Am gasit locul cel mai bun pentru uitare. Nu te vede nimeni, nu intalnesti oameni care se uita atent la tine, nu te simti singur, desi esti, ajungi acolo si nu mai vrei sa pleci. Cu siguranta ca n-as mai fi plecat, daca nu venea vaporul. L-am intrebat pe localnicul care conducea “nava” daca aici trebuie sa ma urc, iar el mi-a spus bland :”numai daca vrei”. Oamenii astia au un umor fantastic. Sunt linistiti, chiar si atunci cand fac o gluma. Rad incet, deloc zgomotos, ca noi moldovenii, de exemplu, au miscari domoale si voci puternice. Prima data n-am vrut sa ma urc,atunci cand am plecat. Mi-am pus vesta de salvare, pentru orice eventualitate, cu riscul ca ceilalti sa se amuze pe seama mea. Iar cel care mi-a adus-o , mi-a zis, razand,in gluma :”iti place culoarea sau caut alta?”. Era rosie. Sunt genul de oameni foarte ospitalieri, care te menajeaza, care nu mai stiu ce sa-ti ofere pentru a te simti bine; genul de oameni care nu se forteaza sa fie amabili, ca majoritatea, ba din contra, au un mod prea firesc, as zice, de a face lucrurile. Cand am ajuns acolo, era aproape pustiu. Doar eu si marea. Pentru prima data in astia aproape 23 de ani, am vazut o altfel de mare ; o mare curata, albastra, primitoare, doar a mea, un nisip fin, multe scoici numai pentru mine, exact asa cum imi doream, valuri mari, dar de data asta nu imi mai era teama. Valurile nu aveau puterea celor din Constanta, totul era altfel. Mi-am asezat patura , am privit in jur, m-am asezat, dar nu am putut sta. Eram fermecata; casutele acelea mici , albastre, care aproape se contopeau cu marea, terasele mici, curate, impanzite de cativa turisti care vorbeau in orice alta limba , mai putin in romana, cativa localnici care isi spuneau ceva in rusa… Am crezut ca nu exista asa ceva in Romania, dar cu ocazia asta mi-am dat seama ca mai am foarte multe de vazut in tara mea; nu sunt pregatita sa plec in alta parte, sa calc un alt pamant, fiindca nu-l stiu nici pe-asta asa cum mi-as dori. Orele au trecut incredibil de repede si nici n-as sti ce sa spun ca sa fiu coerenta si sa cuprind totul. Asa ca tac, pastrez pentru mine amintirile, poate din egoism, sau poate fiindca nu exista alta solutie. Seara a venit repede, m-am asezat sa mananc; oamenii la care am fost, localnicii, mi-au spus ca nu exista un alt restaurant in afara aceluia, atunci cand am vrut sa ma ridic si sa plec. Eram nerabdatoare, nu am fost serviti la timp, era aglomerat. N-am avut incotro si-a trebuit sa raman acolo. Sa astept. Sa stau sa ma “manance” tantarii de frunte, de picioare, de maini. Dar am baut o cafea buna , intr-o ceasca transparenta, exact cum imi place mie. Apoi m-am dus din nou pe plaja. Marea era superba, cerul cu stele mii, asa cum n-am vazut niciodata in Bucuresti. Cineva spunea ca “Bucurestiul n-are stele”, m-am intristat. E un adevar de necontestat. Si doare, fiindca de fiecare data cand ma uit la cer, nu vad decat negru. Mi-am pus ceva mai gros, se lasase mai frig decat de obicei, si m-am asezat langa stavilopozi. Asteptam si eu, ca toti ceilalti turisti, corul . Corul lipovenilor. Au aparut destul de repede, nu i-am vazut, dar ii auzeam cantand, de departe. Atunci s-a aprins focul. Un foc de tabara inalt, razbunator. Femeile purtau costume albastre, de rusoaice, si-aveau par blond, impletit, sau prins cu fasii dintr-o esarfa viu colorata. Erau…sunt frumoase, deosebite. Si canta extraordinar. Danseaza asa cum foarte putine femei o pot face : au viata-n ele, au trairi, simt totul , vibreaza pe fiecare acord, ochii le stralucesc si canta melodii specifice locului ca si cum ar trai o minune. La un moment dat, m-am ridicat si m-am dus mai departe, sa le fac poze de sus, aproape de plaja. De acolo vedeam mai bine si focul,si jocul lor, si oamenii care aplaudau si frematau de bucurie. Din randul lipovencelor, a iesit o copila blonda cu ochi mari, albastri (dupa cum aveam sa descopar mai tarziu),care a inceput sa danseze de parca ar fi facut asta de-o viata. M-a trezit la viata. Ma uitam la ea fascinata, cum ridica usor fusta lunga pana la glezne, pentru a nu o calca in timpul dansului. Era gratioasa, sensibila, firava ca un copil , cu glas puternic de femeie si privire taioasa, dar inocenta. Cand totul s-a terminat (mai repede decat m-asteptam), m-am dus spre vapor (singurul care era ), pentru a pleca in satucul in care stateam. Cand m-am asezat in sfarsit, gasindu-mi locul, si m-am uitat in jur, am vazut o fetita de cam 10 ani(atat i-as fi dat), imbracata gros, c-un trening alb si-un fes rosu din lana, care statea in bratele mamei . La cateva minute, s-a ridicat de acolo si m-a privit fix, ca si cum mi-ar fi simtit prezenta. Era lipoveanca, Izabela, de aproape 14 ani, copilul care dansa cu foc mai devreme, pe plaja. O priveam inmarmurita, ca si cum as fi descoperit ceva ce nu mai vazusem niciodata, ma privea si ea, dar deloc intrebatoare, se uita la mine firesc, bland, fara nici un scop ; poate c-o facea fiindca eram prea atenta. Nu stiu. Dar la un moment dat mi-a zambit. Si m-a intrebat daca mi-e frica. I-am raspuns ca da, insa in loc sa-mi mai spuna ceva, mi-a zambit aprobator, ca si cum ar fi vrut sa ma linisteasca. Apoi s-a pus din nou in bratele mamei, istovita. Am privit-o continuu, fix, apoi am intors privirea catre mama ei, care incepuse sa discute cu o alta localnica despre una, de alta. Intr-un final, a inceput sa vorbeasca despre Izabela. Cred ca asta asteptam. Asa am aflat ca mica lipoveanca este un copil foarte inteligent, exact cum banuiam, un copil care compune cantece in limba romana si rusa, compune poezii, creeaza un intreg repertoriu pentru corul zonei si nu numai. Un copil minune, la nici 14 ani, caruia i s-au furat drepturile de autor si nimeni nu a facut nimic pentru a fi indreptatita. A daruit munca ei toata unor scoli din mai multe orase, scoli care au sustinut la randu-le spectacole. Toate au fost un succes. Si-au insusit versurile pieselor, numele melodiilor, muzica, totul! Izabela e un copil care face muzica de la varsta de 4 ani. E o artista. Cand au aflat parintii ceea ce s-a intamplat, au vrut sa isi ceara drepturile. Au vrut sa faca dreptate. Dar ea nu a fost de acord. Le-a interzis in totalitate. Le-a spus “lasa-i, mama, ca sunt tristi oamenii astia, trebuie sa se bucure si ei.”. Cu siguranta stie ea mai bine la ce s-a referit cand a spus-o.
Dar pentru mine e un copil minune, pe care sper sa-l revad. Cand am ajuns in satul in care locuiau, Izabela a fost trezita si pana sa se opreasca vaporul, ea a adormit efectiv in picioare. O priveam si ma gandeam cat e de obosita, cate sacrificii face, saptamani la rand! Ma gandeam daca-i viata nedreapta. Dar a fugit repede gandul. De ce? Fiindca , paradoxal, desi situatia arata destul de groaznic, copila nu imi inspira deloc mila. Ba din contra. Vedeam in ea un om mult mai puternic decat sunt eu, un om tare, ambitios, fara orgolii, sufletist, sensibil, dulce , deloc timid, cu mult bun simt insa ; vorbea doar atunci cand avea ceva de spus, canta cu zambetul pe buze, radea rar, dar din toata inima, si cand te privea, era imposibil sa nu-ti aprinda un foc in inima. Mie cu siguranta mi l-a aprins pentru multa vreme.
Zambesc! Zile senine iti doresc, copila!
Recent Comments