Archive for ◊ August, 2008 ◊

17 Aug 2008 Eu sunt Cea… – Iubire vs Ura
 |  Category: Din mine  | Leave a Comment

M-ati iubit cand va incurajam sa faceti pasi catre drumuri gresite, doar pentru a nu va spulbera iluziile,nu-i asa? Si m-ati iubit cand va zambeam cald si va spuneam ca totul va fi bine! M-ati iubit meschin de-atatea ori, in atatia ani, si-acum ar trebui sa-mi intorc si obrazul celalalt, pentru a va spune :”multumesc!”, nu-i asa? Doar eu V-AM IUBIT TRIST, v-am iubit trist!

M-ati urat cand am avut curajul de-a spune “nu”, cand am plecat ,lasand in urma praf, m-ati urat cand m-am uitat in ochii vostri si v-am spus ca-l iubesc… Ma veti uri mereu pentru felul in care iubesc, pentru lucrurile pe care nu le pot lasa nespuse, pentru gesturile care tradeaza…  Fiindca da, EU SUNT CEA care crede ca adevarul este cea mai dureroasa arma…

Eu sunt cea care te striga de la tarm, speriata ca se va-nneca in ochii tai mari, sunt cea ale carei suvite iti gadila seara urechile, sunt cea schimbatoare ca vantul; eu sunt cea care picura petale-n sufletul tau, sunt cea care are curajul sa spuna “nu”, sunt cea care-a crezut in tine mai mult decat a facut-o insusi Dumnezeu,eu sunt cea care hoinareste prin cotloanele inimii tale, eu sunt cea care se zgribuleste de frig cand afara ninge, eu sunt cea cu suflet amortit, eu sunt cea pe care-o minteai stiind ca vei gasi iertare, eu sunt cea care cauta pisici negre pentru a le aduce in casa, sunt cea pe care spera mama ta c-o vei intalni, si sunt cea care credeai tu ca va ramane langa tine, la bine si la rau… Eu sunt cea care te trezeste noaptea, pentru a-i aduce un pahar de apa rece, eu sunt cea care te asteapta intre doua orase, eu sunt cea care iti mangaie obrajii, in loc sa te dojeneasca, eu sunt cea care-a tolerat , fara asteptari, sunt cea care uraste conditionarile, jumatatile de masura si oamenii lasi, sunt cea scrisa-n destin cu creioane colorate…

Sunt cea care iubeste, iubeste, iubeste….

-sper ca va continua….

p.s. Tata imi spunea, acum cativa ani :”Daca intelegi Hara, intelegi multe despre viata….”  Multumesc tata, multumesc!  Acesta e cadoul meu pentru voi, astazi… Enjoy!

Ce bine mi-amintesc acum…
Erai ca ploaia fara nori…
Si curcubeu ti-eram in drum
Peste flori…

Iti amintesti cumva de mine?
Eram ca focul fara fum…
Si m-aprindeam doar pentru tine
Dar acum…

Acum imi spui ca n-am habar,
Ca tot ce-i dulce-i si amar,
Ca ce-a fost des e tot mai rar,
N-am habar… sa beau si golul din pahar!

Si lumea-ntreaga se topea
Cand ne priveam in ochi noi doi…
Si soarele pe cer zambea
Pentru noi…

Acum imi spui ca n-am habar,
Sa trag de sfori, sa dau din zar,
Ca tot ce-i bun are hotar…
N-am habar… sa-mi pun iubirea pe cantar!

…….
Haide,lasa-ma acum
Sa incerc sa te opresc din drum
Si nu-mi spune: “dragostea e oarba”…
Lasa-ti mana peste a mea
Si nu-ncerca sa spui ceva, nu…
Nu vezi cum frica piere, cum inima te cere,
Nu vezi acum?…

Dar eu iti spun ca n-ai habar
Sa-mi fii in noapte felinar,
Ca tot ce-a fost nu-i in zadar,
N-ai habar… pune-ma, pune, ma pune pe jar!
N-ai habar, n-ai habar!

08 Aug 2008 Ploua in noi petalele tale…
 |  Category: Greseli desavarsite  | Leave a Comment

Cineva mi-a spus :”nu edita niciodata ceea ce scrii, foloseste forma pura, altfel vei deforma frumusetea din tine…!” ; si am scris la nesfarsit, fara sa ma opresc, fara sa corectez, la fel cum am facut-o cu pictura. Spune-mi, ce te mai poate salva? Ce as mai putea sa-ti dau, dupa ce am irosit TOTUL? Am consumat fiecare clipa si fiecare zambet. Floarea de colt a inceput sa se desprinda de locurile astea, dorindu-si sa moara. A inceput ploaia, si eu incerc sa zbor spre cerul albastru pe care l-am visat… Petalele imi picura in suflet si scriu povestea noastra, o poveste fara sfarsit, careia nu-i pot gasi nici macar inceputul…Am fost invatata sa nu-mi mint inima niciodata, mi s-au prezentat riscurile, am inteles ca asa trebuia sa fie (sau credeam c-am priceput inainte …?). Stiam totul, aveam in mana un pachet de carti cu cinci asi, le-am impartit pe-o masa rotunda, si-am continuat sa fiu cinica. Eram Doi : Tu si Eu. Ne-am privit o eternitate, si-apoi am decis sa ridicam cartile , pentru a incepe jocul. Ochii tai imi zambeau acum diferit, iar ai mei plangeau, de parca as fi cunoscut finalul. Poate te-ai intrebat care dintre noi doi a castigat jocul… Eu n-am cautat raspunsul niciodata, si l-am gasit atunci cand deja trasasem drumul. M-a durut atat de tare incat m-am condamnat in fiecare moment pentru ca am fost atat de previzibila… Cu pachetul meu de carti, puteam fugi in lume, puteam schimba totul, puteam sa aleg, puteam face orice, oricand si oricat. Dar vazand ca majoritatea oamenilor lupta toata viata, pana la batranete pentru acest pachet de carti, si mor fara sa-l fi atins , am decis sa ne asezam la masa rotunda, sa jucam acest joc, sa impart cartile… trisand. Am ales sa-ti dau tie toti cei cinci asi, si astfel te-am descoperit. Tu n-ai stiut ca m-am prefacut, ai crezut ca ti se cuvine, ai spus :”am noroc”. Te-am privit c-o seninatate alba care ma durea, ti-am dat de inteles c-afara-i vara, soare, cer albastru, vant bland, si m-ai crezut ; dar n-ai sa afli niciodata ca in mine incepuse sa fie furtuna, nori negri si grei, ploua cu petale pe care le-mprastia un vant razbunator de octombrie… N-ai sa stii pentru ca nu mai e timp, am “jucat” totul, am pierdut totul, apoi am amanetat putinul pe care-l aveam, m-am indatorat sufleteste, apoi, cand am ramas goala, tu ai dorit sa-mi “joci” fiinta. M-ai obligat sa-mi smulg din piept inima , s-o arunc pe masa asta din lemn putrezit, dar nu trebuia s-o faci…Oare nu stii ca fara inima, am sa te pot invinge? Nu, atunci n-ai stiut, de altfel, n-o simti nici acum, in acest trist final. Am continuat sa joc ; trupul imi amortise , dar nu vroiam sa ma opresc ; nu mai puteam plange, petalele murisera, ploaia se oprise, si odata cu ea, inima, care se zbatuse atata vreme pe masa rotunda, a incetat sa mai bata; nu mai aveam puls, dar inca existau reflexele – dar asta nu-nseamna ca eram un om viu, nu,nici pe departe, jucai c-un mort pe care ai pretins ca-l iubesti atata amar de vreme, si nu-ti pasa. Vroiai sa iei tot. Si ai luat, fiindca te-am lasat s-o faci. Dincolo de iubire, nu mai exista nimic – nici zbor, nici albastru, nici ploi, nici petale, nici trupuri fierbinti, nici Dumnezeu. Dincolo de dragoste, este doar Iadul ; acum traieste-l, dar ma intreb, oare vei putea? Si stii de ce spun asta? Fiindca trebuie sa fii puternic ca sa traiesti in Iad, ca sa suporti focul, ca sa nu-ti mai pese… In esenta, puterea trupeasca-i importanta, sufleteste esti slab, Iadul nu-i pentru oameni tari, pentru inimi care iubesc… Da, vei reusi!

Ce amintiri imi trezeste clipul asta? Inchid ochii. Nu am amintiri , dar am durere , am frumusetea cuvintelor, am pasiunea ; asta iti poate oferi melodia , si pe langa , ca un bonus , CLIPA. O sa ma feresc toata viata de intrebarea “Cum ar fi fost daca?”… O sa traiesc astfel incat sa nu ajung niciodata la ea, fiindca am sa ma irosesc total… Am sa fac totul, am sa incerc totul…

Trezeste-ma, Doamne, din somnul neputintei, apleaca-Ti privirea spre mine, prinde-ma de mana, iubeste-ma, iubeste-ma , iubeste-ma !

04 Aug 2008 Locuri virgine – Lipoveanca
 |  Category: Iluzii care fug  | One Comment

Am gasit locul cel mai bun pentru uitare. Nu te vede nimeni, nu intalnesti oameni care se uita atent la tine, nu te simti singur, desi esti, ajungi acolo si nu mai vrei sa pleci. Cu siguranta ca n-as mai fi plecat, daca nu venea vaporul. L-am intrebat pe localnicul care conducea “nava” daca aici trebuie sa ma urc, iar el mi-a spus bland :”numai daca vrei”. Oamenii astia au un umor fantastic. Sunt linistiti, chiar si atunci cand fac o gluma. Rad incet, deloc zgomotos, ca noi moldovenii, de exemplu, au miscari domoale si voci puternice. Prima data n-am vrut sa ma urc,atunci cand am plecat. Mi-am pus vesta de salvare, pentru orice eventualitate, cu riscul ca ceilalti sa se amuze pe seama mea. Iar cel care mi-a adus-o , mi-a zis, razand,in gluma :”iti place culoarea sau caut alta?”. Era rosie.  Sunt genul de oameni foarte ospitalieri, care te menajeaza, care nu mai stiu ce sa-ti ofere pentru a te simti bine; genul de oameni care nu se forteaza sa fie amabili, ca majoritatea, ba din contra, au un mod prea firesc, as zice, de a face lucrurile. Cand am ajuns acolo, era aproape pustiu. Doar eu si marea. Pentru prima data in astia aproape 23 de ani, am vazut o altfel de mare ; o mare curata, albastra, primitoare, doar a mea, un nisip fin, multe scoici numai pentru mine, exact asa cum imi doream, valuri mari, dar de data asta nu imi mai era teama. Valurile nu aveau puterea celor din Constanta, totul era altfel. Mi-am asezat patura , am privit in jur, m-am asezat, dar nu am putut sta. Eram fermecata; casutele acelea mici , albastre, care aproape se contopeau cu marea, terasele mici, curate, impanzite de cativa turisti care vorbeau in orice alta limba , mai putin in romana, cativa localnici care isi spuneau ceva in rusa… Am crezut ca nu exista asa ceva in Romania, dar cu ocazia asta mi-am dat seama ca mai am foarte multe de vazut in tara mea; nu sunt pregatita sa plec in alta parte, sa calc un alt pamant, fiindca nu-l stiu nici pe-asta asa cum mi-as dori. Orele au trecut incredibil de repede si nici n-as sti ce sa spun ca sa fiu coerenta si sa cuprind totul. Asa ca tac, pastrez pentru mine amintirile, poate din egoism, sau poate fiindca nu exista alta solutie. Seara a venit repede, m-am asezat sa mananc; oamenii la care am fost, localnicii, mi-au spus ca nu exista un alt restaurant in afara aceluia, atunci cand am vrut sa ma ridic si sa plec. Eram nerabdatoare, nu am fost serviti la timp, era aglomerat. N-am avut incotro si-a trebuit sa raman acolo. Sa astept. Sa stau sa ma “manance” tantarii de frunte, de picioare, de maini. Dar am baut o cafea buna , intr-o ceasca transparenta, exact cum imi place mie. Apoi m-am dus din nou pe plaja. Marea era superba, cerul cu stele mii, asa cum n-am vazut niciodata in Bucuresti. Cineva spunea ca “Bucurestiul n-are stele”, m-am intristat. E un adevar de necontestat. Si doare, fiindca de fiecare data cand ma uit la cer, nu vad decat negru. Mi-am pus ceva mai gros, se lasase mai frig decat de obicei, si m-am asezat langa stavilopozi. Asteptam si eu, ca toti ceilalti turisti, corul . Corul lipovenilor. Au aparut destul de repede, nu i-am vazut, dar ii auzeam cantand, de departe. Atunci s-a aprins focul. Un foc de tabara inalt, razbunator. Femeile purtau costume albastre, de rusoaice, si-aveau par blond, impletit, sau prins cu fasii dintr-o esarfa viu colorata. Erau…sunt frumoase, deosebite. Si canta extraordinar. Danseaza asa cum foarte putine femei o pot face : au viata-n ele, au trairi, simt totul , vibreaza pe fiecare acord, ochii le stralucesc si canta melodii specifice locului ca si cum ar trai o minune.  La un moment dat, m-am ridicat si m-am dus mai departe, sa le fac poze de sus, aproape de plaja. De acolo vedeam mai bine si focul,si jocul lor, si oamenii care aplaudau si frematau de bucurie. Din randul lipovencelor, a iesit o copila blonda cu ochi mari, albastri (dupa cum aveam sa descopar mai tarziu),care a inceput sa danseze de parca ar fi facut asta de-o viata. M-a trezit la viata. Ma uitam la ea fascinata, cum ridica usor fusta lunga pana la glezne, pentru a nu o calca in timpul dansului. Era gratioasa, sensibila, firava ca un copil , cu glas puternic de femeie si privire taioasa, dar inocenta.  Cand totul s-a terminat (mai repede decat m-asteptam), m-am dus spre vapor (singurul care era ), pentru a pleca in satucul in care stateam. Cand m-am asezat in sfarsit, gasindu-mi locul, si m-am uitat in jur, am vazut o fetita de cam 10 ani(atat i-as fi dat), imbracata gros, c-un trening alb si-un fes rosu din lana, care statea in bratele mamei . La cateva minute, s-a ridicat de acolo si m-a privit fix, ca si cum mi-ar fi simtit prezenta. Era lipoveanca, Izabela, de aproape 14 ani, copilul care dansa cu foc mai devreme, pe plaja. O priveam inmarmurita, ca si cum as fi descoperit ceva ce nu mai vazusem niciodata, ma privea si ea, dar deloc intrebatoare, se uita la mine firesc, bland, fara nici un scop ; poate c-o facea fiindca eram prea atenta. Nu stiu. Dar la un moment dat mi-a zambit. Si m-a intrebat daca mi-e frica. I-am raspuns ca da, insa in loc sa-mi mai spuna ceva, mi-a zambit aprobator, ca si cum ar fi vrut sa ma linisteasca. Apoi s-a pus din nou in bratele mamei, istovita. Am privit-o continuu, fix, apoi am intors privirea catre mama ei, care incepuse sa discute cu o alta localnica despre una, de alta. Intr-un final, a inceput sa vorbeasca despre Izabela. Cred ca asta asteptam. Asa am aflat ca mica lipoveanca este un copil foarte inteligent, exact cum banuiam, un copil care compune cantece in limba romana si rusa, compune poezii, creeaza un intreg repertoriu pentru corul zonei si nu numai. Un copil minune, la nici 14 ani, caruia i s-au furat drepturile de autor si nimeni nu a facut nimic pentru a fi indreptatita. A daruit munca ei toata unor scoli din mai multe orase, scoli care au sustinut la randu-le spectacole. Toate au fost un succes. Si-au insusit versurile pieselor, numele melodiilor, muzica, totul! Izabela e un copil care face muzica de la varsta de 4 ani. E o artista. Cand au aflat parintii ceea ce s-a intamplat, au vrut sa isi ceara drepturile. Au vrut sa faca dreptate. Dar ea nu a fost de acord. Le-a interzis in totalitate. Le-a spus “lasa-i, mama, ca sunt tristi oamenii astia, trebuie sa se bucure si ei.”. Cu siguranta stie ea mai bine la ce s-a referit cand a spus-o.

Dar pentru mine e un copil minune, pe care sper sa-l revad. Cand am ajuns in satul in care locuiau, Izabela a fost trezita si pana sa se opreasca vaporul, ea a adormit efectiv in picioare. O priveam si ma gandeam cat e de obosita, cate sacrificii face, saptamani la rand! Ma gandeam daca-i viata nedreapta. Dar a fugit repede gandul. De ce? Fiindca , paradoxal,  desi situatia arata destul de groaznic, copila nu imi inspira deloc mila. Ba din contra. Vedeam in ea un om mult mai puternic decat sunt eu, un om tare, ambitios, fara orgolii, sufletist, sensibil, dulce , deloc timid, cu mult bun simt insa ; vorbea doar atunci cand avea ceva de spus, canta cu zambetul pe buze, radea rar, dar din toata inima, si cand te privea, era imposibil sa nu-ti aprinda un foc in inima. Mie cu siguranta mi l-a aprins pentru multa vreme.

Zambesc! Zile senine iti doresc, copila!