta…Am visat ochii lui tulburatori de-atatea ori,ii cunosc atat de bine…si totusi,cu imaturitatea unui copil prost ,n-am stiut sa reactionez..am fost luata prin surprindere…habar n-am ce anume s-a intamplat,nu pot sa explic nimic din ceea ce simt,dar stiu sigur ca eu n-am vrut sa fie asa.Si nici el.Era vorba de o banala intalnire?! Dar daca am simtit inca dinainte sa ajung sa-i vad ochii? Atunci de ce am refuzat ce era-n mine? Ce e si acum ? Stiam ca e aproape inspiratia mea,stiam…si-am zis-o…intai am afirmat ca am putere sa continui cartea,apoi am concretizat vorbele… E aproape dimineata,ne-am despartit acum cateva ore,ascult melodiile noastre(ale mele si-ale lui) si ma gandesc la ultima data cand mi-a zambit…E a treia oara cand reiau acum ideea cu sufletele pereche.N-am reusit sa finalizez tot ceea ce am vrut sa spun.Nu stiu de ce,dar in seara asta scriu foarte haotic.Ca de obicei,cand ma hotarasc sa scriu,stiu exact care e subiectul,stiu exact ce vreau sa zic,dar acum nu pot.Nu pot.Nu pot.Acum stiu ce simt si n-o pot scrie . O simt si-atat. Cred ca…cred..adica nu stiu…sau stiu..sau nici eu nu mai stiu..dar cred…cand mi-au tremurat genunchii pe strada,am simtit ca eu…ca ziua aia..ca in urmatoarele minute…ca el…adica noi 2…ca suntem suflete pereche…da,sunt nebuna,dar…..hai ca nu pot sa spun asa ceva…dar de ce nu pot? ba pot,o spun! oricum,am spus-o,n-o s-o repet acum,aici…E ceea ce simti o singura data in viata…E drumul pe care iti e dat sa mergi…E momentul in care nu mai vezi nimic in jur si totusi este atent la orice…Nu e doar clipa nebuna in care te indragostesti si esti orb,e intalnirea vietii tale….e intalnirea pe care nu multi o asteapta,si in care nu multi cred,dar eu am asteptat-o toata viata si am crezut in ea,si n-am stiut,si nu m-am gandit cum ar fi dac-ar fi,dar am avut un moment in care am simtit ca nu mai am aer si m-am gandit ca si de n-as mai avea ce sa respir,tot nu pot sa mor…E momentul in care poti trai desi nu mai ai semne vitale! ….Nu stiu de ce,cand,cum,unde exact,dar am momentul….si traiesc ceva ce n-am trait niciodata…ceva ce nu se poate descrie in cuvinte…sau daca se poate,eu sunt prea stangace pentru a o face…

Padurea noastra…

E tot ce avem…”Din oameni mari”,intr-o lume “mica”…

Si EL………… Si Eu…..si Noi…..

Si sunt indragostita!

E frig,dar simt ca sufletul meu se incalzeste…A inceput sa ploua in mine,in iluzii si-n vise..A inceput sa-mi placa,sa simt,sa fiu.Azi nu mai exist,azi sunt.

  Tu, asteptarea din amurg
Cand secundele incet se scurg
Cu atingeri moi de catifea
Alintate-n mana ta.

Am promis un sfarsit frumos,am promis ca iluzia se va concretiza,ca voi face asta pentru mine,pentru…oare asa trebuie sa fie?

Suflete pereche…2 oameni …2 suflete…un singur sentiment,acelasi dor,aceeasi ploaie,acelasi gand…

Panda.E simpatic.El e.Sau e El.O lume asa mica..pasaje din carti,cladiri neterminate…file de poveste…Ei doi…Azi nu sunt Eu,mistake,azi sunt Ea.Cat te poate durea un gest? Cat de tare te arde o atingere? Cat de inocenta poate fi furtuna din tine?Cat timp mai am?

Toamna e anotimpul sufletelor singure,cand eram mica ma gandeam de multe ori la asta.Ma gandeam de ce oamenii se plimba nostalgici pe strada,de ce in jurul meu e atata liniste,de ce ochii sunt goi,de ce mainile se ating altfel,de ce buzele cersesc saruturi?Toamna ma umple.Ma defineste.E a mea toata.Doar a mea.Crangul din orasul meu natal e superb toamna…covorul de frunze,bancile pustii,lacul care tace,barurile cu lumini fumurii,totul…Acolo vreau sa-l duc pe EL intr-o zi de toamna,ca asta,cand pietrele tac si ne asculta numai pe noi.Am visat ca ma-ndragostesc toamna.Dar nu doar atat.Am visat ca toamna va fi inceputul unei iubiri,singurei iubiri,cea care va dura toata viata mea,si tot toamna stiu ca am sa ma marit,toamna va fi cererea in casatorie careia ii voi spune :”da”.Toamna e sufletul meu.Si zilele insorite cu vant rece sunt perfecte pentru momentele in care zambesc.Fericirea inseamna lucruri marunte pe care daca stim sa le apreciem cand exista,daca stim sa nu aruncam clipa,daca ,daca,daca…suntem impliniti! Toamna e regina anotimpurilor,ea inseamna suflete pereche,imbratisari si brate mari,care cuprind totul… Traiesc azi,in amintirea clipelor de ieri,si-n asteptarea celor ce vor veni,am putere sa o fac bine,sa continui ceea ce e neterminat,sa finisez ideea,sa pictez,sa scriu,sa citesc,sa vad marea din lumea mea,sa vad timpul care se scurge incet numai pentru mine si numai mie imi e prieten si celorlalti dusman…Toate sunt ale mele si le cuprind si le iau,fiindca le-am castigat.

Domnisoara “Ia Tot” stie ca sufletul ei pereche e mai aproape decat crede…

Se intampla atunci cand cel mai putin te astepti,cand cel mai putin vrei,cand te adaptezi aerului rece,cand incepe procesul de resemnare,cand nu te mai gandesti,cand inveti. Am trecut prin toate astea. Am ajuns la “nu mai caut nimic”.Nu m-am gandit cum ar fi sa ma caute pe mine cineva.Nu m-am gandit cum ar fi sa ma gaseasca si sa nu-mi dau seama ca de fapt e ceea ce asteptam de atatia ani.Mi-amintesc ziua in care imi tremurau genunchii si vorbeam cu Maria la telefon.Era inceput de saptamana.Mergeam pe strada debusolata si parca nu vedeam pe nimeni in jur.Ma simteam singura,in plina zi,pe strada lunga.Cautam ceva prin geanta . Nici eu nu mai stiu ce. Nu am vazut decat ce mi-am dorit sa vad. E frumos.Intotdeauna mi-am imaginat 2 ochi mici de culoarea marii tulburate . Ma priveau intrebator si totusi stiau totul.

Sunt mai mult de atat.Nu sunt ce par a fi.

Nu sunt ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!…
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu…
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât… Cel care sunt!…              (Minunatul Minulescu)

Incerc marea cu degetul,caut acul din carul cu fan,imi place sa ajung acolo unde n-a putut nimeni.Imi plac locurile “virgine” si calde.

Iubirea e aproape.O voi lasa sa intre in mine.

Ziua ce tocmai a trecut a fost foarte fericita pentru mine dintr-un singur motiv: Maria. A luat carnetul!!!! Curand se va inscrie in trafic…E o realizare nu numai pentru ea,dar si pentru noi,cei ce o iubim atat de mult. Pe mine intamplarea asta m-a umplut.Mi-a inseninat ziua,m-a facut sa vad inca o data ce inseamna ea pentru mine si pentru toata viata mea.

Maria e un om mare.Hm.Ce paradox…e atat de firava! (fizic vorbind,desigur). Am dezamagit-o mult si pe ea,ca si pe tata,oare nu e cam tarziu sa afirm asta? Intr-adevar,m-am inselat intr-o privinta si asta nu doar ma doare,ci ma si frustreaza totodata: exista oameni capabili sa iubeasca neconditionat,oameni care mi-au vrut binele in orice moment si situatie.Numai eu m-am lasat orbita de situatii si experiente trecute.Oameni(putini,dar e relevant),care mi-au daruit totul,fara nici o rezerva,oameni care si-au pus sufletul pe tava pentru mine. E momentul sa fiu mai buna. Viata nu e doar un joc meschin.Viata e iubire.Maria mi-a aratat o alta fata a vietii,un alt inceput,o alta perspectiva,un alt decor.Maria e Maria.Ii datorez foarte multe,chiar viata.Stii,de multe ori am urat-o cu o pasiune nebuna,bolnava,n-am inteles-o,am judecat-o pe ea,sora mea.In final,daca as fi ales un alt drum,as fi fost distrusa. Ii multumesc Cerului in fiecare zi pentru tot ce am azi.Maria a apreciat fiecare lucru pe care Dumnezeu i l-a dat,eu niciodata nimic.Eu mereu am vazut raul,ea numai binele.Totusi,taria vine din aprecierea raului.Sunt constienta de asta.

Toamna s-a instalat prea brusc nu doar afara,ci si in inima mea. Nu o condamn,era cazul,e un fenomen cat se poate de natural,de firesc.Nu putea fi altfel,nu avea voie sa fie altfel.Toamna mi-a trezit simturile dar mi-a mutilat orice gand adanc.Am inteles ca intotdeauna am refuzat binele,desi el era foarte aproape de mine in nenumarate ocazii.Am inteles ca n-am stiut sa apreciez oamenii care au fost langa mine si care imi doreau un Bine pe care eu insami nu mi l-as fi putut oferi uneori.Azi,7 septembrie,sunt 2 saptamani de la plecarea unui om ce m-a invatat ca se poate trai si altfel,intr-o alta maniera.Oamenii ne dezamagesc.Dar chiar cei care o fac intr-un stil asa macabru,exact pe-aia ii iubim mai tare ca orice.Ne place sa suferim.Daca am fi constienti ca pierdem timpul cu masochismul nostru,ne-am opri si am reusi sa traim diferit.Unii vin,altii pleaca.E o lege cumplit de aspra pentru mine.Uneori pleaca exact cei pe care ii dorim mereu aproape.Nu uneori,de fapt de cele mai multe ori.Maria mi-a redat zambetul pe buze cand eram pierduta.M-a facut sa plang cand eram fericita.Le-am meritat pe toate.Le-am inteles tarziu,ca un om mare,si le-am analizat poate cam matur. Iubesc tot ceea ce imi ofera siguranta,imi place stabilitatea si,ironic sau nu,am alergat mereu dupa iluzii.

E frig.Mai devreme erau 11 grade si e doar inceputul lui septembrie.Prefer asta decat caldura insuportabila de care am avut parte in ultimele luni.Prefer sa ma imbrac mai gros,decat sa ma despoi si tot sa imi fie cald.Cel mai tare ma doare ca toamna asta a inceput fara EL. Sunt tot singura,tot aici,beau aceeasi cafea,privesc aceleasi blocuri gri,merg tot singura pe strada in asteptarea unei minuni. Dar minunea intarzie sa apara.Probabil n-am vrut sa lupt suficient,daca luptam,poate azi aveam ceva al meu,doar al meu.In schimb,am inceput sa ma resemnez,sa nu mai caut nimic,sa traiesc si atat.Intotdeauna am spus ca o sa iubesc cu cea mai mare pasiune un om toamna.Nu-mi explic sentimentul,dar stiu ca e aproape imposibil sa ma insel.Uneori jocurile murdare nu ne ajuta decat sa intelegem ca suntem “mici”,naivi,lasi,ipocriti,incorecti,incapabili.

Miroase a iarna.Mi-e dor de un vin fiert cu scortisoara,de un semineu,de fotolii joase,de perne moi,de plus,de covoare care imi gadila picioarele,de parchetul caldut,de ….de Maria,de toamna,de El!

….si de mine…Da,cel mai tare imi e dor de mine!

Inceputurile sunt cele mai grele.Mi-e teama de ele.Le urasc.Dar sunt singurele pe care vreau sa invat in fiecare zi sa le iubesc.Singurele care merita.Nu e usor.Dar ce e usor?Ce e inceputul? Dar sfarsitul? Ce e azi,ce va fi maine? Nimeni nu stie.Decat El.Dumnezeu.Mi-e dor de-un rasarit,de-un inceput de primavara,de-un sfarsit de vara…Au trecut toate peste mine usor.Parca nici n-am simtit.Parca nici n-am trait.Parca am fost prea singura,prea brutala,prea nebuna,prea “in valtoarea vietii”. Oamenii au trecut prin viata mea si unii au plecat destul de repede.De fapt,eu i-am izgonit.Nu-mi plac apropierile.Nu-mi place superficialitatea.Detest zambetele care nu-mi sunt destinate in totalitate mie.Au ramas doar cei pe care i-a cernut timpul,au ramas doar cei ce meritau.

4 septembrie.Ceata.Blocuri gri.Viata gri.Toamna gri.Cer gri.Ochi goi.Domnisoara “ia tot” ori Domnisoara “greseala” a pierdut de putine ori in scurta-i existenta de pana acum,insa pierderile astea au luat-o pe nepregatite si n-a stiut sa reactioneze in fata lor.S-a comportat stupid de multe ori.A dezamagit.A fost dezamagita.Hm.De cele mai multe ori,a dezamagit,si ea recunoaste asta.Oameni,intamplari,clipe.Anul ce va urma e plin.Sau asa vrea ea sa fie.Cartea trebuie terminata,psihologia aprofundata,trebuie devotament,mult curaj,pasiunea pentru pictura…sunt atat de multe,eroareo!

Dar cine e Mistake? Ce se ascunde in spatele unor cuvinte aruncate? In spatele unor ochi prea verzi? In spatele unor buze care mint frumos? In spatele unui par candva blond? Mistake e un om mic,intr-o lume prea mare.;se plimba noaptea,singura,printre felinare,ziua colinda anticariatele(uneori),alteori citeste carti de-a dreptul proaste,doar pentru a nu fi nevoita sa aprinda tv-ul sau sa iasa la barfe cu prietenele,sta ore-ntregi cu ochii in tavan pentru a le descoperi stralucirea(oh,da,fiecare lucru,cat de neinsemnat pare el,are stralucire),isi petrece viata intre 2 orase,e sociabila dar introvertita,zambeste pentru oameni si plange pentru ea,se gandeste mereu la Cioran,Maria,tati,oameni de departe,clipe pierdute,piese de teatru care merita revazute…Si are un loc preferat,un loc pe care nu l-ar schimba pentru nimic in lume…Acolo,intr-o seara de iarna geroasa,un inger i-a vorbit si ea stie asta…In locul din care se vad perfect TNB-ul,cersetorii de pe strada,cladirile vechi,oamenii alergand incolo si-ncoace,fara sa oboseasca,gunoaiele de pe jos,porumbeii,albul si negrul..De acolo se vede totul,societatea dezintegrata si murdara in care traieste,puritatea albului,durerea negrului,totul.Piatra de acolo e mai convenabila ca o banca parasita,ii da senzatia pustietatii .De acolo studiaza,viseaza,traieste.Atentia la detalii a macinat-o ani in sir,perfectiunea pentru lucruri n-a lasat-o sa doarma noptile in tihna,zilele prea lungi o sperie,de-asta e buna toamna,de-asta e formidabila iarna,zilele sunt scurte iar noptile incredibil de lungi,nesfarsite,esenta tare,aerul greu,rece,dur,de-a dreptul grosier de multe ori,clipa care nu iarta….

Stii,candva obisnuiam sa tolerez.,sa accept,sa fac compromisuri,sa iubesc.Au trecut anii si mi-au oferit ura,ei mi-au luat puterea de toleranta,ei mi-au furat zambetul,momentul meu,mi-au furat copilaria,naivitatea,inocenta,candoarea unui bebe.Sunt ce am fost mereu,sunt ceea ce a modelat natura,o greseala aproape perfecta,daca nu chiar perfecta,dar gradul de acceptiune nu poate fi atins,inteles.E ca atunci cand te indragostesti nebuneste,fulgerator,intr-o secunda,ca atunci cand intri in ‘saptamana oarba’,cum se spune,iubesti cu patima,apoi suferi cat pentru toata viata fiindca se termina brusc si omul pe care-l credeai centrul universului tau dispare ca si cum nu a existat niciodata.Iti mutileaza simtirile,gandurile.Asta numesc eu greseala perfecta.Faci greseala sa te indragostesti,desi nu era ‘programat’,aveai alte planuri cu viata dar ea te-a jucat mai fain decat o puteai face tu ,un om obisnuit,incapabil sa inteleaga …Asta e o revelatie! Greselile perfecte ne costa toata viata,tragem in urma lor mai ceva ca niste magari batuti  de soarta,condamnati sa care toata viata.Tragic,nu? Ironia e ca merita sa alergi toata viata dupa astfel de greseli,netraindu-le,devii inutil cum ar fi magarul daca n-ar fi cladit asa,sa fie sclav. Cat de multne pot inrobi greselile,cat de mult ne pot injosi,cat de tare ne pot lua statutul de oameni,cat de dulce poate fi pacatul sau cat de amare lacrimile de dupa? Sau,apropo de iubire,greseala perfecta:sa te indragostesti,sa te trezesti adorand o iluzie,ceva ce nu exista decat in mintea ta ingusta de om.Well,daca n-ar exista ea,za mistake,n-ai trai.Sau te-ar frustra o viata,te-ai uita mereu in jur si ai ofta.De cate ori nu ti-ai dorit sa iubesti o nebunie? Cati dintre noi au curajul sa iubeasca cu devotament ceva ce plasmuieste imaginatia?Sa fii constient ca iubesti cerul,dar sa nu il poti atinge niciodata.Sa fii constient ca ,desi iubesti ploaia,n-ai putut-o avea niciodata in bratele tale,sa vrei sa o cuprinzi si sa nu te lase constructia de OM?!Si totusi sa iubesti cu pasiunea unui colectionar pentru exemplarele lui,cu pasiunea unei femei gravide care-si mangaie burtica seara,cu pasiunea unei mame care ar fi in stare sa omoare pentru copilul ei,cu pasiunea unui tata prea protector,cu pasiunea unui frate gelos,cu pasiunea unei ploi ce-si bate joc de pamant… Intelegi genul asta de iubire? Iubirea pe care nu o poti atinge,dar care e in tine.Iubirea care se naste din vis,din iluzii,din efemeritate.E dragoste,dar doare cel mai tare.Doare,te umple,te seaca,apoi te vrea inapoi,pentru ca-si gasise cuib la tine in suflet,tu o accepti,ca esti slab,te goleste din nou,iar tu privesti neputincios…E cel mai frumos spectacol oferit de VIATA!

Ai vazut oameni care plang? Si cati plangeau pentru tine,si cati pentru ei insisi?! M-am gandit de ce rasare soarele dimineata,si de ce nu sta pur si simplu pe cer chiar si ziua…inteleg,apare Luna,atunci de ce nu se contopesc Soarele cu Luna? De ce nu pot fi impreuna macar o clipa? Daca stelele cad,atunci de ce nu mi-a picat nici una drept in palma,ca-ntr-o intamplare desavarsita,ca sa ma arda? Cat de naivi suntem sa credem ca putem avea orice si pe oricine?Foarte naivi,desigur. Un om care iti da in acelasi timp sentimente de ura si iubire,acel om merita sa ramana in viata ta.Sau in a mea,fiindca vorbesc in continuare de viata unei erori. Un om care nu-mi poate oferi decat binele,sau unul care nu-mi poate oferi decat raul,nu poate ramane langa mine.Nu-l vreau!

Moartea lui Octavian Paler m-a lovit ca un fulger.Am pus capul pe perna,am vrut sa adorm,m-am gandit ca dupa ce o sa ma trezesc o sa realizez c-a fost doar un cosmar si ca el e inca prezent . N-am putut dormi si atunci a inceput sa ma doara.Realizasem dezastrul.El a spus:

“Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii prieten, dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens.”

Si-acum,stau si ma intreb,pe langa faptul ca e un adevar frustrant,ce rost mai are sa-i inchin randurile astea? Nu.N-are sens. E ca moartea Laurei Stoica. Oameni mari.Oameni valorosi. Geniile sunt ‘datoare’ sa moara.

Toti suntem datori cu o moarte,fara nici o exceptie.