Nu ma mai pot intoarce, au trecut anii in graba, si am ramas cu amintiri, poze desprinse in album, inregistrari video, povesti… Am ramas cu prea putin pentru cat de multe am avut! Nici macar nu mai pot revedea casa copilariei mele, pentru ca nu mai locuiesc acolo! Totul s-a schimbat, si lucrurile care-mi erau atat de dragi au disparut – masa aceea sub care ma ascundeam cu Maria, pe care o transformasem in mica noastra “casuta”, geamurile mari si luminoase, acoperite de-o perdea alba, care mirosea aaa… nu stiu a ce mirosea, nu am deslusit nici pana azi, dar mirosea aparte ; oglinda veche, roasa de timp, in care ma uitam inainte sa plec la scoala avea in fata un scaunel pe care ma asezam pentru a-mi face mama coditze sau pentru a-mi impleti parul… Mi-amintesc de uniforma albastra, de gulerele albe si apretate, care ma zgariau tare si-mi iritau pielea, de mansetutzele pe care mi le incheia mama cu rabdare, de pampoanele albe si mari, de bentitza pe care asteptam nerabdatoare s-o dau jos de pe cap… Iubeam weekendurile petrecute cu ai mei parinti, chiar daca tata ne trezea dimineata, pentru a manca impreuna, chiar daca eram obligate sa citim, chiar daca eram controlate la teme si nu eram lasate sa plecam la joaca pana nu era totul perfect. Tata a fost mereu un perfectionist, un om dintr-o bucata, caruia nu ii trebuia un motiv foarte serios pentru a ma pune sa refac tema. Era de ajuns sa gresesc un cuvant sau sau sa vada o pata de cerneala pe foaie. Sambata dimineata, pana sa ma trezeasca tata, simteam venind pe sub usa un miros puternic de cafea, imbinat cu mirosul fumului de tigara, care ma sufoca cateva secunde… Ieseam suparata si le spuneam alor mei sa nu mai fumeze, ca nu pot dormi. Tata, in timp ce zambea, bucuros ca m-am trezit, o ruga pe mama sa deschida geamul mai mult, chiar daca eram in plina iarna. Apoi imi spunea sa ma duc sa ma schimb de pijamale, sa ma spal pe dinti, pe ochi, si sa vin la masa. Nu prea-mi convenea sa fac toate astea in 5 minute, asa cum estima el, insa n-aveam incotro; ma adaptam de fiecare data situatiei, putin nervoasa si irascibila. Mai tarziu, dupa ce au trecut foarte multi ani, mi-am dat seama ca n-aveam sa mai gasesc niciodata mirosul inconfundabil al cafelei si-al tigarii din casa noastra.. Si mi-este tare dor de el, tare dor! Daca as putea descrie intr-un singur cuvant copilaria, as alege “IUBIRE”, o iubire unica, infinita, o iubire pe care daca ar avea-o toti oamenii cand sunt mici, ar fi cu siguranta cei mai fericiti azi.

M-am trezit in dimineata asta dorindu-mi sa ma intorc in timp, la vremurile de alta data, in casa copilariei, in apartamentul cu doua camere din blocul cu zece etaje de pe Bulevardul Unirii,situat la etajul patru,langa lift…Daca treci pe acolo, ai sa vezi scris pe peretele blocului, cu vopsea galbena, numele “ciufi”, porecla pe care mi-au dat-o baietii din fata blocului, pentru ca , ziceau ei, eram “ciufuta, enervanta si simandicoasa”. Acum cand imi amintesc toate astea, zambesc larg. Dar e placut sa trec pe langa blocul in care am locuit toata copilaria si sa vad acea porecla, scrisa cu litere mari, de tipar, e ca si cum as reprezenta intreaga zona…Si sunt convinsa ca multi locatari mutati ulterior in acel bloc nu cunosc semnificatia acelui cuvant, si probabil se gandesc ca sunt litere aruncate fara sens de copii care nu aveau ce face… Doamne, imi vin atat de multe lucruri in minte, ca nu le pot cuprinde intr-o singura poveste… In clasa intai, doamna invatatoare ne-a pus sa desenam familia noastra pe-o coala de hartie. Eu am desenat toti cei patru membri ai familiei in felul urmator: pe mama am asezat-o langa Maria, pe tata langa mine, iar ca marime, eu eram desenata ca fiind cel mai “mare” membru, si apoi tata. Din punct de vedere psihologic, desenul are o interpretare, asa cum e si firesc: eu eram centrul universului, cea mai importanta persoana, iar tata omul pe care-l iubeam si respectam cel mai mult dintre toti membrii familiei, omul cu cea mai mare influenta asupra mea ; Maria si mama erau desenate una langa cealalta, fiindca aveau o relatie mai aparte, si intelesesem de la inceput situatia asta. Au trecut anii si lucrurile au ramas la fel, ca in desen, dovada ca un copil de 6 ani este nu doar intuitiv, dar si cu o mare capacitate de a intelege ce se intampla in juru-i, fara sa i se explice.

In clasa a patra, de ziua copilului, 1 iunie, am fost cu colegii si invatatoarea in parcul Crang; in ziua aceea nu am facut ore, si toata lumea era fericita. Ma intorceam de la scoala mereu cu o colega care statea langa mine, pe o alee curata, plina de flori si verdeata. Cheia de la casa o aveam prinsa de gat, cu un elastic. Aveam obiceiul de a ma juca mereu cu ea, iar in ziua respectiva jocul s-a soldat cu un incident destul de neplacut, care m-a “costat” : cand am dat drumul cheii , din cauza elasticului, nu mi-am mai lovit gatul , asa cum se intampla de obicei, ci unul din cei doi dinti din fata, care, asa cum era de asteptat, s-a spart. Colega cu care eram s-a speriat putin, dar cred ca nici una din noi doua nu a constientizat cu adevarat atunci ce s-a intamplat. Mie, cel putin, nu mi se paruse deloc grav. Dar ajunsa in scara blocului, m-am intalnit cu parintii, care ieseau la cumparaturi, in piata. Aproape ca uitasem incidentul cu pricina, dar tata a observat imediat dintele spart, si m-a intrebat ce-am facut… Eu i-am spus pe un ton glumet ce se intamplase. Ce copil eram!!! De-abia mai tarziu, dupa 7 ani, am refacut acel dinte – ma obisnuisem cu el spart, si nu mai dadusem importanta , desi parintii ma rugau mereu sa mergem la dentist.

Altadata, cand aveam vreo 10 ani si Maria 8, a venit de la scoala si a vrut sa puna cerneala in stilou, pentru a-si face temele. Dar cum erau acele stilouri atunci, se mai usca cerneala si trebuia sa le “scuturi”,pentru a scrie din nou. Asa a facut si Maria numai ca cerneala a “sarit” pe usa sifonierului, iar calimara cu cerneala , tot din neatentie, a cazut pe covor, murdarindu-l. Ne-am panicat amandoua… eu ma chinuiam sa sterg covorul, iar Maria sa curete cerneala de pe mobila. Bineinteles ca nu am reusit, ba din contra, mai tare am intins cerneala . Si cum eram noi asa in actiune, s-a auzit o cheie in usa, semn ca …. parintii au venit acasa, pentru ca venise ora (15.30). Nici n-au intrat bine pe usa, ca Maria a inceput sa planga inainte sa mai apucam sa spunem ceva )) . Ce s-au mai amuzat si ai nostri !!!

Of… Ce vremuri frumoase si …apuse in timpul pe care il traiesc acum! Dar in sufletul meu cu siguranta raman vii pentru o eternitate! Mi-as dori sa le pot oferi copiilor mei ,mai tarziu, cand vor aparea, tot ceea ce ne-au oferit parintii mie si Mariei, dar ma intreb daca este posibil… Mi-amintesc ca de fiecare data cand se intorcea mama de la servici, ne lua ceva bun, dulce si tata o mustra cateodata, pe motiv ca ne alinta prea tare! El niciodata n-a fost de acord sa mancam seara dulciuri, de exemplu ; nici cu mancatul in alte camere in afara bucatariei nu a fost de acord ; ah, o data, cand stateam la masa, si papam ciorbica, mi-a dat cu lingura in cap si m-a trimis in dormitor, nemancata – aveam prostul obicei de a alege toate legumele din ciorba , pe care le puneam pe marginea farfuriei . Tata spunea mereu ca trebuie sa mananc tot ; si il deranja cand stateam la masa si radeam cu Maria, de cele mai multe ori degeaba ; ne spunea sa terminam dar nu il ascultam ; si ne uitam deseori una in farfuria celeilalte, lucru care la fel, il enerva ; in ziua aia in care am primit lingura in cap, ca de obicei, radeam aiurea si faceam orice altceva, mai putin sa mananc. Atunci tata, satul sa ne tot repete sa incetam, mi-a dat cu lingura in cap, trimitandu-ma de la masa . Eu am fost cea care alimenta asemenea “manifestari”, asa ca Maria a scapat atunci.

Toti anii copilariei mi-au alimentat o frica ciudata , sau un respect iesit din comun pentru omul dur, cu convingeri puternice , care-mi este Tata. Si culmea, ani la rand ma gandeam ca atunci cand voi fi mare, nu-i voi mai vorbi, aveam momente in care credeam ca-l urasc, erau zile in care imi spuneam ca e un om rau, prea rau… Am avut multe ganduri negre la acea varsta, care il situau pe el in mijlocul tuturor situatiile urate in care eram eu. De multe ori, in nestiinta, l-am judecat, in gand, atat eu, cat si Maria ; dar cu siguranta eu l-am judecat mult mai aspru, din cauza faptului ca mereu analizam orice situatie si ii gaseam zeci de interpretari. Maria il accepta asa cum este, iar eu cautam sa ii inteleg faptele,actiunile. Si asa au trecut anii , cautand sa pricep fiecare lucru. Am devenit majora, rigiditatea lui si-a pus cu siguranta amprenta asupra caracterului meu. Dar a trebuit sa plec de acasa, la facultate, departe de el, ca sa inteleg totul. A trebuit sa il fac sa sufere si sa adorm seara cu dorul in suflet ca sa ii fiu recunoscatoare. A trebuit sa fac greseli si sa sufar singura, ca sa imi dau seama cat de mult il iubesc. Totul se reduce la TATA. De ce? Pentru ca am devenit omul care imi doream sa fiu prin el . Cand eram copil, il admiram deseori in tacere, desi ma facea sa plang, spunandu-mi ca mi-ar placea sa ajung intr-o zi acolo unde e el acum; nu pentru ca aveam placeri sadice , nu pentru a-mi satisface orgoliul,nu pentru a ma razbuna, ci pentru ca pe el il vedeam PREA OM,pentru ca il vedeam mai presus de oricine si orice, pentru ca m-am simtit binecuvantata de Dumnezeu .

Dupa multi ani in care dadeam vina pe el pentru nefericirile mele, am inceput sa ma regasesc in actiunile lui, am realizat ca sunt la fel de rigida in convingeri, am realizat ca lucruri pe care el nu le-ar fi facut niciodata , nu le-as face nici eu ; felul dur in care privesc oamenii atunci cand ii judec este acelasi cu cel in care ma privea el, atunci cand greseam ; felul in care iubesc fara sa spun prea multe cuvinte este felul in care ma iubea el pe mine, aratandu-mi drumul drept, cel pe care daca-l urmez, am sa reusesc, fara sa imi spuna cuvinte mari.

Tata e nascut la cumpana dintre ani, de fapt, in ultima zi din an, 31 decembrie, seara tarziu. Intr-un an, pe 31 decembrie, cand eram noi mici, tata a venit acasa, de la servici (pe atunci lucra in schimburi) , si ne-a gasit pe toate :pe mine,Maria si mama , asteptandu-l. I-am urat “la multi ani!” si l-am pupat. Eram in dormitor, in camera mea si a Mariei, noi doua tzopaiam prin pat iar mama cu el ne priveau. Atunci ne-a spus cat de mult ne iubeste , ne-a imbratisat si… a plans. A plans de fericire ! Ne-a spus :”Trei fete are tata in lumea asta!”. A fost prima data cand l-am vazut pe tata plangand… si ultima…. l-am mai simtit o data plangand in telefon, dar atunci plangea pentru ca era trist, dezamagit, atunci suferea. N-o sa uit niciodata acea zi de 31 decembrie. Este ziua in care, desi copil fiind, desi neintelegand prea multe, L-am simtit pe Dumnezeu langa noi toti, langa familia mea. Atunci am vazut , in acea zi de iarna, o lumina puternica, dumnezeiasca, care s-a revarsat asupra noastra, iubindu-ne sufletele. Atunci nu am fost patru, am fost cinci : familia mea si Dumnezeu.

Cati oameni nu se intreaba daca Dumnezeu exista? Sau daca El ii iubeste? Sau daca ii ajuta? Cati oameni nu si-ar dori un semn, pentru a se convinge ca nu sunt singuri pe lume? Sunt convinsa ca foarte multi. Iar cat despre mine, eu stiu. Sa il cunosti pe Dumnezeu inseamna sa iubesti , indiferent daca esti iubit sau nu, la randu-ti. Este foarte usor sa-i simti puterea lui Dumnezeu, incredibil de usor. Am avut o copilarie in care nu mi-au lipsit dulciurile, jucariile cele mai frumoase, banii de buzunar, hainele cele mai fine, mancarurile cele mai bune, stilourile care parca scriau singure, totul la superlativ! A fost o copilarie in care am invatat sa lupt pentru a avea un lucru, in care am plans pentru a intelege cand gresesc, in care am fost rasplatita pentru reusite, mustrata pentru esecuri intr-un mod constructiv ; copilarie cu vacante la mare si la munte in fiecare an, cu tabere, cu excursii alaturi de colegi, cu tot ce am dorit! Este ceea ce vreau sa le ofer copiilor mei! Este perioada din viata mea care m-a “incarcat” si m-a “umplut” in cel mai frumos mod cu putinta, perioada care mi-a marcat viata intr-un mod pozitiv ; oricum, tuturor ne marcheaza viata intr-un fel sau altul, fie ca acceptam sau nu, dar toti o constientizam. Este perioada in care inveti tot ce-ti va folosi mai tarziu, si tot ce trebuie sa dai deoparte, pentru a te feri de suferinta care depinde de tine ; cei 7 ani de acasa, cum se spune. Sunt foarte reali. Sunt principiali. Unii oameni doresc sa se intoarca in timp la momentul in care s-au casatorit, altii la clipa in care au plecat de acasa, altii la ziua in care si-au cumparat un lucru, altii vor sa traiasca iar prima iubire, si exemplele pot continua. Eu insa daca as putea sa retraiesc o etapa din viata mea, as vrea sa revin la copilarie. As vrea sa fiu iar in casa noastra, alaturi de parinti, de sora mea, mi-as dori sa ma certe iar tata sau sa-mi dea cate o palma , as vrea sa o astept iar pe mama cum vine incarcata cu bunataturi, as vrea sa ma bat iar cu Maria prin casa si apoi sa ne pedepseasca tata… As mai vrea ca toti copiii de acum sa traiasca ceea ce am trait eu, cand am fost ca ei, iar oamenii care sunt acum maturi mi-ar placea sa fi avut toata “bogatia” familiei mele. Pentru ca sunt cel mai bogat om! Si sper ca cei ce vor avea sa vina, cei care inca nu s-au nascut, sa aibe, macar pe jumatate, macar pe sfert, tot ce mi s-a oferit mie! Astfel, nu s-ar mai simti niciodata singuri! Astfel, atunci cand sunt intrebati de ceilalti daca au fost vreodata fericiti, sa nu mai spuna :” din pacate, nu, nu am avut parte de fericire”, ci sa zica “da, copilaria mea a fost minunata, asta e cea mai mare fericire!”.

Daca v-ati cinsti parintii, Dumnezeu va va rasplati ,mai devreme sau mai tarziu… Nu toti pot fi parinti cu tot ceea ce presupune acest lucru. Nu toti pot darui si ultima firimitura de paine, pentru a le fi bine copiilor lor. Nu toti se pot sacrifica, cu orice pret, pentru copiii lor, si nu oricine poate renunta la cariera si la placerile proprii, pentru odraslele lor. Nu oricine isi poate dedica viata in folosul familiei, si pentru familie, uitandu-ma in jur, mi se pare un “fenomen” tot mai rar intalnit. Doar cel care a fost candva copil si a constientizat viata plina de renuntari a parintelui , poate deveni mai tarziu , la randu-i, devotat familiei sale.

Da, copilaria este doar o etapa din viata, cea mai importanta, de fapt, trece foarte repede si este imposibil s-o retraim material, insa ramane in sufletul fiecaruia, ramane ceva dincolo de cativa ani care s-au scurs in fuga – mainile fine ale mamei, mirosul parfumului ei special, palma tatei, care ma calea, pasii lui grei care paseau pe parchetul caldut al camerei, ochii lui negri si mari, parul blond al mamei pe care-l mangaiam, buzele tatalui care imi atingeau obrajii, multe, atat de multe!

Cuvintele sunt de prisos… Iti multumesc, Doamne, ca m-ai binecuvantat!

Din departare ma priveste-o melodie trista care-mi sopteste ca sunt pierduta. As vrea s-o pacalesc, spunandu-i ca am sa ma impotrivesc, dar nu mai am putere sa ma ridic de pe scaun.M-am urcat in prea multe trenuri, am privit de la geam prea multe gari mohorate si-am coborat in prea multe peroane. Acum nu-mi ramane decat sa plang; sa plang ca niciodata n-am ales trenul potrivit , cel care trebuia sa ma duca la intalnirea cu destinul. Vocea timida a mintii mele striga nepasatoare sa fug , dar sunt aici, neclintita, pacalindu-ma c-o clepsidra . Imi pare rau, da, imi pare rau. E doar o poveste fara sfarsit. Doar?

Sunt trista -numai ca durerea e mai pregnanta ; ucide fiecare lucru bun si mutileaza simturile; as vrea sa explic oricui, oricum , oricand, numai ca nu se poate. E ciudat, m-am plimbat de multe ori cu trenul dintr-un loc in altul, si de fiecare data am simtit ca nu e cel potrivit; eu m-am izolat intr-un coltisor, la geam, privind in gol spre nicaieri . Cateodata imi doresc sa nu mai ajung niciodata la destinatie, sa ma opresc undeva, pe o plaja pustie, si printr-o intamplare, sa te reintalnesc, zambitor, cald, bun. Sa te reintalnesc, da. Cealalta viata nu mi-a ajuns. Si n-o sa ma multumesc nici cu urmatoarea. Iar asta e prea scurta , de-asta ma plimb cu trenul, in speranta c-o sa te revad. Dar … in zadar. Si daca-ntr-o zi n-or sa mai fie trenuri, o sa ma plimb pe jos, aiurea. Cateodata suntem mai aproape decat credem. Ma consolez cu vorbe din popor; devin un nimeni.

Mi-e frica. Mi-e frica de povesti fara sfarsit ; si de soarta; si de puterea lui Dumnezeu ; mi-e frica de mine, si de tine; mi-e frica de tot ce putem fi impreuna . Stiu la ce te gandesti . Da, m-am transformat intr-o lasa. Mi-e rau. Ca ne distruge timpul,mai devreme sau mai tarziu, sau ca ne nimicim singuri, pentru a grabi procesul, nu-i acelasi lucru?

Ma doare ca ma voi urca prea tarziu in trenul ala nenorocit, voi ajunge in gara cand masina ta va fi plecat, voi cobori pe acel peron cand tu vei urca scarile blocului…

Ne nastem impreuna, murim singuri… as vrea s-aud o voce divina care-mi spune ca noi doi vom muri tot impreuna….  dar nu se-aud decat ploaia, “I wanna make love in this club” si respiratia mea … ah, si atingerea din vis a mainilor… Chiar daca poate n-ai sa vii niciodata, am sa te astept!