Ultimele zile s-au consumat destul de repede.N-am avut vreme sa ma gandesc la prea multe,dar cel putin am constientizat sensul care vine din lucrurile marunte. Am baut o bere neagra impreuna,pe la Kogalniceanu,intre Izvor si Universitate.A fost placut.Am stat chiar si la terasa,pentru ca afara e inca destul de cald.Am vorbit despre multe,dar in special despre femei.Ne-am plimbat prin Cismigiu,desi seara,era destul de multa lume.

…..M-am trezit si ma dureau toate,inclusiv sufletul. Am realizat ca nimic nu-i asa cum ar trebui,nu pentru mine….Si pe langa dor,ma-ncearca sentimentul ca pierdem mereu esentialul,ne scapa printre degete….Cred ca nici nu ne dorim sa-l avem cu-adevarat.Totul mi se pare in jur superficial,mic,infim,nimeni nu da importanta celui din jur,e-o goana continuua dupa te miri ce,si uneori urasc Bucurestiul atat de tare! Mi-e scarba de multe,si de actiunile celor din jur,si de amanunte,si de oameni Mi-e scarba fiindca nu stiu cat voi mai fi asa.Dar ma ameteste cotidianul si ma straduiesc din rasputeri sa-l pot infrunta pana la sfarsit.Trebuie.Ma straduiesc sa dau sens lucrurilor din jurul meu.Cateodata simt ca pur si simplu nu mai pot respira printre-atatea esecuri,atatea iluzii,atatea tristeti…Pentru ca,gandindu-ma la ultimele luni din viata mea,poate chiar ultimul an,realizez ca nimeni n-a mai facut pentru mine ceva bland,duios,ceva care sa-mi intre in suflet,sa-mi dea aripi.Nimic. Totu-i desertaciune. Stiu care-i lucrul care cu-adevarat m-a umplut si care mi-a dat curaj pana acum,dar din motive obiective,il voi tine pentru mine.

Azi am primit un trifoi cu 4 foi….dar nu stiu daca l-am primit din placere,sau din obligatie,si asta ma doare..N-am vazut sclipire in ochi,viata,veselie,n-am vazut nimic.Sunt foarte dezamagita.De tot.Uneori sunt dezamagita de mine.Ma impac greu cu ideea asta.Da totu-i real,nu se intampla doar in mintea mea.Mi se pare totul in jur asa de pustiu,mi-e dor de vremurile in care oamenii aveau curaj sa rada atunci cand spuneau cate-o prostie,m-am saturat de-atata rautate gratuita,de-atata amar pe care-l luam din fiecare,m-am saturat de promisiuni desarte,de oameni care se prefac pentru a salva aparentele,m-am saturat sa vad copii care se plimba singuri pe strada,si de parinti inconstienti care-i abandoneaza,m-am satura de inghesuiala din metrou si de ziarele pline de barfe,de stirile cu omoruri,despre supozitii,presupuneri…As vrea sa sterg totul cu buretele ca sa nu realizez in fiecare nenorocit de moment ca s-au adunat atatea pierderi pe care nu le pot recupera,pentru a le umple c-un ceva. Dar stiu ca n-o sa am niciodata buretele asta in mana. Sunt foarte trista,si nu pentru ca-mi complic existenta,ci pentru ca nu mai vad sensul vietii. Si totusi o traiesc.Si totusi sunt aici. Si-ncerc sa ma imbarbatez in fiecare zi si sa nu ma pierd pe traseu. Sunt intr-o pasa proasta,doar gandul ca fiecare zi imi va aduce un alt zambet ma face sa sper intr-un maine. Habar n-am de unde-si iau ceilalti resursele,as vrea sa fiu destul de puternica incat sa n-ajung la gandurile astea,dar nu-s.Nu pot sa fiu cand vad atata nepasare.Si totusi ma simt asa plina de viata! Ce ironie! Ma salveaza muzica,oamenii minunati(putinii) pe care-i am in jurul meu….Altfel nu stiu in ce m-as transforma,probabil intr-un monstru fara inima…Deocamdata-s doar o scorpie exigenta… Nu stiu,sunt tulburata,si nu foarte coerenta…Poate-ar trebui sa-nchei aici…Da,o sa inchei aici…

Mi-e rau…

Imi imaginez ca stau pe marginea unui pod acoperit,cu felinarele mistuind,cu flacari in ochii mei,eu aplecata ca pentru o cadere… Dar nu vreau sa ma departez,totusi am nevoie de dezechilibru. Am senzatia ca tot ce traim nu face decat sa ne sporeasca convingerile ca trece ,ca se transforma in iluzii sau poate ca numai noi le-am vazut,in nestiinta,altfel… Totu-i efemer si totul moare sub ochii nostri,si ne umplem de neputinta…Intotdeauna judecam,chiar si inconstient,dar poate ca asta nu-i decat pretextul… Suntem luati pe nepregatite si ar trebui sa ne facem bagajul din vreme, pentru a nu ni se zari mai tarziu in ochi sclipiri,straluciri inutile sau lacrimi tarzii..

Dar Dumnezeu ne vrea robi,neputinciosi,mici,ne vrea imbracati in ipocrizie,si mi-as dori ca pentru macar un moment sa renuntam la masti. Dar El stie ca n-o vom face… Ne creeaza poduri,blocuri inalte,ape adanci,munti de neatins,mari prea sarate, melodii care-ti sfasie carnea, banci prea reci, parcuri in care e vesnic iarna, primaveri cu ghiocei din sere… Astea-s creatiile lui perfecte? Dar cine suntem noi? Nu-mi mai e dor de Dumnezeul de azi,poate doar de cel de atunci,pentru ca ma indoiesc ca L-am cunoscut vreodata cu adevarat. Cand mergeam pe strada,in plina vara,incercand sa-nteleg mecanismele cotidiene,eram acuzata,chiar si de cei mai dragi sufletului meu,de nebunie! Si-atunci ce e rezonabil? Nimic nu mai cauta sens in mainile mele ca inainte, poate pentru ca nu Il mai gasesc pe El in mine… Nici macar nu-l mai caut,pentru ca sunt trista,nu pentru ca-I neg existenta,ci pentru ca oricat de tare mi-o doresc,n-o vad nicaieri…Ma vad pe mine,mergand pe o oarecare strada,vad oameni goi pe care nu-i mai imbraca nimic,vad baruri luminate de lampi,nu de caldura din sufletele lor,vad anotimpuri care-si pierd farmecul sub ochii nostri,si vad negru,mult negru… Si albul imaculat nu-l gasesc decat in ochii lui atunci cand se trezeste dimineata,cand ma priveste rugator pentru ca a gafat,cand suntem la cumparaturi si gasim lucruri roz,cand ma saruta cu dragoste…Poate-ar trebui sa-l inchid undeva,sa traiesc mereu numai in alb…Dar atunci imi voi dori o pala de negru,si n-o voi gasi,si voi distruge incaperea,pentru a o lua de la capat.

Acum cateva zile am intrat intr-un supermarket sa-mi fac cumparaturile saptamanale, si-am dat peste-un raion care amintea de Ziua Indragostitilor,care a fost acum aproape o saptamana,da ,o saptamana….Peste tot erau numai lumanari in forma de inima,cani cu mesaje de dragoste,betisoare parfumate,ambalaje rosii,cutii si cutiute ambalate frumos… Sunt asa satula de clisee si de cadouri de felul asta,incat nici macar nu mi-au atras atentia…In schimb,am gasit o pusculita in forma de iepuras. Era portocaliu (iepurasul). Stiu ca demult imi doream o pusculita,de cand mi-o sparsese tata pe cea din copilarie.Dar cea de atunci era din sticla,rigida si mare,patrata…Iepurasul era mic si parca vulnerabil la atingere. Daca i-as fi dat drumul, l-as fi zdrobit,cred ca ar fi ramas fara urechiuse Si pentru ca imi doream asa de tare o pusculita,eram pe punctul de-a o cumpara. Dar in minutul urmator,m-am intristat (uneori sunt si eu intrigata de cat de repede ma schimb de la o stare la alta). De ce m-am intristat? Pentru ca,amintindu-mi de pusculita mea din copilarie, am avut sentimentul ca niciodata n-o sa mai fie la fel, ca si obiceiurile se schimba,si chiar daca gasesti lucruri frumoase pe care atunci cand erai mic le iubeai,acum isi pierd din stralucire,din forma,din culoare,din rol. Plus ca m-am simtit putin ridicol. Si nu pentru ca eu,la aproape 23 de ani,vreau sa-mi cumpar o pusculita in forma de iepuras,pe deasupra si portocaliu,ci pentru ca nu mai era nimic la fel ca in copilaria mea minunata iar eu in continuare as fi vrut sa simulez,sa proiectez,ca-n iubire,perfectiuni inexistente.M-am facut mica langa raion,am asezat incet iepurasul la locul lui,si m-am departat incet,ca si cum as fi vrut sa-mi pastreze raftul ala inocenta…inocenta de azi,in care mi-am zugravit caracterul… Pentru ca,desi afirmam ca avem suflete de copii,sunt rare momentele in care facem cunostinta pentru a doua oara cu perioada aceea senina in care visele aveau aripi,printii cai albi si timpul rabdare cu noi.

Cred ca Dumnezeu a plecat intr-o calatorie foarte lunga,fara bilet (ca doar isi permite!),fara controlori (Il poate controla cineva pe El?), fara bagaje (nu se murdareste niciodata!),fara ganduri (nu ii folosesc la nimic),fara sentimente(si-a dat seama ca nu-L credem sau nu-L meritam),fara nimic,de fapt…A plecat Singur,nu se va opri in nici o gara,va sta-ntr-o liniste apasatoare intr-un compartiment gol,cu geamul deschis,privind spre nicaieri… De ce nu-si intoarce privirea catre noi,L-as intreba,daca ma poate auzi?! De ce nu ne mai vrea? De ce ne-a parasit? Poate ca de multe ori spunem ca putem totul singuri,dar stim ca ne-nselam, ca avem nevoie de El,de Divinitate,avem nevoie sa credem in ceva,in orice… Ne simtim singuri,ai nimanui,cand ridicam privirea catre cer si nu ne raspunde nici macar ecoul… Cui o sa-i spunem ca ne chinuie cate ceva,daca El pleaca,pentru a nu se intoarce niciodata? Dumnezeu e nemilos?! Nu stiu. Uneori zic ca da. Alte ori mi se pare ca doar imaginatia imi joaca feste.

…. Si daca totu-i sortit sa piara,sa se spulbere,sa fie efemer,atunci pentru ce mai exista creatia? Creatia divina?! …Pentru alungarea plictiselii? Se plictiseste Dumnezeu? Pentru imbinare,armonie? Sau pentru ce? De ce creatiile perfecte n-ar dainui vesnic,etern? Si daca El le poate face pe toate,de ce nu le construieste astfel incat sa nu se deterioreze nicicand? Pentru ca ,in replica, va aparea imediat:”dar nimic nu-i perfect”. Bun. Dar ar fi putut fi. Dac-ar fi vrut El. El e perfect? N-avem de unde sti,evident. Dar nici noi nu ne putem lua dupa niste teorii care imbratiseaza ideea ca suntem plini de imperfectiuni.

Poate ca exista putine lucruri autentice…Poate ca da…

Dar stiu ca vad perfectiunea-ntre doua suflete care se iubesc…Sufletele pereche… Acelea care se intalnesc si reintalnesc,pentru a-si continua existenta…Intotdeauna impreuna…

Mi-e dor de Dumnezeu,de acel Dumnezeu pe care-L cunoscusem cand eram mica si ma rugam cu taria ca maine voi si obtine respectivul lucru,de acel Dumnezeu pe care-L credeam in stare de orice…

…de acel Dumnezeu care ma iubea,si pe care-L iubeam….nu ne conditiona niciodata nimic… Sa ne fi condamnat El la moarte si noi sa ne fi condamnat la viata? Nu stim.

[youtube=http://youtube.com/watch?v=sy2z0ZQe1pQ&feature=related]

Aceasta-i dedicatia mea speciala pentru voi,toti cei care iubiti! Este o melodie care pentru mine inseamna enorm si-mi rasuna de fiecare data in suflet,ori de cate ori o ascult…

Cineva spunea ca daca un singur om te asculta pe lumea asta,te intelege si te iubeste,inseamna ca viata merita traita. Cred ca e un lucru foarte adevarat, pentru ca te simti Om atunci cand esti centrul universului in ochii cuiva…. Timpul trece ca si cum ar vrea sa ne fure tot ce avem,clipe si amintiri,zambete si priviri,trece ca si cum ne-ar fi dusman, si ziua asta,ca toate celelalte zile,nu-i decat un lung sir din cele care vor avea sa vina…

Credeti in Dragoste? In acea dragoste care este numai una,pentru toata viata? Pentru ca eu Da. Si nu sunt de acord ca fiecare iubire este unica, doar ca fiecare relatie,om este unic.Atat. Nu exista decat o singura mare dragoste, aceea care e datoare sa-ti rapuna sufletul si tu sa i te oferi tot. Acum nu-mi mai este dor de nimic,pentru ca ma simt intreaga. Nu mai exista trecut,ci doar ce sunt azi. Exista El.

Vi s-a intamplat vreodata ca dupa multe relatii esuate,si incercari zadarnice,sa spuneti:”gata,nu mai pot,nu mai vreau sa ma apropii de nimeni,poate ca e mai bine sa fiu singur…cel putin o perioada,daca nu pentru multa vreme?” …Pentru ca eu am spus-o candva. Si exact atunci cand incepi sa-ti pui ordine in viata apare El/Ea… Apare Omul …Si se schimba tot,si devii altcineva prin prisma sufletului lui/ei,devii omul care-si doreste,spera din nou,crede… Nu cred ca viata este un sir lung de compromisuri si esecuri,sau impliniri si fericire, cred doar ca este o insiruire de evenimente datoare sa ne duca undeva… Aseara am scris o scrisoare,mi-am analizat miscarile,m-am privit in oglinda, privesc in mine atunci cand sunt pe strada si ma intreb daca mai am mult de parcurs…Nu m-am intrebat niciodata,de aproape 4 luni incoace,daca ma regasesc,pentru ca am simtit ca-s eu. Apare doar teama,in urma evenimentelor, care nu te lasa sa fii tu,cel care te cunosti,tu,cel limpede. Cursul vietii mele s-a schimbat foarte mult. Astazi sunt alta,si daca inainte as fi facut totul pentru mine,azi fac totul pentru noi 2.  Si pentru ca tot aseara m-am gandit,uitandu-ma la pozele din concursul kiss fm,cu perechi indragostite,ca nu mai exista iubiri autentice, ci majoritatea au la baza interes,sex,respect,intelegere,etc,orice in afara de acea dragoste care te umple,am hotarat in gand ca-s privilegiata…

Traiesc pentru ca iubirea noastra sa creasca,sa se maturizeze,sa aibe totul,sa-i daruim pana cand nu vom mai avea resurse (si stiu ca-i vom darui mereu,pentru ca dragostea este un izvor nesecat de resurse)…

I am because We are…

Happy Birthday, Love!

La multi ani tuturor celor care cred in idealurile lor,in dragostea de dincolo de viata  (pentru ca moartea este doar o trecere), in rataciri,clipe,povesti…Da,POVESTI!

….Povestea noastra a inceput intr-o zi friguroasa de sfarsit de octombrie,c-un soare gata sa apuna,c-o banca retrasa din Cismigiu, c-o cafea neagra,amara si fierbinte dintr-un bar , cu 2 ochi verzi care se cautau….Povestea noastra a inceput cand totul era sortit sa moara,si totusi s-a nascut o lume numai pentru noi…

Va doresc sa iubiti pur,sincer,sa nu conteze decat clipa…va doresc sa va strangeti in brate ca si cum a trecut o eternitate de cand nu v-ati vazut, sa va sarutati ca-ntr-un dans,sa va iubiti ca 2 ingeri!

La multi ani, dragii mei!

Totul se incalzeste;

Totul se schimba:vremea,oamenii,natura,anotimpurile,semestrul…

El , Eu… El doarme. Eu sunt treaza. Nu stiu ce cred oamenii,dar eu sunt fericita. Azi,acum. Maine nu se stie… N-am mai putut scrie. Ii desenez conturul din privire, mi-l insusesc tot,asa cum e el,visez la gandul ca un maine ne va readuce impreuna,asa cum suntem azi. Un maine,dar peste 20 de ani. Asa vad lucrurile acum. Ieri am fost cu Tuby la cumparaturi,in plimbarica…Sunt incantata de noua mea achizitie,papuceii roz si mici,ca de pitic. Sper sa gasim timp sa facem poze curand,dar nu la papuceii roz,ci chipurilor noastre,ochilor mici,ghioceilor…mai e atat de putin… Ca s-o dau dintr-una intr-alta,ma gandeam ca mi l-am indepartat pe Cioran pentru a mi-l apropia pe Freud. Ultimele luni asta au insemnat. Nu stiu daca din pacate sau din fericire,cert e ca sunt multumita,sunt chiar implinita cu ceea ce fac. Azi am mai avut un motiv de bucurie: maine surioara mea mai mica are interviu la o banca cu renume,asa ca eu ii urez de pe acum “succes”,cu siguranta va fi bine,chiar daca acum se teme,ca deh,e primul interviu din viata ei. Oricum,eu am incredere totala in ea. Sper sa se simta stapana pe situatie maine cand va ajunge acolo.

In alta ordine de idei,m-am hotarat sa folosesc pseudonimul “Tuby” pentru ca el insusi a facut-o,intr-un comentariu care viza un anume post. Eu ma feresc de nume,apelative,oricum consider internetul un spatiu destul de impersonal ca sa te poti baza pe niste informatii exacte…Cu ce ar atrage ochiul cititorului? Eu zic ca nu sunt importante numele aici,ci doar faptele,intamplarile,asa cum sunt ele. Ah,si gandurile. Da,ele. Tuby doarme dezvelit in pat,a deranjat patura…pauza(ma duc sa-l invelesc)… Asa… Maine de dimineata,trezirea…urmeaza ultima zi din saptamana,dupa care weekend…el se va odihni,eu voi sta cu ai mei parinti. Mi-e dor de ei. Au trecut deja 2 saptamani. Asa ca maine plec pentru cateva zile la mine.La mine acasa. Zambesc. Acum am practic 3 case. In toate dorm,mai mult sau mai putin. Atat de mult mi-a placut instabilitatea,iata ca acum o am…Oare pentru cata vreme va continua sa imi placa? Am atatea momente in care imi doresc liniste,linistea mea,si cu Tuby ma simt stapana pe mine,sigura in actiuni,stabila.

Nu mai pot sa scriu. Ma duc langa el. Cred ca trebuie sa se adune. Mai multe.