Ma trezesc dimineata,imi fac o cafea,astept sa se raceasca,o beau rece,e ca un medicament,n-ar trebui,da,stiu,dar vreau sa fac ce-mi place oricand.Ma asez pe scaun si imi sprijin cotul de masa rece si grea.Inca nu m-am dezmeticit,dar daca inchid ochii ca sa mai fur un minut de somn,o sa-mi mearga prost toata ziua.E frig in bucataria mea,si inchid geamurile care au ramas asa peste noapte,pentru aer.Sunt racita.Nu-mi place vremea,pentru ca e instabila,soarele inselator,oamenii imbracati haotic,nu-mi place.Prefer frigul care-ti ingheata pana si sufletul,decat o zi c-un soare ce nu te-ncalzeste,ci te deprima.Deschid una din cartile lui Cioran pentru inca un dram de realism si nebunie.

“La fel cum aparitia Rastignitului a taiat istoria in doua,noaptea ce tocmai a trecut mi-a taiat in doua viata…”      Cand iti pica ochii pe-un asemenea mic citat,inevitabil te gandesti.E vital ca dupa o noapte de somn/nesomn, sa faci o introspectie. Oamenii se odihnesc,dar somnul e pe de o parte necesar,pe de alta doar pierdere de timp.Acum inteleg asta,si cu siguranta n-as fi facut-o daca n-as fi constatat intr-un moment ca timpul nu mai are rabdare cu mine.Atunci mi-am dat seama cate pierd dormind,cand stiu cate am de facut,de cladit,de daramat…Noptile fac cel mai bine reconstituirea zilelor importante din viata.Ma gandesc la atat de multe ca-i imposibil practic sa nu te simti distrus dupa o astfel de noapte.Practic,te ingenuncheaza.

Las cartea din mana,fac un rezumat al gandurilor desi nu-i timp,ma-mbrac in graba si plec.Daca in fiecare zi fac cel putin un lucru care ma determina sa-mi spun raspicat ca sunt OM,atunci sunt salvata.Cand vorbim despre lucruri,oameni,locuri la trecut,cu siguranta trebuie sa le regretam sau ne dorim sa-ntoarcem timpul.Durerea care te ingheata in situatiile de genul este absolut necesara,dar nu stiu cat de intensa.Tot Maestrul,desigur,Cioran,spunea,apropo de asta,ca “Cel care-si supravietuieste isi rateaza…biografia.In definitiv,nu pot fi socotite implinite decat destinele frante.”  ….Maretia consta in stimularea si apoi absorbtia durerii care macina.Daca nu omori tot ce-ai in tine macar o data,e inutil.

Cand se-ntuneca cerul,si vine noaptea,adun totul si gasesc cuvinte aruncate pe-o foaie de hartie;imi ucid orice gand;imi taie rasuflarea;ma acopera cu nestiinta;tac si recitesc;e tot ce mai am.

“M-am trezit si in aceasta dimineata tot in bratele tale…Sanii tai imi incalzeau spatele,eram dezvelit…Nu simteam frigul,imi era cald si bine in bratele tale…M-am intors si te-am luat in brate…Ai zambit si mi-ai dat un sarut…

Ar fi fost frumos… 

M-am incalzit pe trupul tau cald…Iti furam caldura asa cum o soparla fura caldura soarelui… Ma hranesc cu tine…Am inceput sa ma joc cu parul tau…Am inceput sa te gadil cu un fir de par mai zurliu…Imi place cum stranuti…Astazi nu ai stranutat…Te-ai intors cu spatele si te-ai pus in pozitia fatului…M-am acomodat imediat,m-am mulat pe tine asa cum un rau se muleaza pe albia pe care o strabate…

Ar fi fost frumos…nu? 

Stiu ce iti place dimineata-sa te mangai pe spate,si sa te sarut cu pupici zgomotosi…Sa te mangai pe fund si pe umeri…Sa te sarut pe gat si sa iti mangai parul…Asa am sa te trezesc in fiecare dimineata…

Ar fi fost frumos…nu…da,ar fi fost…” 

…….Si sufletul meu traieste acum doar prin intermediul celor de mai sus…..

…….Si da,ar fi fost frumos…. 

                                                          Ploua…

Vise decolorate pe foaia alba,

Lacrimi ratacite pe obrazul tau

Maini calde ascunse-n buzunare,

Degete care ating clipa…

Ploua in tine ca atunci,

Dar niciodata ca azi.

Ploua in lacrimile mele,

Si eu tot mai vreau.

Ploua afara si ploua in noi…

Cred c-o sa ne topim

Inainte sa fim!

Ploua-n destinul  care ne-a unit

Si-n intunericul care ne-a salvat,

Si-n ochii tai verzi care m-au uitat

Inainte sa le fi dat amintiri. 

Te-am chemat in ploaie

Si-ai spus:”nu,fara ploaie”,

Ti-am spus ca fara ea nu exist,

Si-ai spus:”atunci mergem in ploaie”,

Si-am existat.

Nu tu.Nu eu.Ci ea.Povestea.

Si ploua.

Ploua-n povestea noastra

Si-n noi. 

Mi-ar fi placut,mi-as fi dorit ca timpul sa treaca greu,nu ca un fulg care uda pamantul si-apoi se topeste.M-ar fi durut dar ar fi fost mai simplu.Prea multa tacere.Prea mult gol.Prea multa tristete in 2 ochi verzi sortiti sa planga mereu.

E liniste. Ceasul din perete a stat.Unde-i timpul,oare ce-am facut cu el,oare ce-a facut el cu noi,mai suntem,mai esti? Visez la clipa noastra. Cu siguranta nu exista doua inceputuri,ci doar jocuri inselatoare,e doar o alta iluzie care imi trece prin fata ochilor si se pierde in departari nestiute de nimeni.Poate ca nu sunt eu,si poate ca nu esti tu cel ce trebuie sa fii,dar daca azi esti aici,e tot ce conteaza.Si daca maine pleci,inseamna ca asa trebuie sa fie,atat am avut,atat am luat,atat ne-a fost dat…Sa ne uitam? Uita-ma tu. Eu o s-o fac cand voi auzi din nou ceasul din perete.Si sper sa nu-l aud niciodata.Mi-e dor de tine si testul asta nu face decat sa ma goleasca mai tare.Mi-e dor de-un nimeni al meu,si de-un tot pe care nu l-am avut niciodata.Nu stiu de cine mi-e dor.Dar tu,strainule,daca intr-o zi ma vei cunoaste,vreau sa fii multumit cu dorul pe care ti-l port.Pentru mine e totul.Mi-e dor sa te-ntalnesc ca-n visele mele,sa fim acolo amandoi si-n urma noastra vantul,sa stiu ca-i regasire si sa nu te pierd…Atatea pretexte absurde,atatea “asa a fost sa fie”…M-am saturat de ele si uneori de mine,de tine tot mi-e foame si-i ca si cum as ravni la nimic,dar ce ironie,chiar imi place,si-mi place-atat de mult! Toamna asta a plans cerul prea putin pentru nevoile mele,dar daca m-as fi impotrivit,stiu ca era posibil sa mi se ia totul…Si-am tacut,si-am asteptat in camera asta pustie,si nu esti nicaieri….Nu te mai caut,strainule,nu te mai caut! Nu vreau sa ma gasesti nici tu,c-ai sa-ti faci rau si eu nu-ti doresc asta…Se pierde totul,si ma intreb daca ne meritam,daca in aceasta lume voi reusi sa fiu acolo,langa tine,sau daca tu vei fi… Obosesc… Am alergat dupa tine si de fapt…stiu azi,acum,aici,ca tu n-ai fost nicaieri…Am alergat dupa iluzii si nu mai pot….Sau poate ca mai pot,dar am certitudinea ca nu mai vreau.Trebuie sa ma opresc.Si daca tu existi undeva,atunci ai sa apari intr-o zi. Si-ai sa intelegi.Si-o sa fim.

Nu stiu cine esti dar te port in mine. Odata cu ploaia mi-e dor de tine.  Ea se opreste,tu mai tare te-aprinzi.Vreau sa fiu,sa fii…nici nu mai stiu…

Ma arde inca vantul schimbarii…. 

Universul e un mister…Oameni de carpa,chipuri din lut…Daca inveti sa traiesti ca o iluzie,esti cel putin salvat…Bucurestiul iti ofera mai multe lumi,depinde numai unde ajungi si ce vezi dincolo de aparente,de cladiri,de oameni…Am coborat la metrou si am simtit ca ma sufoc.M-am simtit vulnerabila,cum rar ma incearca sentimentul,si mi-as fi dorit pentru o clipa blestemata sa fie cineva langa mine acolo,sau sa-mi apara-n fata,sa ma stranga tare in brate,sa-mi spuna ca nu sunt singura,ca am viata in mine,ca-mi curge sangele prin vene,ca am puls…Nu era nimeni,n-a fost niciodata,ma simteam ca un mort rece.La semafor,oameni;vorbeau ca de obicei,despre neajunsurile vietii;as fi vrut sa intervin si sa le spun:”opriti-va!” dar n-am putut;mi-am dat seama ca viata este o lupta pentru fiecare si ca,oricat de tare m-ar durea,n-o sa-mi intinda nimeni mana calda.

Am cunoscut cruzimea;am vazut oameni taiati in carne vie,si-apoi aruncati;am apus odata cu soarele,am aparut odata cu luna,am murit odata cu sufletu-mi insetat,am renascut pentru clipa pierduta,m-am ratacit,m-am regasit,am luat-o de la capat…stii ce grele sunt inceputurile? Vreau sa alerg,sa ma joc in zapada,si sa vad Parisul…sa zambesc si sa visez la lucrurile pe care le credeam pierdute.Vreau prea multe din tot acest nimic pe care mi l-a daruit viata si pe care mi l-a furat cu aceeasi pofta care m-a zdrobit;vreau sa pictez din nou si sa imortalizez clipa in alb si negru.In ultima vreme nu am mai putut sa plang din tot sufletul.Cred ca izvorul lacrimilor mele a secat cand eu inca mai aveam nevoie.Ma gandesc la tot si la nimic.Fug ideile prin capul meu cu o rapiditate uimitoare.Trebuie sa fac ceva.Ceva sublim.O stea.Sau o natura moarta.Sau ceva din/cu mine. Orice poate fi modelat.Si oricine. M-am iubit atat de mult…atat de mult ….am fost pe plaja pustie si mi-am desenat ecoul…franturi de vis si parti pustii din mine…

Egoisto!

Da-mi de la tine ultimul zambet pe care l-ai oferit unui copil orfan si bomboana pe care ai daruit-o celui ce a ravnit-o…da-mi mai bine totul,sa fiu sigura ca ai sa-mi dai pana la urma ceva…

O,Doamne,cat de goala sunt,si nimic nu ma mai poate imbraca…sunt atat de rece si nimic nu ma mai poate incalzi…atat de stearsa si nimic nu ma mai poate face sa stralucesc…n-am viata si ce mi-o va reda?! N-am suflet,cine mi l-a furat? Si daca am,de ce nu il simt in mine? Daca existi,de ce nu apari? Daca te strig,de ce nu auzi?

“Iar daca-mi vii in cantecul de azi,

E c-ai murit in lacrima de-aseara.” (frumoase versuri….)

“Dumnezeu este iubire.” (Ioan,Biblie) — Daca El e dragoste,atunci unde ne-a abandonat pe toti si ne-a lasat sa ne luptam singuri,cu morile de vant,impotriva furtunii,destinului? De ce ne-a dat atatea iluzii,ma intreb? De ce iubirea Lui trebuia valorificata cumva? De ce atata straduinta si patos pentru nimic? De fiecare data cand merg pe strada imi spun ca natura nu este perfecta,desavarsita.Si nici noi nu suntem.Dar in vanitatea mea,as spune ca de-ar alege Dumnezeu sa faca ceva perfect,fara cusur,ar alege omul.Sau cel putin stiu ca ar trebui s-o faca. Nu pentru ca omul merita,ci pentru ca doar el e capabil sa duca darul,povara,sau cum s-o numi asta. Ne-am nascut din dragoste,veti spune. De ce n-ar fi invers? Daca ne-am nascut dintr-o ura grea? E mai usor sa credem in Bine decat sa luam Raul. Eu prefer sa cred in Rau. El ma ajuta sa vad toate cele ‘enspe mii de fete .Nu este nici pe departe o incapatanare sau o razvratire,cum s-ar putea crede,ci adevarul meu.Si pana la urma,nu m-am preocupat niciodata de crezurile altora.Judecata? Oh,da,intotdeauna.Ceea ce ma indreptateste deopotriva sa o fac si eu cu ceilalti.Si de-as face-o(dar inca nu am ajuns acolo),cine ma impiedica sa il judec pe Dumnezeu? Cine? Iti zic eu ,nimeni. Pe cat de slaba si vulnerabila sunt,pe atat de puternica si curajoasa as deveni cand pun problema “Dumnezeu”. Problema..impropriu spus,evidement.

Nostalgia si vremurile in care inca puteam pasi drept ma determina sa tac si sa inchei ceea ce de fapt nici n-am inceput. Cuvinte mici inchise intr-un spatiu mare si alb.

Dumnezeu este iubire,da.Dar tot El inseamna si-o ura grea.

Mor odata cu destinul ce mi-a fost scris cu litere de tinichea pe o foaie ruginita de vreme.Mor odata cu inima care a avut curajul sa zboare. Mor odata cu clipele pierdute carora nu le-am inteles rostul.

Mor in fiecare secunda pentru a mai putea trai o data numai.