Dimineata cand m-am trezit nu ploua.M-a surprins.Cu o zi in urma,plouase destul incat sa sper la continuitate.Dar n-a fost asa,ba chiar din contra,era soare,si mi s-a parut bland.”Ciudat”,mi-am zis;vremea se schimba la fel de repede ca oamenii,ca starile,sau hm,parca mai curand se schimba starile sufletesti.Cand am plecat de acasa era cald,desi ma imbracasem grosut,sunt precauta,sensibilitatea mea la plamani s-ar da imediat de gol,in caz contrar…Pe seara chiar am fost mandra de mine ca am ales sa ma imbrac asa azi.S-a lasat frig;toamna,linistea,ca si frigul se lasa treptat,e o senzatie pe care trebuie s-o traiesti cel putin o data,pentru mine e necesar…

M-am gandit la multe,m-am plimbat pe strada,am privit oamenii,m-am rezemat de un stalp mare si-am deschis “Cartea amagirilor” a lui Cioran.M-am ferit tot timpul asta sa m-ating de oameni,n-am vrut sa deranjez dar mai mult ca orice n-am vrut sa fiu deranjata,o stiu.Am fost si sunt egoista.M-am uitat in jur si mi-am simtit pleoapele usoare.Traiesc,zambesc uneori,plang alteori,sunt eu. Ziua de azi a fost frumoasa ,de fapt ,frumusetea ei au reprezentat-o inceputul si sfarsitul.Inceputul:soare,caldut,cafeaua mea amara din cana mea rosie Nescafe,zambetul cald al Mariei,casa primitoare,totul..Sfarsitul:caldura apartamentului cu pereti roz,vocea timida de la celalalt capat al ..firului,din nou,totul..Am simtit ca sunt inconjurata cu dragoste,am simtit caldura oamenilor si sensibilitatea care se ascunde dincolo de ceea ce afiseaza… Simt ca e posibil sa ma nasc in fiecare zi,iar azi parca m-am trezit din somnul amortit fara vise,azi am zambit in amintirea clipei perfecte pe care stiu ca am trait-o candva,si poate fiecare din noi.

M-am mai gandit :”cati oameni oare mai sunt copii?”…Mi-am dat seama ca mai mult ca orice,imi doresc sa am mereu resurse sa pot hrani copilul din mine,vreau ca el sa rada mereu zgomotos iar eu sa ma umplu prin el…

As vrea sa cred ca mai exista dragoste,ca oamenii se iubesc,ca exista ceva puternic dincolo de ochii lor goi,ca nu a disparut magia secundelor,as vrea sa cred chiar eu in dragoste,asa de mult mi-am dorit sa-i ridic monumente,cred ca in anumite clipe chiar as fi facut-o,daca nu m-ar fi oprit continuu ceva…

Si vreau sa dedic o melodie care ma emotioneaza foarte tare,de fiecare data cand o ascult,tuturor celor care isi asculta inima,dincolo de orice… Versurile ar trebui sa taie cel putin o data destinul oamenilor…Iar videoclipul nu face decat sa demonstreze ca traim intr-o lume fragila,implinita prin…DRAGOSTE! Mi se pare Extraordinar!

Celor care cred ca lumea asta cu iubire va scapa
Celor care cred ca Dragostea va mai schimba ceva
Le vom cinta, le vom cinta le vom spune asa:

Nimeni n-o sa iti explice ce e Dragostea
Asta singur intr-o zi de vara-o vei afla
Si atunci sa nu uiti de inima ta

Binele si Rau-n jurul tau se vor juca
Lumea asta moarta va-ncerca sa-ti fure dragostea
Niciodata sa nu uiti de inima ta

Celor care cred ca Visele nu pot muri,
Celor care stiu ca Ura nu naste copii
Le vom cinta, le vom cinta le vom spune-asa

Nimeni n-o sa iti explice ce e Dragostea
Asta singur intr-o zi de vara-o vei afla
Si atunci sa nu uiti de inima ta

Binele si Rau-n jurul tau se vor juca
Lumea asta moarta va-ncerca sa-ti fure Dragostea
Niciodata sa nu uiti de inima ta.

[youtube=http://youtube.com/watch?v=06IahPTm9Gw]

..Si stiu ca doar iubirea ne poate SALVA !

Cand am iesit pe strada,am simtit ca m-am trezit in umbra dinaintea clipelor,ploua tacut,am vazut un zambet,mi-am aprins o tigara,ma gandeam,am intrat in librarie,am mirosit cartile noi,mi-am cumparat 2 caiete,am iesit dupa 10 minute,m-am indreptat spre fantana,respiram un aer curat,a fost momentul in care demonul a murit,s-a sinucis,in sfarsit eram libera,dupa atata vreme,exact senzatia de a fi am avut-o,si-am zambit inca o data,in coltul gurii,putin pe furis,ca s-a intamplat asa.Cauza?N-o stiu,sau n-o constientizez inca,n-o am.O s-o aflu mai curand decat m-astept,cu siguranta.Culorile sunt diferite toamna sau de fapt,toamna e diferita,desavarsita.Toamna asta.Toamna mea.

A inceput o noua saptamana,ultima dintr-un sfarsit de octombrie.M-am gandit mult si m-am hotarat sa-mi dau un alt sens,sa-mi ofer un nou inceput.Nu stiu cum va fi el si nici macar cum va incepe,dar stiu ca imi doresc.Sunt pregatita sa mai intorc o foaie din viata mea,pentru un alt capitol.Cioran spunea un lucru mare,printre altele,care mi-a ramas intiparit in minte si acum,el zicea : “Cand iubesti pe cineva,ai vrea sa-l loveasca o mare nenorocire,ca sa-i poti fi si mai apropiat.” M-a impresionat gandul lui.Azi mi-a venit in minte “amanuntul”.Nu stiu de ce,nici o intamplare nu trebuia ,nu avea voie sa imi daruiasca asta. Dar totul are un scop. Dumnezeu nu lasa nimic la voia intamplarii,oricat de tare ma supar eu pe Dansul uneori. Azi m-am simtit alta,si ,curios,dar nici macar n-am cautat “vinovati”.Nu e doar inceputul saptamanii,nu ii dau o asa mare importanta,sunt convinsa ca starea mea sufleteasca o ia pur si simplu,fara sa-mi dau seama de ce,spre un alt fagas,cel dorit de mine. Zambesc din nou. Niciodata parca asa cum am facut-o azi. Dar simt ca ceva merge bine in viata mea. Simt multe,dar nu le stiu inca definitia.

Beau un ceiuletz cu aroma de visine,desi nu suport ceaiul (eh,tot Maria sa fie vinovatul),si ma simt bine. O sa inchei in stil caracteristic,cu o intrebare: “Daca e zambetul dinaintea furtunii?”

Daca e zambetul pe care-o sa-l plang mai apoi?

Dar mai e si maine o zi.

Trec ani intregi,ni se pare ca suntem maturi,sau destul de maturi,ni se pare ca stim ce vrem,ce cautam,spre ce tindem. Cand suntem tineri,ni se pare ca le stim pe absolut toate,ca avem lumea la picioare,ca totu-i al nostru.Cat de mult ne costa acest crez,n-aveti idee! Aveam sa aflu asta mult mai tarziu,pe propria-mi piele.Totul costa,mai mult sau mai putin.Tarziu,am descoperit,cautand intr-o frunza sau intr-un simbol ce-mi doresc,psihologia.Lucrurile capata o alta culoare si-o alta dimnesiune o data cu ea,cu obiectul in sine,cu dorinta de a vrea sa schimbi oamenii,sa-i faci mai buni,mai maleabili,sa-i modelezi,sa le creezi o alta lume,numai pentru ei.Eu nu-mi doresc sa fac oamenii mai buni si nici sa le tin predici interminabile despre ceea ce inseamna viata,de ce merita ea traita,de ce sa nu-si puna cutitul la gat si sa-si curme zilele,de ce noaptea e timpul lacrimilor sau…. Eu vreau sa ajut oamenii,vreau sa le ofer din cunostintele mele celor care au cu-adevarat nevoie,vreau sa-i vindec prin puterea mintii de anumite complexe,si in special imi doresc sa ma opresc la cei cu deficiente,handicapuri.Vreau sa le vorbesc in aceeasi “limba”,sa ma dedic lor cu tot sufletul,ca si cum as fi ultima speranta.Ma implineste,ma umple.In fiecare zi se nasc copii cu malformatii,cu handicapuri mai mult sau mai putin severe,uneori medicii nu gasesc raspunsuri la toate intrebarile,dar putem macar incerca sa intram in lumea lor,sa comunicam in acelasi limbaj,al semnelor sau nu,sa-i facem sa zambeasca,sa le daruim lumina care poate s-a stins in anumite momente pentru ei,si e frustrant. Psihologia e imbinarea dintre stiinta si arta,nu poti face asta daca in tine nu se naste pasiunea,daca nu poti iubi oamenii mai mult decat te iubesti pe tine,nu o poti face cu adevarat,desavarsit;sau o poti face din dorinta de-a te multumi pe tine,ca om,in totalitate,de-a putea respira dimineata un aer care iti apartine doar prin prisma vindecarii unui copil.Oamenii nebuni,bolnavi psihic sunt judecati si tratati in gluma,ceea ce mi se pare nu doar josnic,dar si umilitor pentru ei.Sunt totusi oameni,ca noi,ca toti ceilalti,sunt totusi niste suflete care au nevoie de consiliere si ajutor specializat,sunt suflete care nu trebuie lasate de izbeliste,crezand ca noi suntem de ajuns omenirii,nimic mai fals! Sunt oameni care plang,zambesc,simt ca noi;sunt oameni pe care singuratatea ii goleste intr-atat de tare ca nu se mai pot controla si vor sa-si puna capat zilelor.Ei au nevoie de ajutorul celorlalti.

Psihologia este sentimentul de apartenenta intr-o altfel de lume,una mai calda,mai dulce,mai colorata,sentimentul ca poti patrunde acolo unde oamenii se feresc,sentimentul ca traiesti prin prisma celorlalti.

Psihologia iti daruieste intelepciunea si puterea de a realiza ca totu-i nebun,chiar si tu,ca sentimentul prin care detii controlul este efemeritate,ca insasi clipa e absurda…

Psihologia patrunde ceea ce inteligenta nici macar nu cunoaste;un taram virgin,unic si de neinlocuit.

How could this love be in danger
That used to be so good, so right?
To think that fate could make us strangers
Has thrown me in your arms tonight!

Obisnuiam sa desenez candva,sa vad forme,sa ma bucur de conturul lor,sa privesc ore-n sir un oarecare lucru pe care-l consideram important…Daca in viata ni se intampla asa zisele minuni,si noi credem in ele,cu siguranta nu vedem clar esenta,cu siguranta suntem orbi,neimpacati cu noi insine,goi…Uitasem cum se intregesc culorile,fiecare zi te invata sa arunci valul,sa vezi,chiar daca “n-ai voie”,sa nu mai fii orb,sa te trezesti din somnul in care ai zacut atata vreme,fiecare zi te umple sau nu,dar ii esti dator fiecarei clipe pentru ca simti ceva.

Am un vecin care are un ceas vechi,cred ca sta deasupra mea,la fiecare ora se aude si parca incearca sa ne spuna ceva;nu stiu ce transmite altora,dar pe mine ma face sa ma gandesc.In secunda care transmite inceputul urmatoarei ore,eu imi imaginez ceva anume,difera de la fiecare moment.Cred ca avem nevoie de renuntare,o facem demn abia atunci cand ne maturizam cu-adevarat…

To think that fate could make us strangers…

Ne obisnuim intotdeauna greu cu momentele de genul asta,iar unii nu-si revin niciodata.Intreaga viata e o insiruire de greseli,le dam mai mult sau mai putin atentie,dar ele sunt importante.Azi-noapte am dormit rau,si m-am trezit ametita,cu o durere de cap care prevestea parca sfarsitul unei etape…Ma simt straina in lumea pe care eu am creat-o,si asta ma doare.Nu mai gasesc locul lucrurilor nicaieri,ma-ntreb daca toate trebuie sa se desfasoare dupa anumite reguli,daca nu putem trece peste bariere,daca nu putem fi pur si simplu oameni…

Mai mult ca niciodata,in lumea mea frunzele se ingalbenesc cu o viteza uimitoare,soarele apune prea repede,luna gazduieste noaptea prea putin,totul e gri,si-ntotdeauna am preferat albul si negru,nu ma privesc ochii lui,ochii nimanui…Aseara mi-am inchipuit imaginea unui tango pe malurile Senei,si am zambit,fiindca asta nu facea parte din lumea mea,din lumea pe care o credeam practic perfecta. Uneori ma gandesc ca sunt o anomalie,ca sunt singura care simte diferit,intr-un acord strain,sec,si-as vrea sa fiu,dar eu simt ca dispar. Facem greseala de a crede ca totul ne este cunoscut,ca ni se intampla minuni pe care ,de ce nu, le si meritam, dar ajungem in final sa concluzionam ca nu mai suntem orbi,ca am fost legati la ochi atata amar de vreme,si-acum vedem,si nimic nu mai e la fel,nu ne place ce e-n jur,fiindca fusesem invatati sa percepem altfel,dar suntem obligati sa renuntam,sa ne resemnam. Si cred ca cel mai tare ma doare timpul,ma doare nestiinta,resemnarea,ma dor numai momentele in care eram fericita,iar eu am nevoie sa ma doara totul din jur.

As vrea sa ma plimb si sa vorbesc despre nimic,cu 2 ochi care ma asculta.

As vrea sa vad clipa in care norii incep sa planga.

As vrea sa oblig soarele sa intre in nori.

As vrea sa urasc tot ce nu mi se da voie sa iubesc.

As vrea sa fie interzisa speranta.

As vrea sa constientizez clipa in care -o sa mor.

As vrea sa fim,si niciodata sa fiu.(sa nu pot trai decat intreaga,in 2)

As vrea sa nu mai vreau.

Astazi mergeam pe strada ca o nebuna;am simtit ca nu mai am nimic;mi-e dor de el,de un anume el,de un oarecare el din lumea voastra,de un el al meu…Dupa atatea zile,am simtit ca nu mai pot pur si simplu sa traiesc ca si cum as fi complet singura,dupa atatea nopti am realizat ca traiesc pentru doi si totusi pe jumatate…Frigul de afara impletit cu soarele aparent bland ma tulbura foarte tare;am devenit o nostalgica,o romantica fara voia mea;ma intreb unde e omul de ieri si ce a mai ramas din mine;imi arunc privirea catre aceleasi blocuri,catre acelasi cer,ma uit de multe ori in gol fara sa am habar de ce,analizez oamenii pe strada si in locuri in care ma duc,privirea mea spune multe,cu siguranta,dar ce noroc(oare?!) ca ceilalti nu o pot citi,nu ma pot intui….fiecare din noi este un actor in anumite situatii din viata.Numai in departarile mele vad lumini care se sting incet si prevestesc toate nenorocirile din lume,numai in visele mele era frumos si liniste,realitatea e alta,totul e altfel,si singurii care ma urmaresc pretutindeni sunt ochii lui verzi si mici.Am crezut ca pot sa renunt,dar cum ? Nici macar n-am fost invatata,se spune ca unii invata singuri,eu nu pot.E prima data.Inceputurile sunt cele mai grele,desigur.Cum sa fac? Cum sa uit? Cum sa renunti? Am vazut de multe ori oameni care au renuntat la lucruri pe care aparent le-au iubit.De fapt,sunt convinsa ca nu le-au iubit cu adevarat.Cand iubesti,chiar si o frunza,nu poti pleca fara sa te uiti in urma,nu poti renunta asa,pur si simplu,nu iti poti continua viata ca si cum totul e ok,nu poti sa nu lupti,chiar daca te umilesti,fiindca da,iubirea e umilinta ,pe de o parte…Facem gesturi extreme,recurgem la strategii,plangem,ne umilim,suntem egoisti,luptam,ne golim definitiv…Dragostea e un sfarsit sigur. E peste puterea mea de intelegere cum poti sa iti vezi de viata,renuntand la omul care te-a mangaiat,omul care e sufletul tau,omul pentru care ti-ai da viata in fiecare moment…E dragoste? Nu. E doar un sentiment frumos,si atat,dar mediocru. Cand iubim,ne pierdem controlul.Cand a plecat de langa mine,nu mi-a lasat “instructiuni”,biletelul pe masa,nu stiu,orice,ceva palpabil care sa ma invete sa uit,fiindca se spune ca putem invata totul,ca o viata aflam lucruri noi,ca nu e posibil sa le stim fara sa “sapam”…Stii ceva? Nici macar “favoarea” asta nu mi-a facut-o. A plecat pur si simplu si as putea fi considerata lasa daca il rog sa imi lase acum ‘ordin’ clar,prin care sa-l uit si sa merg mai departe. Totusi ,in mine ma rog,cu toate riscurile de rigoare.Dar oare o fac cu adevarat? Oare ce s-ar intampla daca l-as uita? Cu ce m-as mai hrani? As fi goala,asa cum eram inainte de aparitia ochilor…verzi! Hm,dar daca atunci simteam ca nu pot fi mai pustie de atat,am constatat ca inca e posibil,ca puteam duce mai mult…Si e greu,e al naibii de greu ! Si timpul trece numai in defavoarea mea…totul ma raneste,totul ma schimba,totul ma apasa,si tu nu mai vii… Cu siguranta asta a fost plata pentru actiunile mele,o stiu,da,am impresia ca traiesc un cosmar,nu dramatizez,si mi-as dori mult sa fiu cel putin melodramatica(ha!),dar nu.

Batista…i-am lasat lucrul cel mai frumos,lucrul la care cel mai mult am tinut,i-am daruit totul,am zambit,am fost acolo… Nu-mi aleg cuvinte ,pentru ce efort? Nimic nu va schimba ce simt acum,aici,in camera mea cu pereti roz,pe strada ingusta,plina de masini,pe care merg in fiecare zi,si oriunde ma duc,privesc chipurile oamenilor,as vrea sa-l revad pentru o blestemata de secunda,sa stiu ca e,pentru ca mi-e sufletul prea gol,si uneori prea plin de el,si noptile prea lungi,prea reci; Mi-e dor de el,plang,ma cheama fiecare gand si fiecare clipa… As vrea sa sterg cu buretele tot,intr-o clipa de nebunie,as vrea sa-nvat curand sa-l uit,sa inteleg ca nu-i nimeni de neinlocuit; iubirea …iubirea neconditionata..cea in care iubesti chiar daca e posibil sa fie doar o iluzie…e punctul critic….

Te rog azi,invata-ma sa te uit,invata-ma sa admir aceleasi culori pe care le aveam atunci,sa privesc aceiasi oameni,reda-mi zambetul pe care nu-l mai cunosc,invata-ma sa numar clipele mai usor si sa-mi inchid durerea,ajuta-mi ranile sa se vindece fara sa doara,lasa-ma sa mai plang o data,chiar de-ar fi ultima…nu-mi lua si lacrimile,si-nvata-ma sa fiu cea de atunci,invata-ma sa ma privesc in oglinda si sa ma recunosc,sa ma imbrac si sa simt mirosul meu,doar al meu,sa vad in ochii mei puterea care ma umplea,sa inteleg sensul zilelor,reda-mi toti aliatii pe care i-am pierdut odata cu primii pasi din padurea noastra…Invata-ma sa nu mai fiu absenta la tot ce-i in jur,sa disting nuantele,sa pot schimba din nou o lume asa cum stiam s-o fac…Si ce se va intampla cu sfarsitul? Cu sfarsitul povestii,al nostru,al tau,si-al meu….si-al lor? Ti-am promis atata frumusete cu usurinta unui copil care mananca dintr-o inghetata in miezul verii…

Ti-am daruit ce n-am stiut ca am,ti-am daruit ce mie nu mi-am oferit niciodata : un sfarsit frumos….

Daruieste-mi secretul uitarii fara sa-mi vorbesti despre timp si voi muri in clipa-n care secretul se va imparti in 2…

You once told me
I will know it enough
oh let me tell you something
yeah I do
you once told me
I won’t feel enough
let me tell you that
baby I do

Sometimes I find myself in a sea
in a dream that’s so far away
sometimes
Tell me what’s happened to me
sometimes I see myself falling
although I don’t show it much
sometimes I’m crazy for you
well maybe I’m fine
and tell me you’re mine
sometimes I find myself
in a Sea..
in a dream that’s so far away
sometimes
tell me what’s happened to me

Tell me baby can you hold me now
we don’t have to say it I feel it too
and maybe I’m falling or maybe
but I am not showing it much
tell me baby
can you see me now
show me baby that I dont know how
how can I start to see inside the fall
but sometimes I find mysef in a sea
in a dream that’s so far away
sometimes
tell me what’s happened to me

In a sea, in a dream that’s so far away
sometimes
tell me what’s happened to me…

….Pentru tine si pentru fiecare zi in care nu’s ochi verzi,nici cuvinte,nici …”instructiuni de folosire”…

…Iubirea ta-i albastra,si-a mea verde…

Am coborat scarile in graba;acelasi metrou,alti oameni;am ajuns repede;am vazut fete pe care le cunosteam;am zambit;uitandu-ma in jur,mi-am dat seama cat de mult cred in mine si cat de important e sa o fac in continuare,mereu,chiar si cand ma simt pusa la zid.Odata cu acest crez,am constatat ca nu cred in oameni;daca atunci cand am vrut sa daruiesc cuiva tot am fost refuzata,cu siguranta ca n-o s-o mai pot face curand,sau poate niciodata,din pacate.Ma frustreaza gandul ca o sa imi duc viata mai departe asa.Dar nu vreau sa mai fie altfel,oricat de bine ar fi fost inainte.Refuz binele mediocru ,binele care am crezut ca ma umple in totalitate dar care de fapt m-a golit atat de tare…Oamenii nu sunt foarte prietenosi,ba chiar as indrazni sa spun ca-s rai,nu ma mira,nu ma intriga,nu ma feresc s-o afirm ori de cate ori simt ca ma pot descarca in felul asta,numai ca uneori ma mai doare;adaptarea intr-o societate care vrea sa te injoseasca e strigatoare la cer.Ma razvratesc si apoi incerc o forma subtila de a fi parte integranta din ea.Nu-mi reuseste niciodata,dar eu sunt perseverenta.Sau nu,cred ca mai degraba insistenta.Maria mi-a spus candva un lucru pe care nu cred c-am sa-l uit prea usor,de fapt,cred c-o sa-mi staruie mereu in memorie:”Andruta,daca faci ceva cu pasiune,poti fi sigura ca vei sti intr-o zi,cand va veni momentul,sa iubesti cu tot sufletul,din totata inima…” Si mi-am dat seama ca dragostea este strans legata de pasiune,devotament,loialitate.Mi-am dat seama ca de exemplu,un om care isi iubeste foarte mult meseria,jobul,si face fiecare lucru cu patima,cu siguranta poate iubi o fiinta cu acelasi patos.Stiu ca pasiunea este un ingredient important in orice tip de relatie,fie ca este una de natura fizica sau psihica.Dar odata cu pasiunea,cred ca apare si durerea.Din nou,apare o relatie stransa intre cele doua.Cand faci un lucru cu credinta,cand iti pui toate fortele in el si respectivul (lucru) moare,e aruncat,erodat sau pur si simplu te lasa de izbeliste,te doare foarte tare.E ca si cum ai trai toata viata cu speranta si increderea in ceva care ulterior se dovedeste a fi o iluzie,un nimic..Mintea poate crea un tot care nu exista,insa realitatea de multe ori ne aduce cu picioarele pe pamant.E important sa am cu ce ma hrani cand trec zilele si ploua,mi-e rau,mi-e teama sau mi-e dor.In noi trebuie sa existe forta care sa ne tina unit trupul cu spiritul,altfel ne pierdem pe parcurs.Imi place sa cred ca atunci cand sunt ranita sau ranesc,se intampla cu un scop si ca pur si simplu e nevoie de durere si lacrimi ca sa putem trece peste un anumit prag.

In lumea mea s-au intamplat destul de multe.Nu-i mai gasesc numele.Cand sunt confuza,studiez cauzele. Uneori motivele mele n-au nici o legatura cu realitatea si ma intristez.Dar ma regenerez relativ repede,lucru care imi place.I’m still young.Am momente in care-mi doresc sa nu ma mai refac,sa persist in durere,poate ca asa o sa mai invat ceva din oameni si din mine.

Sunt singura.Pentru asta,nu mai vreau sa recapitulez motivele.E de prisos.Oricum stiu prea bine “poezia”,imi cunosc versiunea. In ochii oamenilor nu vad fericire,dar mai enervant e ca nu vad nici macar durere;e multa indiferenta;sunt incruntati;goi;egoisti.

Acum cred ca un singur om poate schimba o lume:lumea lui;si asta e mai important decat orice altceva. Trebuie doar sa-si doreasca suficient de tare.Iar eu imi doresc. Vreau sa fac multe.Vreau sa iau multe.Vreau ceva al meu,care sa nu ma umple doar pentru o zi,o clipa. Profesoara de la deficiente a spus multe lucruri care mi-au placut.Printre altele,vorbea despre observarea unui caz .Spunea ca atunci cand descrii starea unui om in fiecare zi,si constati ca zile la rand el este trist,asta nu inseamna ca el e neaparat trist,suparat,ci pur si simplu ca asta e mimica fetei ,e ceea ce exprima,este o dunga foarte fina intre expresivitatea fetei si starile interioare.Cele doua pot fi confundate foarte usor.E greu sa faci diferenta,eh,ce inseamna sa fii bun observator…Unii oameni sunt inzestrati cu o blandete si-o rabdare teribile,iti dau o senzatie de bine si te implinesc fara sa-ti dai seama,o constientizezi dupa ce stai sa te gandesti exclusiv la asta.

“Nu exista om perfect sanatos,ci doar insuficient investigat”…Tot ea ne-a transmis informatia…

Cand reusim sa intelegem imbinarea dintre pasiune si durere,suntem altii…

Printese ratacite printre frunzele care cad,inceputuri de iubiri,sfarsit de zi,priviri indreptate in punctul care se confunda cu durerea …Mergeam pe strada agitata…In jur,oameni,ploaie marunta si rece,mi-am strans geaca,mi-am acoperit gatul,m-am regasit printre copacii de pe aleea retrasa,m-am pierdut cand am crezut ca in sfarsit drumul pe care merg inseamna stabilitate,stabilitatea mea.M-am inselat a mia oara,si mi-am spus nu ca n-o sa invat din greseli,ci pur si simplu ca daca va fi cazul,am sa le repet,nu din prostie sau inversunare,ci din placerea clipei de-a fi fost Ea. Parul meu blond s-a mintit cu zilele in care totul era aproape perfect,m-a protejat caldura unui fir cum m-a indepartat de realitate vantul de afara…In loc sa ma trezeasca,m-a condus catre un vis naiv.Am fost un copil si-am crezut ca oamenii sunt ca mine,simpatici,zambitori si plini de intentii bune.M-am transformat treptat.Cand trebuia sa ma ocrotesc,am devenit vultur.M-am regasit tarziu,cand nu mai era nimic de spus,m-am golit atat de tare incat n-a mai ramas loc care sa nu fi fost exploatat.M-am ranit absurd si pueril,si-n loc sa iau raul din lucruri,am cautat alternative potrivite pentru a modela raul,pentru a-l face bine;n-am reusit.Atunci m-am hotarat sa-nvat din rau.Schimbari bruste,inca o lectie notata in caietul mare si gros de pe noptiera mea.Unde e iubirea acum?Unde e speranta de ieri si zilele in care ma jucam? Nu mai vreau,desi mai pot.As vrea sa nu mai pot,poate m-as resemna,dar Dumnezeu nu-mi ia asta,si-mi mai da.In ultima perioada,m-am rugat putin.Am crezut si mai putin.Uneori capat forma unei umbre ciudate,merg pe strada fara tinta,alteori sunt doar o figura desenata pe-o foaie de hartie alba,cu creion negru…Stiu c-as putea fi si mai multe dar ma tradez singura,la fiecare pas.Uneori nu ma vreau,alteori refuz doar sa ma accept.Cand obosesc,imi dau seama ca trebuie sa ma integrez intr-o societate in care nu m-am regasit niciodata.Sa ma complac? Si daca n-o fac,atunci care e urmatorul pas?Mi-e greu.Ma lupt cu mine.Ma doare.Mi-e frig.Am sfidat in loc sa iau aminte,am invatat ce trebuia sa arunc…Dar cine sunt?Da,cine sunt? Imi place sa cred,sa-mi imaginez,atunci cand merg pe o oarecare strada,ca voi lasa acolo o urma a faptului c-am existat,c-am respirat acolo,ca pasii mei au lasat semnul,ca…nu stiu,nu mai stiu…Dar uneori as vrea ca toate sa prinda viata,sa le vorbesc,sa fiu eu cu ele,cu toate ale mele…Am acceptat sa fiu judecata.Am acceptat totul ca facand parte din lumea asta,dar nu si din lumea mea.Mi-am dorit prea multe.Am daruit prea putin.Am fost dispusa sa dau mai mult,dar nu a fost momentul,nesincronizare…Apoi m-am gandit daca cu adevarat am fost vreodata dispusa sa ofer totul,neconditionat.Si nu.M-am lovit de acest “nu”.Poate ca e mai bine asa.Sau poate ca in fond,niciodata nu-i bine,dar ne obisnuim.

De cate ori v-ati simtit daramati? De cate ori ati vrut sa prindeti in palme,strans,tot raul,tot dorul intreg,toate necazurile,durerile,suferinta,sa le inabusiti,sa nu le mai dati drumul niciodata,sau pur si simplu sa le aruncati undeva acolo,sa uitati definitiv c-au existat? De cate ori v-ati pierdut increderea ca exista un Dumnezeu care are grija de fiecare,de cate ori v-ati simtit sugrumati de lacrimi? Oftez cand ma gandesc la toate,si stiu ca de multe ori am trecut prin ceea ce-am descris,in mod voit sau nu.

Cand lumea se termina acolo unde incep lacrimile,cand esti doar tu cu tine,cand incepe ploaia,cand simti ca mori,atunci traiesti. Nu stiu cum,cand si in ce context,dar o faci cu adevarat. Imi asum pierderile natural,firesc,dar inca ma straduiesc sa ma iert.Oh,da,trebuie sa ma iert. Nu vreau sa fiu scuzata de ceilalti,ci doar sa gasesc impacarea cu mine. Impacarea totala.

M-am golit mai devreme decat mi-as fi dorit.

M-am umplut mai tarziu decat m-asteptam.

Nu e mersul normal.Dar ce e normal?

Privesc pana acolo unde ochii mei nu mai pot distinge binele de rau.Apoi ma opresc si-mi spun ca trebuie sa mai fortez pentru o ultima data(si nu va fi!) limita. O fac.

Ma vei gasi acolo unde nu mai stii cine esti. M-am regasit.M-am pierdut. M-am iubit.M-am urat cu o pasiune bolnava. Am trait.Traiesc. Sunt incatusata de mine.

But I was a fool,in this game for two…

But I was a fool,playing by the rullz…

Alergam ca doi nebuni dupa nimeni si dupa nimic.Ne gandeam cum va rasari soarele in dimineata imediat urmatoare si ne imaginam ce gust va avea cafeaua din cana rosie,uitata pe masa goala din bucatarie…Se intampla dintr-o data.Tigara nu mai are acelasi rol in seara de dinaintea furtunii,e atat de frumos ca nu pot opri clipa.O iubesc,e a mea,a lui,a noastra.Ma trezesc fara tine dar stiu ca maine e inceputul unei alte zi.Adorm totusi langa pielea ta si-mi imaginez ca n-am sa te mai pierd.Sunt fericita pentru secunda perfecta si apoi plang o viata.Pot sa schimb lumea,daca tu mi-o ceri.Numai cere-mi-o.Am nevoie de asta pentru a accelera bataile inimii.Stiu ca-mi vei da .Traim si ne bucuram din nimic,oamenii isi arunca sufletele in gol pentru a nu mai fi salvate niciodata,asta ma face sa ma arunc cu disperare in bratele unei nopti de toamna tarzii,imi pot imagina ca e sfarsitul unei drame si inceputul unei vieti.In lumea mea eu pot fi cine vreau,si-am incetat sa-mi mai doresc fara sa simt pulsul tau cum imi spulbera si ultima farama de logica.Nu-ti vreau decat iubirea din ploaia rece a unei saptamani definitive.O sa-mi ajunga “totul” tau.O sa ma umple.Apoi n-o sa-mi mai pese.Am ochii rataciti,da,rataciti.

Curand nu va mai ramane mare lucru din mine…probabil ca asta e calitatea unei povesti,nu bine scrise,ci traita in valtoarea ritmului.Ochii mei mari au obosit,au inteles,s-au resemnat si-au continuat sa priveasca ecranul…M-am surprins repetandu-mi cuvinte fara sens,uitandu-ma la blocurile din fata mea,luminate de un soare trist,la copacii ce dormeau neclintiti,la frunzele care cadeau incet,la vantul care n-avea curajul sa continue povestea…povestea noastra…M-am surprins iubindu-te mai mult decat stiam ca pot,creand scenarii despre o lume perfecta,mi-am strans buzele in amintirea unei zile din viata mea,am lasat ochelarii sa cada peste nasul incadrat intr-un peisaj,am ridicat din sprancene intrebatoare in dupa-amiaza unei zile care-mi spunea tot si nu-mi dadea nimic,parul meu ciufulit astepta mana ta care se juca,iar umarul gol plangea la gandul ca ai fost si te-ai pierdut in departari…Te-am dorit atat de mult incat eram in stare sa-ti propun un razboi de orgolii,vroiam sa lupt stiind ca voi pierde,vroiam sa fii si tu n-ai fost,si ce mai ramane acum daca nu clipa pe care o iubesc? Cand ai plecat fara sa te-ntrebi daca drumul pe care mergi e drept? Cine mai stie ce e-n noi si unde esti cand se apropie sfarsitul?

Daca n-o sa-mpartim o lume,o sa te iubesc de oriunde si-o sa mor cu ochii inclestati in clipa care mi-a dat tot…uraste-mi greseala,eu ma detest indeajuns.

….Zilele care nu’s,noptile-n care plang,clipele care mor,strada pustie,amintiri aruncate….S-a strans atata dor in mine,m-am umplut de El,m-am hranit cu secundele in care era acolo,mi-l imaginam cum imi povesteste o banala intamplare din copilarie…L-am intalnit si zile-ntregi am mers pe strada cu inca un suflet in mine,inca de atunci,da,de atunci…Sacrificam totul pentru minutul etern,in care ne simtim intregi,nu vrem sa il repetam,ce paradox,ci doar sa ramana in noi pentru eternitate,si ramane.Daca fiecare lucru din mine imi cere sa fiu acolo,voi fi pentru zambetul lui din inceputul nostru de toamna cu soare bland…Ma chemau stelele care cad,luminile aprinse la asfintit,ochii lui oglinditi in mine,ideea de intens,degetele care imi spuneau ca sunt prezenta…si-n final,totul…L-am cautat in oamenii grabiti,in gesturile copilului care se bucura ca are creioane colorate,in frunzele care cad,in fiecare lucru pe care-l faceam…Seara adorm si ma gandesc daca perna lui e moale,daca patul lui e cald,daca paturile ii incalzesc sufletul,daca inima lui bate cu aceeasi frecventa,daca clipeste la fel,daca are mainile reci,daca ii ard urechile si il macina dorul,daca dimineata are nasul rosu de frig sau daca doar imi rosteste  numele intr-o fractiune de clipa.Il caut de cand l-am gasit,nu obosesc,ma odihnesc in bratele lui care ma imbratiseaza firesc …Am auzit chemarea si-am stiut ca trebuie sa ma duc alergand sa-i privesc ochii care ma dezbraca,am strigat zile in sir,lacrimile nu contau,ochii mei tristi se plimbau ametiti prin camera goala,tot ce am,tot ce sunt,tot ce respir e plin de el…E prima toamna,e nebunia drumurilor care duc spre el,e magia care ne-a unit cand ne-am cunoscut,e el,sunt eu,suntem noi,ne avem…Viata e un joc ciudat! Am privit totul in jurul meu,m-am simtit prea tulburata sa-nteleg,e dragostea care-ti macina inima,dar nu o distruge niciodata…

Ii citesc cu ochii istoria unei vieti nerostite,ii prind mana si-mi spun ca n-o sa-i dau drumul niciodata,ii rostesc cuvinte care nu vor sa se lege,ii ofer zambetul,unicul pe care-l am,ii dau tot ce n-am dat nimanui,si-i spun ce doar el trebuie sa stie,ii umplu clipa ,

Celui din mine. 

Impart totul.Traiesc pentru doi,in doi.Suntem doi.

Azi te-am vazut…A trecut o saptamana…M-ai sunat acum cateva zile,dupa atata timp am fost fericita,dupa atata vreme de cand…Nici nu mai stiu,tata,nici nu mai stiu…Ai slabit atat de mult si s-a rupt ceva in tine,stiu ca e definitiv si ca nu-ti pot da viata aia noua pe care-o aveai inainte de…Ma doare cand taci si ma privesti intrebator,si mi-am facut un scop de a-ti reda zambetul pe care l-ai pierdut prin mine,si vreau sa stii ca tu esti tot …Atatea zile blestemate,au trecut toate rand pe rand,atatea ore in care am plans,am murit odata cu tine si nu pot fi decat prin tine,si stiu,si sper ca va veni o zi in care te voi privi-n ochi si-ti voi spune cat de mult te iubesc,cat de mult regret,cat imi pasa…Ma doare cand vine seara si eu sunt in alt oras,si tu acolo,si ma gandesc la ora in care tu pui capul pe perna si….si mi-e tare dor de ochii tai mereu,de mainile care ma mangaiau,de bratele care ma incalzeau,de buzele care imi sopteau,de tine tata,de tine,de toata fiinta ta…Plang fara sa ma auda nimeni si tac,si simt ca daca as muri acum,maine,sau oricand,esti singurul pe care-l vreau,singurul om pentru care mi s-ar rupe sufletu-n bucati mici…! Esti singurul pe care-l stiu,si cand mi-e rau,si cand mi-e foame,si cand mi-e dor,si cand mi-e frig,si cand exist….Iti iubesc fiecare gest,o sa-I cer Lui sa-mi dea zile sa-ti multumesc pentru tot ce mi-ai dat,pentru tot ce sunt azi,pentru tot ce am azi.Iubirea mea pentru tine n-are granite,nu ma opreste nimic sa te ador,si stiu ca sunt copilul tau,si stiu ca-ti sunt mai draga ca orice,desi te-am ranit … Fara tine nu-mi doresc nimic,nici macar soarele care rasare dimineata…Ii multumesc Cerului ca esti,ca faci parte din mine,ca m-a binecuvantat,ca te am,ca sunt atat de bogata si-atat de plina de tine….

Tata, ma doare si ma sting…Si-ti promit azi ca pentru toata tristetea din noi o sa te fac mandru de mine,o sa-ti daruiesc tot ce mi-ai daruit tu mie,o sa imi spal vina,tata,te rog sa nu te indoiesti,e ultimul lucru pe care mi-l doresc…Si stiu ca tu n-o faci,si stiu ca ma simti,asta imi da putere sa fiu,si sa lupt pentru mine,pentru omul de maine,omul care voi fi.

Te iubesc,tata…Si nimeni niciodata n-o sa te inlocuiasca,si nimeni niciodata nu va fi ca tine,si nimeni niciodata n-o sa aibe daruirea ta….

Te iubesc,si asta e tot ce conteaza… Si stiu ca traiesc o dragoste impartasita,in final,asta ma umple…