Banalitatea vietii noastre… In loc sa scriem,alegem sa filozofam,in loc sa iubim,alegem sa uram,si-n loc sa daruim,alegem sa luam…

Starea mea de spirit inseamna versurile melodiei care urmeaza,melodie pe care v-o dedic,in speranta c-o sa intelegeti de ce-am ales-o azi,acum…si ploua…as vrea sa ploua mereu…As vrea sa fiu stransa in brate pentru o clipa,intocmai ca-n piesa,si-atunci sa uit de tot ce ma-nconjoara…Nu e tristetea unei zile de luni, e durerea unui sfarsit…

Condamnari…Sentinte… Ne transformam in proprii nostri calai…Suntem niste ucigasi de suflete… Ne dam copiii la gradinita,lasandu-i singuri pe niste scaunele mici de lemn,langa un lego,pentru a le putea asigura un trai decent,dar nu stim ca LE FURAM COPILARIA. Ii invatam sa fie corecti, si la scoala sunt instruiti dupa lozinca “Ochi pentru ochi/Dinte pentru dinte”… Ii invatam iertatori, iar ei devin razbunatori, fortati de imprejurari…E cumplit sa ajungi sa nu mai poti gasi scuze unui copil de 5 ani care i-a scos ochiul camaradului de joaca c-o foarfeca…Nu avem credinta in Dumnezeu,dar faurim lumi, pozand in stapani.

As fi vrut sa spun mai multe, insa ma impiedica un vis… acel vis in care nu era lumea a mea, ci o lume pentru doi…Mereu mi-am imaginat c-o sa impart lumea cu cineva,altfel n-ar avea sens… Mereu am fost prea singura pentru a putea intelege armonia acestei lumi,asa ca m-am gandit c-o sa fie peste tot furtuna,dar o sa fim doi. Oamenii se grabesc sa faca totul, eu sunt molcoma pana si-n trairi. Ei vorbesc despre realizari, eu despre esecuri. Sunt urmariti de amintiri si trecut, eu cel mai mult de viitor. O sa fac lucrurile asa cum mi le arata tata,atunci cand eram mica si nu intelegeam prea multe; raman intiparite in memorie clipele in care ma plimbam cu el pe strada si vorbeam banalitati care ne apartineau numai noua… De multe ori ,mica fiind,si foarte imatura, imi doream sa devin Dumnezeu, sa pot schimba destine, sa dau culoare viselor, dar cand am crescut, m-am ferit sa-mi amintesc de asta…

Ma rog…ma rog pentru toti cei pe care-i iubesc,pentru toti cei care ma urasc,nu pentru eternitate, pentru rabdarea de a fi…Ma rog lui Dumnezeu sa-mi intareasca credinta, sa nu ma paraseasca, sa ma ghideze, sa ma binecuvanteze, sa ma apere, sa ma pazeasca, sa-mi arate drumul… Ma rog sa fie indurator,sa fie bland,sa fie bun, asa cum L-am cunoscut eu,cand eram copil si ma asezam in genunchi, cu bunica,la tara, si spuneam rugaciuni…Ma rog sa nu se sfarseasca totul asa pur si simplu,prin moarte,ci sa se desavarseasca totul prin ea,simt ca de asta am nevoie… Ma rog ca odata cu nasterea unui copil, sa simtim magia…Ma rog sa existe toleranta pentru lucrurile care cu adevarat merita,nu pentru cele cu care nu am fost invatati pana acum sa traim…. Ma rog pentru copiii mei,cei ce vor avea sa vina,si-mi doresc ca ei sa nu vada homosexuali cum se saruta pe strada, femei batute de barbati, copaci taiati inainte de vreme, oameni care plang, copii care cersesc la metrou, ignoranta,lacrimi.. As fi naiva sa cred ca pot impiedica eu toate astea, dar nu pot spera decat in schimbarea unei intregi lumi… Stiu ca toti trebuie sa oferim putin din ce avem…Am ajuns in anul 2008,si stiu ca atunci cand eram doar o copila, vedeam tare departe ziua asta pe care o traiesc acum… Inevitabil,totul ma duce cu gandul la copilaria mea. Am trait frumos si pur aceasta etapa din viata. Imi vin in minte ai mei parinti, mainile fine ale mamei,asprimea din privirea tatalui,jucariile frumoase pe care le-am avut si pe care le-am stricat,din nestiinta… Mai demult m-am uitat pe pozele de cand eram foarte mica si purtam o bentita alba,si mergeam pe balustrada cu piciorusele in gips,sprijinita de matusa-mea…Era atata inocenta… M-am schimbat. Cu totul. Ma transform in fiecare zi, uneori in ce nu vreau sa fiu. Si mereu am considerat ca e necesar sa ne pastram intacte sufletele,pentru a nu fi deformate de lumea meschina in care traim.

Cand sunt trista,incerc sa-mi stapanesc dorul de oricine si orice, dar realizez ca face parte din mine,ca e firesc sa am doruri, sa plang, sa traiesc asa, sa am regrete, frustrari… Si oare cati traiesc gandindu-se ca nu mai exista un maine? Simt sfarsituri multe… sfarsiturile clipelor in care ma trezeam dimineata crezandu-ma perfecta…sfarsiturile zilelor insorite in care ma plimbam cu parintii in parc,nestiind ce inseamna aceasta uniune, sfarsitul noptilor in care ma acopeream cu indiferenta… sfarsituri absurde din care uneori nu invatam nimic, pentru ca nu ne dorim asta….

Aseara am visat ca aveam un copil,o fetita pe care-o chema Maria. Stiu,din superstitiile batranilor ca nu e bine sa visezi copii mici. Incerc sa nu-mi alimentez mintea cu asemenea ganduri,ci sa traiesc ca atare. Aveam o fetita blonda,cu parul ondulat si maini de vata…Eram singura,doar eu cu ea, pe-o banca,privind-o.Ea alerga si radea. Era fericita. Si eu. Nu stiu ce inseamna asta. Imi spun ca nici nu vreau sa stiu,dar ma mint. Poate ca despic prea mult firul in patru…Semana atat de bine cu sora mea Maria…numai ca ea-i bruneta…
… nu stiu ce sa mai spun…. poate doar atat: nu analizati totul… traiti intens! E mai sigur!

Zile zbuciumate…Suflet trist,aruncat de colo,colo,in bratele unui singur el,in lumea tuturor…Mi-a fost dor de mare si-am vazut-o,am ras,apoi am plans,m-am bucurat,am adunat scoici,m-am jucat cu picioarele in apa rece,am fost nepasatoare,am tacut,apoi am vorbit mult…Sunt un bulgare de foc…Sunt cine-am vrut sa fiu! Oare? Nu stiu de unde-ncepe tristetea dar sper ca nu-s singura.Am invatat asa de greu sa traiesc in doi pentru ca acum s-o iau pur si simplu de la capat?N-as mai putea,nimeni nu te-nvata mai apoi sa fii iar fericit si sa iubesti,si nu cred in mai multe iubiri,nu e cazul meu,nu ma pot regenera asa,nu pot trece asa usor peste esecuri,ma adaptez greu,sunt reticenta la schimbari,ma obisnuiesc greu…Cum sa sterg apoi totul cu buretele,de parca n-ar fi existat nimic inainte,pentru a ma adapta unei alte lumi? Stii cat de greu este sa dai forma unui lucru? Stii cat de greu ii sa-ti apartina ceva,sa fie numai pentru tine,numai al tau? Cand am plecat de pe malul marii si m-am urcat in masina,am vazut un el si-o ea care de-abia coborau…S-au facut nevazuti in departare,tinandu-se in brate si mergand cu pasi mici,de parc-ar fi vrut sa-nghita lumea toata! Ce dor mi-era de mare,de vise,de mirosul unic al scoicilor,de epava,de ganduri,de stavilopozi,de stabilitate,de valuri agitate,de dragoste,de ochi goi si de tacerea unui inceput… Le-am avut toate si-I multumesc mereu lui Dumnezeu pentru minunea de a fi!

Simt durere,frustrare, neputinta,sufletul meu e-un foc pe care nu vrea sa-l stinga nici o apa,totul se intampla in mine la temperaturi prea mari ca sa se poata adapta cineva,vreau exclusivitate in fiecare lucru pe care-l urmaresc,vreau tot al meu,vreau ! Si de nu se poate,mai bine-o viata singura decat sa trebuiasca a ma multumi cu bucatele,firimituri! Il iubesc,in ciuda distantei pe care-o simt intre noi,il inteleg chiar daca nu-mi pot explica de ce,il visez chiar daca poate nici macar nu-l cunosc…Uneori imi spun c-ar trebui sa renunt la tot,sa-mi vad pur si simplu de lucrurile de care-mi pasa inainte de el,dar cum s-o fac? Cred ca nici macar nu-mi doresc indeajuns…Nu vreau sa dispara,sa ma transform intr-o lasa pentru ca n-am avut curajul sa trag aer in piept si sa mai incep o data…Poate ca in fond,totul sta in puterea noastra! Nu-mi gasesc cuvintele si stiu ca viata noastra-i doar un fir de ata care se poate rupe intr-o clipa,azi esti,maine nu mai esti,azi esti fericit si strigi asta sa te-auda o lume,asa cum am facut-o eu,maine lumea pe care-ai construit-o cu-atata grija se naruieste in fata ochilor tai…poate ca n-ai fost destul de grijuliu si de precaut in a o pastra! Poate ca nu totul depinde de noi,ci de acel Dumnezeu la care ma gandesc mereu,fiindca stiu ca nimic nu-i intamplator,si nimic nu e coincidenta,daca am fost acolo,intr-o seara calduta de primavara,si zambeam,pentru ca apoi sa plang,e pentru ca asa trebuia sa fie! Cum am mai spus,facem parte dintr-un plan maret,planul lui Dumnezeu. Uneori ma urasc pentru ca nu am puterea de-a schimba lucruri,oameni,uneori ma urasc pentru ca sunt asa,ma condamn fiindca ma complac,ma condamn pentru ca m-am lasat purtata de valtoarea unei iubiri,pentru ca simt ca acela-i momentul in care ne vindem pentru totdeauna sufletul,pentru un pumn de suferinta…Si nici macar nu renteaza…Cu ce ne-alegem din toate astea? Hm. Dar nu trebuie sa obtinem nimic. Sa iubesti nu renteaza niciodata.O faci si atat,pur si simplu,pentru ca vrei,sau pentru ca nu ai de ales,sau pentru c-a aparut un El sau o Ea care ti-a pus inima pe jar… Sa iubesti e-un act de curaj, fiindca risti sa pierzi totul fara existenta unei mize, risti sa ramai singur intr-un moment in care in sfarsit te crezi perfect, sa iubesti e un act de prostie,pentru ca prostii sunt curajosi,incosntienti,o stiu. Desi sufar, ce ironie,nu-mi doresc sa intorc vremurile in care nu aveam nimic de pierdut,ma simteam in zadar.Vreau sa traiesc azi,in prezentul asta care ma mistuie,sper sa pastrez si sa lupt pentru ceea ce am acum,pentru ca nu se stie ce-mi va aduce clipa urmatoare…

Iubirea doare poate pentru ca suntem prea oameni pentru a ne adapta si pentru a intelege ce se intampla in sufletele noastre in momente ca asta,iubirea doare pentru ca ne dorim mereu ceva in schimb,sau pentru ca,la polul opus,daruim totul si nu ni se ofera nici macar un zambet senin… Iubirea doare pentru ca o conditionam,o incatusam,ii furam libertatea,dreptul de-a se exprima in conditiile cerute de ea,pentru ca suntem mici si ne dorim ce nu putem avea,doare orgoliul nostru ranit,da…Sau poate ca doare pur si simplu din cauza nesincronizarii,din cauza golului pe care-l lasa superficialitatea cu care il tratam pe celalalt…

….Totu-i irosire,tot ….  se-ntampla oricum,oricui,oricat de puternici am fi… prinde clipa de mana,ii singura pe care-o ai…s-ar putea sa urmeze sfarsitul…

…iubeste mainile si ochii… “ma-nnebuneste mirosul parului tau”….

In sfarsit,vremea e pe placul meu. A inceput sa ploua peste tot: si-afara,si-n sufletul meu. Asta-i un lucru bun,il simt. E un nou inceput,care va sterge actiunile trecute. M-am intristat putin cand am intrat pe blog si-am vazut un comentariu de la o tipa,pe unul din posturile despre tata… Si da, ar trebui sa ne bucuram de parinti atata vreme cat ei sunt langa noi…Apoi va fi tardiv!Ma gandeam ca uneori am vrut mai mult decat meritam,devin pesimista,pentru ca ma cunosc.Sau poate ca abia acum incep s-o fac. M-am trezit amortita. Era cam frig.Raceala nu mi-a trecut,doar m-a indus in eroare. Cineva mi-a spus ca posturile mele nu-s deloc umane.Poate ca a avut dreptate. Poate-s prea rigida.Vreau sa fac multe si stiu c-o sa reusesc.As vrea sa dau lumea mea cuiva. Stiu ca dac-o voi pastra pentru mine,dupa ce-o voi termina de construit,nu-mi va ajuta la nimic.Am observat ca tot mai multa lume il citeste pe Octavian Paler,in special ma refer la “Avem timp”. De fapt,acum ma gandeam ca tot ce-a facut a fost sa spuna ca niciodata n-avem timp,sau ca ne dam seama prea tarziu de asta,ca suntem inutili,trecatori,efemeri,ca suntem mici si numai Dumnezeu mare. Dar stiu sigur ca nu vreau sa vorbesc despre asta acum.Randurile lui mi-ar face rau.Prefer sa le las deoparte pentru multa vreme. Si poruncile din “Viata pe un peron” mi-au lasat un gust amar. Si m-am intrebat de ce. E tipic mie stilul.Pentru ca in sfarsit ploua,incep sa-mi intaresc credinta in Dumnezeu,sa imi doresc sa-L cercetez,sa-L cunosc,sa nu mai fac afirmatii fara sa le stiu substratul.Da,asta o sa fac. Oare ce sens are lumea asta in care traiesc? De multe ori imi doresc s-o desenez si nu pot.Uneori nici macar nu exista o lume,pentru ca ma simt prea singura.Nu vreau sa-i incarc pe ceilalti,as fi o povara prea mare.

Poate ca odata cu ploaia realizez cat is de singura,intr-o lume in care nu doar ca nu m-a tolerat, dar care nu mi-a dat nici o sansa. Sper ca Dumnezeu ma va scoate la lumina,si-o sa-mi dea El sansa pe care-o astept…Nu-i cer asta ,dar stiu ca m-aude cand o rostesc.

…inele injumatatite si ploaie… (fericirea de a nu mai fi)

Ieri, ba nu,alaltaieri, a fost 8 martie,ziua Mamei. N-am putut fi langa ea,nici macar pentru a-i da un buchet de flori, dar sunt convinsa ca a simtit dragostea mea,asa cum eu simt mereu gingasia ei,de fiecare data cand vorbim,chiar si numai la telefon.Ascultand melodia lui Stefan Hrusca,in seara de 8 martie,”Ruga pentru parinti”,am inceput sa plang.Mi-a rascolit multe amintiri despre parinti si despre tot ce am,m-am gandit la mama,la mama mea cu maini albe de culoarea laptelui si fine,catifelate,mici si grasute. Mi-e dor de ea,si se vor implini 3 saptamani pana ce voi ajunge acasa,s-o vad. Dar asteptam fiecare moment. Mi-amintesc cand eram mici,si eu cu Maria ne certam, ea mereu ne despartea intr-un mod bland,fara a ne provoca,si mereu spunea ca “indiferent ce va fi si unde vom ajunge fiecare,sa nu ne despartim niciodata,pentru ca sangele apa nu se face,pentru ca trebuie sa ne fim mereu alaturi,in orice conditii.” Si ne-a invatat,pe mine si Maria,sa nu ne judecam,sa-ncercam mereu sa ne intelegem,sa fim puternice si unite,sa nu dam satisfactie altora certandu-ne si mai ales,sa nu ne vorbim niciodata urat in public. Mama ne-a unit foarte mult pe noi doua,pentru ca,din cauza caracterelor total diferite,traiam intr-un continuu conflict. Ea ne-a unit,bunatatea ei,sensibilitatea,cuvintele ei,totul. Si am avut o discutie acum putin timp cu cineva drag mie care imi spunea ca abia mai tarziu,cand ne maturizam,ne dam seama cat de importanti sunt de fapt parintii in viata noastra,cate le datoram… Pentru ca le datoram totul! Au facut atatea pentru mine si-n fiecare moment se straduiesc pentru a ne fi bine,mie si Mariei. Este foarte greu sa fii parinte,sa-ti furi placeri,sa oferi totul,sa ai grija de inca o viata,cea a copilului tau,sa stai mereu cu teama ca i se poate intampla ceva,atunci cand e departe…Crestem si plecam de sub aripile lor protectoare, plecam pentru a ne face o viata,pentru a urma calea,si-i lasam singuri.. Este atat de greu pentru un parinte….Si-acum cand scriu toate astea ma gandesc ca vreau sa fie mandri de mine, ca i-am necajit de foarte multe ori,cand suntem copii,ni se pare ca totul ni se cuvine,si ne incapatanam sa ne facem reguli,fara a sti daca ele-s bune sau nu. Si-n seara zilei de 8 martie,am sunat-o pe mama si i-am spus ca o iubesc,desi era tarziu si foarte posibil avea sa doarma. Ea a crezut ca s-a intamplat ceva.  Uneori spunem:”Ce rost au cuvintele,ei oricum stiu ca ii iubim?”…Cat de amarnic ne inselam…Cati copii spun parintilor macar un “te iubesc”,o data la cateva luni,sau poate ani? Intr-adevar,iubirea se simte,dar cuvintele au un rol atat de important si de benefic…Uneori simtim nevoia s-o auzim,sa ne-o strige cineva cu putere,sa ….plangem,sa ne sensibilizeze,chiar daca sunt doar niste cuvinte… Rolul acestui “te iubesc” in relatii este esential. Mi-am dat seama tarziu de asta,cand,dupa ce m-am gandit o vreme,ajunsesem la concluzia ca nu cred sa-i fi spus mamei de 3 ori lucrul asta,in toti acesti ani,si nici tatalui. M-am intristat si m-am condamnat ,in gand. Mi-am spus:” Cand ei nu vor mai fi,intr-o zi,cui o sa-i mai spun: <te iubesc?> ?”…Sunt ganduri sumbre,dar realitatea sta asa….exact asa… Cand suntem mici,avem senzatia ca-s nemuritori,ca ei vor fi mereu pentru noi,dar cat de amarnic ne inselam avem s-o aflam odata cu trecerea anilor! Timpul e nemilos,daca nu profitam de fiecare moment alaturi de parintii nostri,intr-o zi ne vom trezi singuri si neputinciosi…Si cand voi avea copiii mei ,mai tarziu,ma va durea sa nu-i aud spunandu-mi “te iubesc,mami!”,chiar daca voi sti asa. Lucrurile pe care nu le spunem sunt ca o povara care ne incarca in fiecare minut… E atat de necesar sa spui ce simti,fie ca-i bine,fie ca-i rau! E important sa te eliberezi!

Si da, Te iubesc mama! Te iubesc cu fiecare privire si cu fiecare actiune insotita de imaginea ta! Te iubesc pentru ca fara tine,n-as fi azi aici,scriind niste randuri carora doar eu le dau culoare… Te iubesc!

Sunt multe lucruri care de-a lungul timpului m-au golit,m-au descurajat,m-au determinat sa ma opresc cand poate in realitate nici nu-ncepusem.Mereu mi-am dorit sa fie perfect,pana si cel mai mic detaliu l-am vrut ca-n visele mele,totul trebuie sa prinda contur in ochii mei.Am nevoie de perfectiune,si mai presus de toate,cred in ea. Cred in puritate si-n idealurile care trebuie sa prinda viata.Am vazut filmul “The notebook” adineauri,un film destul de vechi,de prin 2004,zugravit de altii frumos dar trist. Mie mi s-a parut la extreme.Cu ocazia asta,mi-am dat seama ca am lasat spre final filmele bune sau bunicele,mereu am vazut filme mediocre,sau care pur si simplu nu mi-au spus nimic,filme ce nu merita povestite. Omul ala a deschis o carte si-a inceput sa-si citeasca viata…de fapt era viata lor…Imaginea din inceput mi s-a parut tulburatoare: apus de soare,apa linistita,barca veche,imagine rosie…Totul inspira pasiune;si apoi a aparut o casa alba,mare,cu etaj;de la geam,undeva sus,o femeie blonda,ajunsa la varsta a treia,privea departarea…Cam asa a debutat filmul prin ochii mei. Multa tristete.Si totusi liniste. Mi-au placut lebedele albe care innotau prin apa care mi s-a parut calduta,si cand a inceput ploaia,si ei erau in barca,e ca si cum as fi descoperit o noua viata,viata mea… Mi-este dor de ploaie si de zilele in care ma plimbam,ma asezam pe banca sau stateam pe marginea strazii,uitandu-ma pe cer,sau dupa masini.Nu stiu daca eram fericita, dar bucuria faptului ca eram acolo ma umplea cu totul,nelasandu-ma sa ma mai gandesc la nimic altceva. Si tristetea ma ajuta sa-mi colorez zilele,chiar daca numai in alb si negru. Am vrut asa,a fost asa. Doi oameni s-au cunoscut,s-au indragostit,s-au iubit,s-au uitat ani in sir,s-au regasit pentru a se intregi,pentru ca in final sa moara impreuna… “Iubirea noastra poate orice.”. Si dimineata a aratat ca nu s-au inselat. Si cred ca iubirea poate totul. Credeam ca-i o dovada de slabiciune, dar ne defineste viata mai tarziu,cand singuri fiind,ne gandim la ce bun sa mai traim,sau la ce bun sa mai facem ceva,daca oricum suntem ai nimanui…It’s a kind of magic! (definitia zilei de azi,sau ma rog,a celei de ieri,e deja dimineata).

Mi-am dat seama ca am nevoie de mult curaj pentru a reusi sa traiesc “intreaga” toata viata,fiindca foarte multi se complac in relatii care alunga singuratatea fizica,dar nu si pe cea sufleteasca. Imi vor mai trebui,probabil,multi ani sau multe clipe pentru a reusi sa ma definesc in totalitate,dar imi promit mie c-am sa incerc. O sa incerc toata viata,pana la final,sa traiesc cu totul,in doi,pentru doi,si de fapt intr-unul singur. Uneori cuvintele noastre sunt prea mici pentru a descrie ceea ce simtim,ceea ce ne dorim,ceea ce suntem.Dar faptele demonstreaza ca putem fi sau nu. Imi pot imagina o viata plina de desertaciuni,dar nu stiu daca imi si doresc s-o traiesc. Stiu ca destinul ne duce,la un moment dat,intr-un anumit punct. Exista mai multe “cumpene”,si alegem calea in functie de punctul in care tindem sa ajungem. In ultima vreme nu m-am mai simtit ca inainte,cand colindam anticariatele in cautarea unui ceva al meu. Cred ca a murit o parte din suflet,sau poate ca trebuie sa ma regenerez. Nu stiu.

Dar trebuie sa incerc sa ajung acolo unde nimeni n-a reusit,acolo unde nimeni n-a putut ajunge,dincolo de vis,dincolo de ceea ce mi-am propus. Imi este foarte greu sa ma lupt cu mine, dar fiecare zi imi arata ca este absolut necesar s-o fac. Perfectiunea exista, trebuie sa existe, dar e neaparata nevoie sa o avem printr-o a doua persoana…

…incercarea nu-i decat un pas catre atingerea visului… si am nevoie sa visez, pentru a incepe de undeva..am nevoie de intreg, pentru a ma regasi pe mine….

….visati,si-apoi urmati Calea…

Gresim mereu. Uneori nu mai putem recupera nimic,si nici umple golul pe care-l lasam in urma noastra si deseori in noi insine. Nu mai scap de senzatia ca nimic nu-mi apartine si nici eu,la randu-mi ,nu apartin nimanui, in mod sigur nu ma cunosc suficient de bine si mai am nevoie de timp…Da,cer timp,un timp pe care habar n-am in ce masura o sa-l primesc.Dar stiu ca Dumnezeu trebuie sa joace-un rol in toate framantarile mele,undeva trebuie sa existe ceva care sa-mi redea zambetul… L-am pierdut…Ma simt singura.Simt o tristete care imi absoarbe toate resursele,nu imi mai da voie sa visez,nu ma mai lasa sa-mi continui actiunile de zi cu zi… Sunt intr-un impas,sufleteste vorbind,unul din cele multe,probabil,ma aflu la o rascruce de drumuri. Nu stiu pe ce cale s-o apuc dar trebuie sa primesc un semn,de acolo de Sus,care sa ma indemne undeva,oriunde…Nu las totul in voia sortii,chiar as zice c-am luptat prea inversunata cu fiecare lucru/om pentru a obtine ceea ce imi doresc,pentru a-mi gasi linistea. Dar cand am una din starile celei de acum,nu pot sa-mi doresc decat o minune care sa ma salveze! Am crezut atat de mult in oameni,in ciuda gurii mele mari,incat de-abia acum realizez cat de naiva am putut fi…Am crezut in simplitate,dar poate-am uitat sa cred in mine.

Azi,4 martie…peste 37 de minute,5 martie…De dimineata era innorat,dar liniste. Spre pranz,a aparut soarele dar a inceput sa bata vantul. Imi place cand bate vantul,dar cred ca am mai spus asta. Ma gandeam la doua oglinzi in soare… Este prima data cand imaginea am avut-o clar in minte,desi poate ca de multa vreme exista in mine. Totul se duce,numai tristetea persista si-mi ofera variante…variante ale unei lumi pe care n-o cunosc,si pe care nici nu-mi mai doresc s-o stiu. Si daca,fortata de imprejurari,totusi o voi face,e pentru ca sunt egoista.. O fac pentru mine,nu pentru ceilalti. Ma observ de multe ori atent,cum stau cu privirea inclestata,jucandu-ma cu degetele,croind scenarii,cu buzele stranse intr-un zambet stanjenit . Nu stiu daca-mi doresc iertarea oamenilor,pentru ca nu ma simt capabila s-o ofer,la randu-mi. Nu pot cere ceea ce nu pot da,asa-i? Legea echitabilitatii….sau a echitatiei,cum era? Nu mai stiu cum era. Sunt multe de “nu stiu”,am observat. Scriu despre multe si probabil nu spun nimic concret.Nu-mi pasa.Sunt foarte obosita,din toate punctele de vedere,si rezist numai daca am motive care-mi sfideaza trupul.

Visez la o padure pustie,primavara,copaci verzi,racoare,vant caldut care ne mangaie,visez la un nisip fin care se scurge printre degetele mele,ca si cum ar fi o clepsidra, visez la o mare cu valuri linistite,imi imaginez ca in departare vad vapoare si apune soarele.. Visez doar la extreme…munte sau mare…Ambele zugravite perfect in mintea mea…Visez la dulce sau amar,bine sau rau,ploaie rece de toamna sau calda de vara…

Ma plimb…Port o bluza cu maneca lunga,de culoarea oului de rata,din in,brodata,si-o pereche de pantaloni negri,stramti, care ating nisipul sau firele de iarba…Am parul desprins si se joaca vantul cu el, de parc-as vrea sa ma castige,sa fiu a lui! Sunt desculta si merg incet,de parca mi-ar fi teama ,dar nu de el,ci de mine…Am lacrimi in ochi pe care mi le fura briza,si in mana tin o esarfa de culoarea ierbii cand apare primavara… Am ochi mari cu care-nghit zarea si ma opresc pentru a ma intoarce…daca ma urmareste cineva? Nu e nimeni,sunt eu cu sufletul…el e in spate…Mi-e dor de minuni si de MAGIE…o voi gasi acolo,printre pietre care tac,fiindca nu vor sa te priveze de libertate…Ore-ntregi merg singura spre nicaieri,uneori vad lumini,alteori nimic. Cineva,la cateva sute de metri de mine,se indreapta cu aceiasi pasi mici in directia din care veneam eu.Sa fie cineva sau poate doar rodul imaginatiei mele? Cred ca mi-e dor de ceva al meu,mi-e dor de ce n-am avut niciodata… Azi trebuie sa ai ochi albastri,sa te confunzi cu marea! Te rog sa-i ai albastri! Porti un tricou alb,destul de larg pentru tine,cred ca asa l-ai cumparat,iti place sa te simti comod..Mai tarziu aflu ca l-ai primit de la cineva drag,care stia ca vei pleca sa-ti pui ordine in ganduri,departe…Blugii iti sunt uzi,si totusi mangai valurile cu varfurile degetelor,de parca ti-ar apartine… Te iubesc inainte sa te cunosc,si cand te cunosc  nu mai pot sa-ti daruiesc decat privirea…Acea privire la care visai dintotdeauna! Mai tii minte? Imi cuprinzi obrajii si mi-i saruti…arzi ca un foc….eu te sting ca un ocean…

….esti unicul,sunt unica… dar unde ducem tristetea? O aruncam in mare?