“…rafinamentul in Prietenie consta in speranta pe care o proiecteaza in viitor,in faptul ca ne tine inimile pe drumul cel drept.”(CICERO)

Stiu ca n-am sa ma multumesc niciodata cu franturi dintr-o poveste, sufar ca un caine care-si merita soarta,asa cum mi s-a si spus de cateva ori,dar nu ma pot opri,si lacrimile cad,si ploaia care ma ascundea s-a oprit,si-mi pasa…Nu-mi mai gasesc fericirea,a coborat in mine-o povara atat de grea,o durere atat de profunda…Ma indoiesc ca ma veti gasi vreodata mai vesela,mai binedispusa,mai,mai…asa cum poate va ganditi; eu nu voi fi nici vesela,si nici atenta la glume;zambesc greu si-s rigida.Nici nu stiu de ce scriu.Poate pentru ca am nevoie,poate pentru ca mi-e teama sa adorm,poate pentru ca nu vreau sa ma-nvelesc c-o patura ca sa-mi fie mai cald si nici sa pun capul pe-o perna ca sa ma odihnesc…E din nou tarziu,e tot frig,si ar trebui sa-ncep sa ma obisnuiesc cu asta.Ce sa zic,cum sa zic?Ce sa fac,cum sa fac? Sunt toata rece,sunt fara viata,sunt fara chip,sunt! Nu cred ca ma pot obisnui sa traiesc singura,sa astept sa treaca alte si alte zile,sa vina cateodata cate-un zambet,sa imi astern in fiecare noapte ganduri… Oare ziua de maine ma va face sa esuez? Cum se poate un om gandi la castiguri cand pe dinauntru e facut franjuri? Mi-e scarba de lume,de oameni si de sentimentele lor murdare,mi-e scarba de culorile prea tari si de lacrimi nesincere,mi-e scarba de vorbe aruncate doar pentru a face rau,mi-e scarba de senzatia de neputinta pe care ti-o da timpul…Nu stiu exact in cine ma transform, poate ca e o alta etapa a vietii,habar n-am ce va urma…Femeile nu mai primesc flori si nici nu le mai vad zambind din toata inima.Barbatii is tot mai morocanosi,mai ocupati,mai plini de ei. Sau poate-i doar iluzia mea,iluzia a ceea ce vad. Nu stiu ce mai proiectez de data asta,dar cu siguranta ceva este.

Am vazut cum merg unii pe strada,el tine intr-o mana telefonul si in cealalta tigara,in loc sa-i stranga ei mana-ntre degete,sau ea vorbeste la telefon cu “prietenele” si cu cealalta mana e ocupata sa gesticuleze; sau el o invita in oras,la restaurant,incercand s-o impresioneze,sperand ca in seara cu pricina va obtine ceva mai mult de un pupic, ea din ambitie nu accepta,fericita ca i-a descoperit “planul”,sau ii arata “ce poate”. Barbatii s-au obisnuit sa dea flori numai cand ii ziua iubitei sau vreo sarbatoare cu specific,si atunci o fac din obligatie ca  ”asa se procedeaza”,din pacate. Femeile au gura din ce in ce mai mare si barbatii se simt agasati.Cuplurile si-au pierdut farmecul de care-mi povesteau ai mei parinti. E-adevarat,in ce ma priveste,nu am gasit niciodata un farmec aparte in cuplurile pe care le-am zarit pe strada sau prin diverse locuri in care am fost,nici macar atunci cand eram mai copila si ma puteam considera si mai naiva decat deja sunt. Sunt?! Inca ma re(gasesc).Eu am vazut niste lucruri absolut formidabile in relatia parintilor mei,in casa in care mi-am petrecut copilaria.Si atunci impactul cu “strada”,cu bulevardele impanzite de oameni…mi-a fost putin cam fatal. Dar eu nu m-am resemnat. Eu refuz sa cred ca “asa e viata,asa sunt toti”,etc. Eu cred in magia pe care am simtit-o in relatia celor doi oameni care mi-au dat viata.Eu cred!!!!(si asta ma hraneste in fiecare zi). Oamenii se casatoresc pentru bani,pentru ca se inteleg,pentru ca “a trecut iubirea,dar a ramas respectul”,pentru ca “m-am obisnuit cu ea,frate”,”nu ne certam,ne merge bine”,pentru ca “trebuia sa facem si asta ,ca doar au trecut atatia ani”,pentru ca “vrem sa oficializam legatura,ca sa putem face copii”,pentru ca “ma preseaza ai mei”,pentru ca “asa trebuie sa fie”,pentru ca “nu vreau sa ajung la 30 de ani singur si trist”,etc. Sunt mii si mii de motive. Dar de toate mi-e scarba. Exact,v-ati prins,sunt plina de scarba,de repulsie fata de aceste cupluri “perfecte”. Si cand le pui banala intrebare:”ce simti cand esti cu ea/el?”, raspunsul care iti “taie” dreptul la replica nu se lasa asteptat:”pai,cum sa-ti explic io tie, e o tipa linistita,de casa,nu trece peste cuvantul meu,are un corp de-ti sta mintea-n loc”… Pai ce dracu mai conteaza ca nu stim sa simtim? Nici macar nu intelegem sensul,Dumnezeule! Tu-l intrebi ce simte si el iti face portretul unei femei-robot, ca-n anchetele politistilor. Iar ea spune ceva de genul:”are bani,e din familie buna, e istet, e simpatic,are simtul umorului,e romantic ” (ha ha ha!) … Nu,astia nu-s oameni prosti, ci doar inculti, necititi, si,sa nu uitam,neaparat educati. Oho,cate lucruri pleaca de la educatie,unii dintre voi n-aveti idee! Se facuse o statistica mai demult, si m-a mirat putin,in sensul ca in ultimii ani in Romania tot mai multe cupluri isi pun pirostriile. M-a socat dragostea imensa pe care si-o poarta,evident . Ce banc prost! In final, sfatul astora pentru cei care inca-s burlaci sau burlacite (exista asa un termen?-n-are nimic,ii zic eu asa) este sa ne iubim mult,tot asa de mult cum se iubesc si ei. Inca nu v-a bufnit rasul? Hm. Inseamna ca traiti si voi o “mare iubire”!  Singurii responsabili pentru divorturi sunt cei care aleg sa construiasca o casnicie pe baza acestor porcarii stupide. Nu ea,nu el. Amandoi. Nici unul mai putin,nici unul mai mult. Sunt cupluri care atunci cand merg la petreceri se comporta de parc-ar fi venit separat,si cand ajung acasa incep sa se certe,pe motiv ca “m-ai umilit,proasto”,”ai baut prea mult si m-ai facut de ras,betivule”, si exemplele pot continua. Ei nu stiu efectiv sa se comporte civilizat nici macar individual. Sa nu mai vorbim de acele relatii care par atat de pline de iubire, si in momentul in care te intalnesti cu respectivii, si-i vezi cu cata pasiune se saruta si se mangaie,mai mai ca-ti vine s-o iei la fuga,ca parca-i prea ostentativ,parca privesti o piesa de teatru ieftina,cu actori necunoscuti… Sau cei care ,luati separat, sunt foarte sociabili, vorbareti,bine dispusi, si cand te intalnesti si cu perechea lui/ei devin dintr-o data tacuti,monotoni, morocanosi,brusc parca nu mai au viata si pretexteaza o oboseala cronica,sau o durere de cap insuportabila,numai sa plece acasa,ca nu mai suporta nici macar ei insisi chinul de a nu avea subiecte de discutie… Facand o paranteza,totusi eu mereu m-am intrebat cum e posibil sa ajungi in stadiul in care sa nu mai ai efectiv nimic de spus. Eu n-am patit niciodata asta, in orice fel de relatie am avut,si mi-e greu sa imi imaginez…Adica sa taci efectiv, pentru ca nu poti lega doua fraze? Nu ma refer la fraze pline de intelepciune,doamnelor si domnilor, ci la fraze Coerente si Logice, atat, ma refer la niste fraze pe care ti le poate spune si-un copil de 6-7 ani atunci cand iti povesteste despre prima zi de scoala. Cred ca cer prea mult de la societatea asta mizerabila in care traim. Sau de la neputincioasele relatii roase de timp sau de nervi…who knows? Poate doar Dumnezeu,adica sigur. Mi-am mai amintit de-un caz nostim, in care ea rade mereu la glumele lui (bune sau nu) si viceversa, mai ales in prezenta altor prieteni “comuni”(cica). Bai, ii bufneste rasul instantaneu, unora le dau si lacrimile de atata fericire… E-o nebunie lumea asta,zau asa! De aia care se bat acasa si-n societate par neatinsi,fiindca ascund bine urmele ce sa mai zic? Sau de “doamnele” (trebuie sa pun ghilimelele,va rog sa ma intelegeti) carora li se invinetesc ochii de la atata “machiaj” si apoi,cand sunt sfatuite sa bage divort sau s-o paraseasca pe bruta, spun:” Nu pot , ca-l iubesc”,”Nu vreau,ca ma gandesc la copii”,”Nu,ca a avut si el nervi dar mi-a promis ca nu mai face” (incredibil,dar adevarat!) ? Apoi ,desigur, se mira ca barbatul le-o sterpeleste si-a doua oara,se mira ca sunt inselate si se vaita pe la colturi la aceiasi prieteni, spunand ca “nu stiu de ce a facut-o, ca doar eu l-am iertat,sunt femeie de casa, sunt asa si pe dincolo,la ce i-o fi trebuit lui amanta?” etcetera,etcetera. Specimene,ce poti sa mai spui, ca ramai la o adica “interzis”… Dar ele exista peste tot in jurul nostru/vostru. E de ajuns sa te uiti la stirile de la ora 5,par exemplu, acolo nu vezi ce descriu eu pe-aici destul de “elegant”,as indrazni sa zic, dar cauzele sunt practic aceleasi. Acolo-s oameni care baga cutitul in nevasta, nepot,amant, ruda de gradul 3 sau mai stiu io ce. Acolo-s oameni “necajiti”(cica) care plang cu lacrimi de crocodil de durere ca li se intampla numai nenorociri. Daca s-ar trezi vreunul sa le spuna in momentele alea lacrimogene ca “viata-i o caterinca”(din nefericire,m-am ferit cat am putut,dar tot am retinut cateva replici de cartier) , sunt in stare sa bage cutitu’ ,sau altceva (Doamne-fereste!) in respectivu’. 

Si-acum daca tot m-am pornit,sa nu va speriati de nevoia mea de-a continua.Vorbesc si eu,ca tot omu’ ,despre tara asta frumoasa in care toti barbatii e porci si femeile e curve. (ha!). Mi-am amintit de acei dezaxati care le spun iubitelor care vor sa-i paraseasca dintr-un motiv sau altul, ca “daca nu esti a mea,nu vei fi a nimanui, mai bine te omor “. Tu, cel care citesti acum, vei fi tentat sa spui:”dar aia-s nebuni,bolnavi psihic”. Da, exact asa…Ai si tu dreptatea ta, dar eu iti recomand un exercitiu: iesi acum pe strada, uita-te la cativa insi,la intamplare, care-s de mana cu prietenele lor,si-apoi la cateva femei singure. Priveste-i pe toti atent. Apoi intoarce-te in casa. Aseaza-te linistit in fotoliu si raspunde-ti la o intrebare aparent banala:”Ai vazut fericire-n ochii lor,acea fericire care vine dintr-o prea mare dragoste,o dragoste care n-are nevoie de explicatii?”…Stii,toti suntem sanatosi pana la proba contrarie,toti suntem incapabili,toti debitam teorii pe care nu le putem pune niciodata in practica,toti putem judeca; cati nu-si fac cruce cand vad la teveu crime oribile intre sot si sotia “plecata de acasa FARA MOTIV”,”ca avea totul,munceam pentru ea, nu-i lipsea nimic, nu avea ce sa-mi reproseze” )) . Ha ha ha! Ma scuzati, dar nu m-am putut abtine.Dar sa revenim . O dau dintr-una intr-alta ca mi-am amintit alta imagine,cam trista,de altfel. Stau si ma intreb ca un copil naiv ce sunt, de ce sunt violate batranele singure,sau mai pe sleau…babele. Da,babele. Astia de 20 si ceva de ani violeaza babe. Si va rog sa ma credeti,rar ma uit la stiri,dar cand o fac, le vad pe toate. Sa am eu ghinionul de a aprinde teveul in punctul culminant sau sa fie lumea in care traim o continua nebunie? Habar n-am. De ce pustii respectivi ,daca tot violeaza (ce urat suna,dar n-am incotro!), nu se duc la cele de varsta lor…Femeile is mai multe decat barbatiil, chiar intr-atat de rau am ajuns? Da,stiu,veti zice:”da’ stai ma ca ce-ai vazut tu se intampla in mediul rural si bla bla..” Asa,si? La tara nu-s fete,fetite,donsoare si doamne? Sau taranii nu-s asa destupati ca orasenii? Ei, pe dracu! Da’ mintea la rele ii duce.Nu-i o scuza,nu-i!

In fine. Dar femeile care adopta o tinuta vestimentara provocatoare, care ies pe strada si sunt privite ca o prada sau ca “femei usoare”, cu ele ce-are societatea? Eu aici vorbesc clar,scurt si la obiect-subiect de o anumita categorie de femei,sa ne facem bine intelesi.Ma refer la femeile cu adevarat frumoase(sau pur si simplu charismatice,cu atitudine),care se simt bine in pielea lor, care au ceva aparte in privire, care spun ceva,transmit ceva,dincolo de haine- evident,pentru putinii care vor sa aibe ochi sa vada ; poate mi se va spune:”da’,dar daca-i proasta,daca n-are minte nici cat un pui de gaina?”. Bun. Sa zicem ca n-are. Dar eu te asigur ca o femeie cu atitudine,care transmite dincolo de stilul vestimentar,sau prin stilul vestimentar,nu poate fi niciodata proasta. Insa pornisem de la ideea ca e. Ok, e. E o proasta, a naibii nenorocita care se imbraca asa numai ca sa starneasca barbatii. Buuun. Dar tu de unde stii despre prostia ei? I-ai citit-o din felul in care-si misca fundul,”pectoralii”,din felul in care-si strange buzele cand si-aprinde tigara? Hai nu zau! Eu zic sa te mai gandesti.Nici femeile care-o privesc pe cea din categoria de mai sus nu stau deoparte din a cataloga. Stiu. Pe-alea le mananca limba sa zica:”uite,o face intentionat, una de-asta imi poate distruge mie casnicia”. Fiti serioase,doamnelor! N-are a face! Dar e mai usor sa dam vina pe “depravate”,asa-i?

Si acum,dac-ar fi sa trec la cealalta extrema, cu femeile urate ce-are societatea?Ele au probleme cand isi cauta un loc de munca, fiindca unele joburi implica ,printre altele,si “un aspect fizic placut”. Din asta se intelege ca nici un director de firma nu vrea ca atunci cand angajata se intalneste cu clientul,acesta sa “paralizeze” privind-o. Si atunci sa dam intaietate frumusetilor,nu? Asta-i logica .. E logica “treaba”? Mie nu prea mi se pare. Pe mine m-a incercat un sentiment ciudat candva. Aveam 19 ani,de-abia venisem in Bucuresti. Mi-am pus in cap sa ma angajez pentru o perioada de timp, sa am si eu libertatea de a face ce vreau, cu mai multi bani, cu banii mei, sa simt si eu ce-nseamna munca, etc. Si am obtinut cateva interviuri,la care,evident,m-am si dus. La unul dintre aceste interviuri,ma intalnisem in liftul cladirii cu niste tipe care mergeau la acelasi interviu. Una dintre ele,caci despre aceea vreau sa vorbesc, era urata foc (de ce sa fie doar “frumoasa foc”?-se poate si invers). Era o roscata cu parul cam pana la umeri, cu ochi verzi, cu nas mare, slaba si cam diforma (io-s mai din topor,acuma no,luati-ma ca atare), cu dinti mari ,pistruiata; avea niste sprancene destul de ciudat conturate. In fine. Era de-a dreptul urata,va rog frumos sa ma credeti,iar eu sunt o tipa toleranta in ceea ce priveste aspectul fizic. (sau nu-s? ha!). Dar nu asta-i esenta. Intru in discutie cu ea ,atrasa fiind de starea de bine pe care-o transmitea, si de ce nu, mi s-a parut destul de degajata,fara emotii,fara complexe. Cel putin aparent. Vorbea linistit, calm, zambea ca un copil si mi-a povestit despre alte interviuri la care a fost. Zicea ca nu s-a angajat ca n-au mai sunat-o aia, nici macar pentru a-i da un raspuns negativ. Bun,imi spun in gand… E clar,nu te-au angajat fiindca esti…uratica…Deja pana si in gand incepusem sa vorbesc altfel despre ea. Si treaba asta mi-a lasat un gust amar. Pentru ca domnisoara,pe langa faptul ca imi inspira ceva aparte si pe langa faptul ca vorbea frumos, era absolventa a doua facultati (irelevant,poate), avea o fluenta a cuvintelor,a frazelor pe care-am intalnit-o la tot mai putini oameni, era… minunata. Da,dupa parerea mea acel om avea enorm de multe de oferit. Era citita,educata,imbracata cu mult bun gust,puteai atinge subiecte de discutie diverse… Nu era nici pe departe o oarecare,in ciuda aspectului fizic… Dar bun, eu am fost angajata dupa acel interviu, am inceput munca la compania asta , si dupa vreo saptamana ma gandesc la ea,brusc,pe cand coboram cu liftul in pauza de masa. Si cand revin,ma duc la sefa ,cu care ma imprietenisem,s-o intreb de ce n-o angajasera. Si ea imi zice :”Hai,fata,ca era urata, cu toate facultatile ei, eu am nevoie de oameni cu adevarat placuti pentru a depasi targete.”. Si , dupa cum va puteti inchipui,m-au apucat dracii. I-am explicat totusi calm punctul meu de vedere, parea ca m-a ascultat,ca m-a inteles. Dar n-a mai zis nimic,totusi am vazut in ochii ei parere de rau. La cateva zile dupa, intr-o dimineata cand ma indrept spre job, cand ies de la metrou,dau nas in nas cu…roscata. Zambea si imi povestea bucuroasa ca suntem colege,ca in sfarsit au sunat-o,dupa ce isi pierduse speranta. M-am bucurat si eu mult. Fata asta merita. Cand am ajuns in birou,sefa mi-a facut cu ochiul. Am inteles totul. Si stiti ceva? Fata asta a ajutat echipa pentru a-si duce targetul la bun sfarsit. A facut o treaba nemaipomenita.

Amintiri… Ideea e insa destul de simpla: nu sunt de acord cu diferentele sociale si nu voi fi niciodata,nici cu “frumusetea e totul”,fiindca frumusetea e nimic daca nu stii s-o pui in valoare, si fara un dram de minte…

Ajung din ce in ce mai des la concluzia ca imaginile dezolante si triste sunt cele care pun bazele acestei societati, ele fac istoria… Pana la urma, cat de apreciat poate fi un popor fara ca acesta sa fie vazut in situatii grele,situatii de criza?

Din pacate, ne obisnuim tot mai mult sa ne traim vietile dupa deviza :”lupta altora nu-i lupta mea”, fara sa stim ca nu putem castiga nici macar un mic razboi fara sa-i implicam pe ceilalti…Eu cred ca ne putem salva prin ceea ce facem pentru ceilalti,prin ceea ce raspandim in juru-ne,prin ceea ce simtim,prin ceea ce impartasim,prin dragoste…

Lumanarile mi-acopera intunericul, umbrele ma fac sa zambesc cald, cafeaua mea pusa in cescuta mica e fierbinte si-mi sopteste un cantec, nu stiu ce fel de melodie se aude, dar miroase-a flori de toamna…M-am visat atingandu-ma de pereti pe care ii spargeam doar privindu-i,daruind lumii mele senzatia ca ea va exista o eternitate cel putin pentru mine,daca nu se poate pentru amandoi…Ma alint privindu-ti chipul in miile de trecatori care merg in fiecare zi pe strazile si bulevardele mari,si totusi pustii…Fluturii lumii mele si-au pierdut culorile pentru a nu te stinge tu! Sa te gasesc invaluit,la noapte,in lumini mici, stralucitoare, in lumini vii,din acelea care-mi plac mie mult,stii tu,stii tu! Sa ma chemi cand nu mai ai nevoie de mine, ca sa-ti raspund cu disperarea ca in sfarsit, te mai aud…te mai aud…Mi-am pictat unghiile-n rosu ca sa-mi amintesc culoarea buzelor tale reci,stranse-n nestiinta… Stii de cate ori mi-ai sugrumat simturile? Stii de cate ori mi s-a marit pulsul cand ai privit in inima-mi istovita? Visez la un semineu cu foc mare,puternic, care sa ne acopere tacerea,sa ne lumineze chipurile,sa ne faca frumosi,mai frumosi…Am sa-mi imaginez ca in mijlocul acelui foc, suntem perfecti si inocenti in patura noastra mare…a ta,a mea,a noastra! Sa ne jucam in perne moi si albe,pe mine sa ma-nvinga puterea ta, sa-ncep sa plang ca un copil pentru ca tu sa vii si sa-mi tai rasuflarea,sa-mi stergi lacrimile care picura-n suflet,sa-mi… sa-mi fii!

O soapta mai striga pe furis in departarea lumii mele…

Cu fiecare zi care trece,parca inteleg tot mai multe despre mine,despre oameni,si totusi am senzatia stranie ca ma pierd printre intelesuri,am sentimentul ca nu ma mai regasesc,ca nu mai sunt eu, dar ca nici alta n-as putea fi. Ma lupt cu mine si cu personalitatea-mi de copil nebun,singuratic,rebel. Nu stiu exact cati ani imi vor mai trebui ca sa imi constientizez rostul pe lume, dar trebuie sa gasesc puterea pentru a infrunta acesti ani care vor veni … E teribila trecerea timpului,pe mine ma inspaimanta.Fug anii,parca zboara. Eu m-am maturizat foarte tarziu si nici acum complet. Inca ma simt uneori o fetita obraznica ,alintata si rea careia i se cuvine totul,si din pricina asta incep sa-i admir tot mai mult pe oamenii care au avut putine lucruri in copilarie, si care au construit la maturitate ceva al lor,cu propriile puteri,sentimente,ganduri. Totusi cred ca traim cu totii in umbra unui om,unei persoane,fie ea barbat sau femeie,nu conteaza. Ma gandesc daca suntem intr-adevar victimele propriilor noastre greseli,sau daca nu cumva alegerile (chiar daca ele ne duc catre o alta etapa a vietii noastre,nu tocmai fericite) sunt cele care ne traseaza in final drumul “spre casa”,”casa Inimii”. Intr-adevar, tot mai multi oameni vorbesc despre iubire,si tot mai putini despre ura. Dragostea este ridicata pe cea mai inalta treapta,este cantata in cantecele de dragoste, povestita in cartile marilor romantici, scrisa pe hartie,in felicitari, daruim propriile creatii,dar ma intreb: intr-adevar le daruim celorlalti sau ne oferim noua insine? Nu-mi e teama de oameni, de caracterul lor, de intamplari, MI-E TEAMA DE VIATA. Nu stiu s-o infrunt,inca n-am invatat s-o fac si habar n-am cat imi va mai lua pana ce voi sti. Oare cum este mai bine, sa fim iubiti asa cum dorim ,cu riscul de a trai o viata in umbra unei alte persoane,sau sa ne lasam iubiti,cu riscul de a sti ca nu vom darui cel putin pe jumatate? Sa ne concentram asupra unei iubiri care ne umple sufletul, care ne hraneste zilele,sau sa ne concentram asupra altor aspecte ale vietii,lasandu-l pe celalalt sa ne iubeasca asa cum stie el? Sa luptam pentru a fi langa cel pe care-l iubim din tot sufletul,desi stim ca ne va frustra gandul ca suntem niste umbre,sau sa alegem dovada de iubire a celuilalt,sperand ca poate intr-o zi “va fi bine”? Nu stiu. Eu cred ca IUBIREA NE POATE SALVA.Cred ca ambele optiuni implica suferinta. Nici nu vorbesc despre durere, despre ce va urma, despre viitor. Vorbesc despre prezent. Vorbesc despre Iubirea care se confunda cu Sacrificiul.Vorbesc despre acea iubire pe care o daruiesti chiar daca ai certitudinea ca nu vei primi la randu-ti nimic, vorbesc despre o ciocolata pe care o oferi unui copil ,stiind ca el e mut si nu-ti va putea raspunde prin multumiri. Vorbesc despre faptul ca te duci la magazin sa-ti cumperi tigari si o vezi pe vanzatoare cat ii de artagoasa, si-i oferi un zambet, si-n schimb iti ofera o privire aspra, si tu continui sa-i zambesti, pentru ca lumea in care traiesti e-o lume care nu conditioneaza,si-atunci n-ai nevoie de motive,de aprecieri, de un revers al medaliei. “Baza” tuturor lucrurilor se afla in sufletul nostru, in lumea pe care o creem ,o coloram, o facem sa prinda viata,ii daruim totul, o insufletim, ea sta neclintita dar noi suntem bucurosi ca avem asa ceva, suntem fericiti ca am reusit ; cand suntem tristi si ne refugiem in lumea noastra,a fiecaruia, devenim liberi,puri, albi, creativi, plini, devenim Creatori. IUBIND,NE TRANSFORMAM IN CREATORI,creatorii propriului univers,un univers imaculat,alb.

Se zice ca “fiecare e iubirea vietii cuiva”. Dar ma surprind de multe ori (ciudat), gandindu-ma daca intr-adevar eu apartin vreunei lumi,si nu,nu ma refer la lumea creata de mine, ci la o alta,la lumea cuiva. Ma intreb daca intr-adevar sunt iubirea vietii cuiva si eu, sau daca nu cumva am ales sa fiu prea “libera”, daca intelegeti ce vreau sa zic. Cred ca nu am folosit exprimarea potrivita, asa ca nu se va intelege. Dar sa explic ce-nseamna libertatea,in viziunea mea, ar dura o vreme. Nu,n-am s-o fac acum.Poate intr-o zi.Sau niciodata.Nu stiu. Ultimele zile le-am petrecut in casa,singura,cu exceptia micilor iesiri absolut necesare,inevitabile. Si cred ca m-au afectat intr-un mod negativ. Nu ma mai ajuta o simpla iesire pana la chiosc sau o ora pe care-o petrec c-un om,fie acasa la mine,fie la el,fie in oras. Eu am nevoie sa fiu mereu inconjurata de oameni;chiar daca ei nu ma percep cum trebuie,chiar daca multi dintre ei pentru mine-s doar papusi vii,chiar daca…Eu am nevoie de oameni ca sa imi pot hrani mintea si imaginatia. Singura,imi pierd stralucirea. Devin paranoica. Nu-mi plac casele mari si asta e una din ele. Mi se par neprimitoare, neintime, ne… Mie-mi plac garsonierele (confort 1,eventual), dar nu m-ar deranja nici un confort doi. Imi plac spatiile mici, dar nu inchise. E o mare diferenta. Sau mi-ar placea o casa ,in nici un caz un apartament intr-un bloc cu oricate etaje ar fi el. Casele ,si mai ales casele mici,au farmecul lor aparte. Ma gandeam la o casuta de cateva camere, neaparat largi,cu ferestre mari,imense…Cu perdele albe,sau colorate, in nici un caz culori inchise ,in nici un caz negre,sau visinii,in nici un caz cu draperii, m-as simti ca fara aer sa nu pot privi dincolo de ferestre,de transparenta…

Oamenii conditioneaza totul: isi conditioneaza faptele,trairile,gandurile,visurile. Se gandesc:”da,dar daca as face aia, cum o s-o impac pe cealalta?”…. Mereu vrem totul,mereu ne imaginam ca putem impaca si capra si varza, sau credem ca alergand dupa doi iepuri ii vom prinde pe-amandoi,dar imi place sa cred ca eu m-am dezvatat ,printre altele, si de acest mic (?) “amanunt”. E-un frig care-ti ingheata sufletul,eu asa il simt. Privesc aceiasi nori grei,plumburii,aud aceleasi masini,acelasi tramvai, acelasi caine latrand,privesc aceiasi copaci tacuti…E-o atmosfera grea,apasatoare… Vremea asta ne-a redus pe toti la tacere,fara sa ne dam seama. Intr-un mod straniu, imi place. Imi place,desi stiu ca nu-mi face bine. Sunt masochista, si-am incercat sa scap si de asta, dar n-am reusit. A inceput sa ma innebuneasca orice: televizorul pe care niciodata nu-l dau pe sonor,muzica pe care o ascult in fiecare zi, crema care miroase a scortisoara, mirosul cafelei care vine din bucataria goala.. Totu-i pustiu… Sunt singura,si m-am saturat sa tin luminile aprinse peste tot doar pentru a ma simti cu cineva. Bizar e iar faptul ca imi doresc doar cateva persoane in jurul meu, am si preferinte,pf! Pana la urma,asta ca s-o dau dintr-una intr-alta cum obisnuiesc, cu ce ma ajutau caldura,vara,hainele subtiri? Ba din contra,in loc sa ma-ncalzeasca totul, m-am racit complet. Observ ca nu ma incalzesc decat odata cu venirea frigului. Sufletul meu inghetat e topit de focul gandurilor ,aceleasi ganduri care ma incearca de cateva saptamani.

Am descoperit ca nu-mi mai plac revistele ,si nici nu mai am rabdare sa le citesc, doar le rasfoiesc. Nu am devenit neatenta la detalii,din contra,as zice, doar ca s-a produs un declick care ma face sa-mi indrept atentia spre o alta lume. Curios iar, dar am rabdare sa citesc o carte de 700 de pagini fara sa o arunc nici macar o data, am rabdare sa numar bani (ha), am rabdare sa ascult oamenii . In schimb,daca intru intr-un magazin sa-mi cumpar ceva, nu mai analizez toata marfa expusa,cumpar ce mi se pare ok din prima. Apoi stiu ce mi se intampla: dau intamplator (cica) peste ceva care mi-a placut mai mult,imi pare rau dar imediat ma consolez cu gandul ca “las’,si ce-am luat eu e bun”. Intr-o zi mi-am imaginat ca cineva taie un copac si este culcat la pamant,iar eu ma asez in mijlocul frunzelor si-ncep sa le numar nepasatoare,in plina strada,de parc-as fi singura pe lume. Apoi as nota numarul lor intr-un carnetel,sau pe o foaie, ca sa nu ma oftic ulterior ca le-am numarat zadarnic. Nu ma intereseaza intru totul numarul lor (desi e un punct de vedere),cat imi pasa de ceea ce as putea simti numarandu-le cu rabdare, fara sa le rup. Da, am observat ca retin pasaje lungi din carti, sau chiar pagini intregi, dar nu reusesc sa retin cateva parole,numere.. Habar n-am unde e problema, dar stiu ca aveam (imi place sa cred ca am inca) o memorie extraordinara. Sa lasam totusi modestia la o parte, ca-s in patratica mea si-o sa zic tot ce-mi trece prin cap, asa cum am facut-o mereu. Iubeam matematica,o iubesc inca. O pastrez undeva ascunsa bine in sufletul meu. N-o ascund definitiv si inutil, intr-o zi am sa-i dau voie sa iasa la lumina. Atunci poate voi fi si eu fericita cu matematicile mele. Da,adevarul e ca-mi vreau matematica inapoi,imi vreau problemele , imi vreau necunoscutele, tanjesc dupa senzatia pe care mi-o oferea rezolvarea unei probleme complicate, si imi placea cand oamenii apelau la mine si eu le puteam fi de folos. Asta ma pricepeam, asta faceam. Nu stiu de ce atunci am renuntat atat de usor, dar astazi,dupa ani,parca totul imi e in minte mai viu ca oricand. Imi vreau inapoi “totul” meu in care credeam cu ardoare! Am trait multa vreme cu ideea ca “e prea tarziu”,”nu mai am timp s-o iau de la capat”,etc. Si stiu de ce s-a intamplat asa. Am intrat intr-o zona de confort care de fapt n-a existat decat in imaginatia-mi bolnava.Si cand tata imi zicea chestia asta pe sleau ,ma uitam urat. Uite,asta e unul din momentele alea in care as zice din toata inima:”ce bine era daca-l ascultam pe tata…,poate eram in alta parte acum”… Dar conteaza ce fac de-acu incolo,cui las matematicile,cifrele in care credeam, cui i-am lasat ,Doamne,lumea magica pe care-o adoram ? In loc sa-mi cultiv pasiunile,eu le-am omorat,incet,incet,din lasitate.Si mai am curajul sa-i acuz pe altii…Dar fac greseala de a ma intreba de ce acuz dupa ce faptu-i consumat. Vai de mine! Trebuia sa ma judec mai aspru inainte de a apela la liberul arbitru, atunci trebuia,nu dupa ce am inceput sa ma lovesc de ziduri de nedistrus…

E una din acele zile in care-mi vine sa strig in gura mare, sa ma auda o lume-ntreaga,sau mai multe (lumi) :” Hai, tata, sa ne plimbam amandoi!”

Mi-am pus castile in urechi ca sa nu mai aud vantul,picaturile de ploaie si salvarile care trec constant pe aici. Singurul sunet din sufletul meu e cel al melodiei noastre. Cand vor trece anii, si ma vei uita, am sa-ti scriu o scrisoare. Am sa-ti povestesc tot ce-am facut eu in tot acest timp in care tu n-ai fost,tu n-ai fost! E cea mai lunga noapte din an. Nu pot dormi(dar asta nu-i neobisnuit in situatia de fata),nu pot sa nu ma gandesc, ma doare,vremea s-a schimbat si vantul ma duce cu gandul la schimbari. Ma intreb daca tu mai crezi in povesti fara sfarsit, sau daca nu cumva iti spui ca povestile frumoase n-au happy end… Imi place sa cred ca esti in asentimentul meu. Totusi,azi ma simt mai putin impovarata. Dupa o noapte in care am stat la discutii interminabile cu prietena mea, ma simt mai “usoara”. E un om deosebit,sa stii. De multe ori ma intreb daca merit asta, daca nu cumva viata asta isi bate joc de mine, daca nu cumva totu-i prea frumos din punctul asta de vedere…Uneori imi stabilesc ,ca de obicei, un punct fix, si-ncep sa ma gandesc la ea. Are o frumusete aparte care e nascuta din suflet. Cand zambeste, i se lumineaza chipul intr-un mod aparte,iar ochii ii stralucesc. Tu m-ai parasit. Dar chiar de va fi sa ma paraseasca o lume, eu n-am sa abandonez oamenii care-mi sunt dragi.Tii minte cand m-ai rugat sa nu te las singur? Exact asta ai facut tu in seara asta,m-ai parasit. Am inteles ca pot arata ca-mi pasa folosind cuvinte mari, dar asta nu va dura o eternitate.Oamenii vor in cele din urma sa le demonstreze faptic ca esti acolo,ca te afli in relatia respectiva, ca nu e o iluzie. Nevoia de concret ne ucide sentimentele in fiecare zi.Dac-as condamna pe cineva, ar trebui sa o fac si cu propria-mi piele. Uneori ma judec.

Zilele astea am realizat un lucru care ma va mai goli pentru o buna perioada de timp: ma indepartez de Maria. Si odata cu aceasta distanta care din zi in zi se amplifica, simt ca iar ma ratacesc si nu-mi mai stiu drumul.Dar am motivatia unui lucru nou din viata mea: nu mai sunt singura, o am pe ea. Cand simt nevoia sa vorbesc,sa plang, sa rad, sa spun o gluma sau sa spun ceva trist, o sun sau ne intalnim. Dupa ce ne despartim, simt ca ne apropiem tot mai tare. Sufar. A inceput ploaia,si-am inceput sa plang.Stii cata nevoie am de tine?Cred ca da, poate este motivul pentru care ma lovesti atat de tare!Te-am crezut incapabil sa-mi faci rau.Dar acum am inteles ca daca nu te razbuni,o sa-ti faci rau tie.Si trebuie sa accept asta ca pe-un lucru care tie iti aduce fericire,si-atunci n-am voie sa ma plang. Imi este dor de tine si de blandetea ochilor tai,de culoarea marii involburate. Niciodata nu m-a durut mai tare ca acum,niciodata,iubitule,niciodata! Am devenit un om dispus sa ofere tot, fara schimburi, asteptari,sperante care mi-ar putea fi naruite…M-am transformat in sclavul propriilor mele porniri. Maria m-a dezamagit dar acum suport totul mai usor, nu ca atunci,demult,cand mi se parea ca-i sfarsitul lumii. Am nevoie sa accept in fiecare zi ca noi doua iubim diferit,e un proces lung si dureros, dar daca n-o fac, daca nu-i inteleg dragostea, am sa judec. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este sa-mi judec propria sora. Ma inspaimanta gandul ca legatura noastra ar putea sa se transforme vreodata doar intr-o legatura de sange si atat, fara cuvinte mari, fara confirmari, fara..suflet.

In ultimii ani, am cerut mereu demonstratii,argumente pentru orice replica aruncata-n graba, am cerut sa stiu tot inainte sa cred iar acum…acum realizez ca toate astea nu m-au ajutat la nimic, n-au facut decat s-accentueze “gaura” din sufletul meu. Am nevoie sa dau sens vietii mele, si am crezut c-o pot face fara oameni,dar din nou m-am inselat, si-am descoperit-o cand m-am trezit singura,inconjurata de tacere…Doar pasii mei sunt cei care se auzeau pe parchet,era de multe ori atata liniste incat imi auzeam respiratia, si,ca sa nu mai simt asta (fiindca ma speria), am inceput sa-mi imaginez ca esti tu langa mine. Seara,cand sunt singura,aprind luminile in toata casa,in toate camerele,dau drumul la televizor, apoi la muzica, si incerc sa vorbesc cu cat mai multa lume,chiar daca nu am neaparat chef. Cand merg prin casa, am senzatia ca sunt doar o umbra in culori gri care-ncearca sa-si gaseasca un rost in lumea asta mare…Nu ma mai frustreaza diverse lucruri,nici nu mai incerc sa m-agat de situatii care nu ma ajuta, acum incep sa inteleg si sa vad realitatea asa cum e ea. Imi doresc,de multe ori,ca atunci cand sunt singura, s-o am pe Maria langa mine, dar daca i-as cere sa vina, as simti ca o condamn, ca ii cer favoruri, si apoi mi-e teama de reprosuri. In plus, nu vreau sa ma simta ca pe o povara. Am dus si-asa destul ani in sir povara lucrurilor pe care le-am facut gresit, determinand o suferinta care putea fi evitata,daca aveam mai multa minte. Si atunci cand nu mai vad nici o speranta in nimic, apare ea, cea despre care-ti povesteam … Cand suntem impreuna, parca uit de toate necazurile care imi umbresc viata. Am cerut de multe ori lui Dumnezeu clipe in care sa fiu fericita pe deplin,si El mi le-a dat. Oare ce-mi pot dori mai mult? Chiar daca dupa ele au venit multe lacrimi,chiar daca apoi am suferit, chiar daca a trebuit s-o iau de multe ori de la capat, am inteles ca pentru clipele astea o sa lupt toata viata… Prietena mea m-a intrebat aseara daca sunt constienta ca prin alegerile noastre, uneori suntem nevoiti s-o luam practic de la zero,pentru ca alta solutie nu exista… Si i-am spus ca da, dar nu i-am zis ca am luat-o de multe ori de la inceput,poate pentru ca imi e inca teama sa afirm asta… Au fost momente in care nu mi-am dorit sa-mi amintesc ca am cazut,chiar daca m-am ridicat. Ma zdruncina caderile si nu cred ca avem noroc de fiecare data. Nu cred ca mereu facem alegerile corecte,si nu cred ca avem sanse la infinit. Uneori obosim. Alteori ne credem puternici sa infruntam situatii dar cand le avem in fata, ele ne sperie si fugim. Dar niciodata nu vom sti ce si cum va fi pana nu incercam,nu-i asa? Iar eu sunt un om curajos,incapabil sa renunte la ceea ce iubeste fara lupta. Asa ca am sa lupt pentru dragostea mea. Am sa lupt sa nu-mi fure nimeni visurile,idealurile,gandurile, ideile, si in final, sufletul. Cand spui :”renunt”. poti de fapt sa folosesti arma…si sa incepi razboiul! Cate lucruri nu spunem doar pentru a ne minti pe noi insine? Dar stii, eu nici macar nu mai vreau sa ma mint. Am spus intotdeauna ca cel mai tare urasc oamenii care santajeaza emotional. Mi se par slabi. Eu am jucat mereu cu cartile pe fata, iar cand am pierdut,in loc sa ma retrag, i-am cerut celui de langa mine sa refacem jocul, pentru ca toti meritam o a doua sansa . Toti,fara nici o exceptie.

Obosesc. Oare ai sa ma salvezi?

Remember …

Imi doresc sa bata vantul cu putere,sa-mprastie toate frunzele in locuri nebanuite, sa le duca spre tine, sa zbor odata cu ele , sa te vad o clipa si sa mor… Nu mai vreau toamna blanda, si nici iarna fara zapada. Nu mai vreau vara fara parinti la mare, si primavara fara ghiocei. Nu mai vreau sa fiu singura care tace,singura care asculta… Azi am inteles ca ,vorba cantecului, “No matter what they take from me / They can’t take away my dignity”.

Sunt dezamagita de fiecare firicel care ma-nconjoara, si nu pentru c-am avut asteptari, ci pentru ca am crezut ca o mica parte imi apartine. Totusi, exista o imbinare care ma determina sa sper,pana la capat. Am inteles ca cea mai mare dragoste exista in mine, am inteles ca oamenii pe care ii iubim,intr-adevar, vorba lui Octavian Paler,ne sunt luati prea repede, am inteles ca n-am voie sa depind de ceilalti pentru a fi fericita,fiindca n-am sanse reale sa fiu vreodata in maniera asta, am inteles demult ca totul face parte dintr-un plan maret pe care Dumnezeu l-a pregatit pentru mine…

A venit toamna… O toamna in albastru si bej… O toamna cu ochi de culoarea cerului,sau de culoarea marii pe care-o iubesc eu atunci cand e linistita… A venit toamna cu foarte multe puncte de suspensie si cu incredibil de multe doruri,pe care le-am incatusat in mine…A venit toamna cu ganduri vestejite care se astern pe hartie, dar care nu vor fi niciodata impartite cu cineva, pentru ca totu-i prea departe de mine si de inima mea. A venit toamna asta albastra ca sa-mi spuna inca o data cate lacrimi am irosit in amintirea unor zile in care ma credeam iubita… Am invatat ca aveam nevoie sa ploua cu fulgere si tunete pentru a ma trezi din visul asta frumos care a durat mai mult decat mi-as fi putut dori! Mi-a fost dor de tine,toamna albastra, dar niciodata asa cum mi-ar fi de el, atunci cand voi plange iara… Mi-au inghetat picioarele si ma simt amortita. Imi gasesc cuvintele din ce in ce mai greu, poate ca romantica din mine vrea sa se dea in stamba si n-are cu cine. Daca n-as fi fost un om pretentios, poate ca mi-ar fi fost mai bine acum. Poate ca as fi stiut si eu sa rad,intr-un final. Poate ca trebuia sa ma maturizez si sa ajung o fixista ca sa realizez ca ceea ce vreau eu nu pot gasi decat daca am timp de pierdut asa, vreo cativa ani,sau poate zeci de ani. Dar Dumnezeu ma iubeste, ma iubeste! Din punctul asta de vedere, trebuie sa admit ca este o iubire reciproca. Intotdeauna am fost judecata pentru cinismul cu care i-am tratat pe ceilalti. Imi asum toate afirmatiile pe care de-a lungul timpului le-am facut, chiar vis-a-vis de oameni care nu meritau. Ma bucur totusi c-am invatat sa-mi cer iertare. Am invatat s-o spun si sa vreau s-o spun,fiindca de aici pornea totul. Si cand am zis-o,parca am si zambit. Oamenii s-au aratat mai toleranti decat i-as fi crezut. Desigur,pana la proba contrarie. Dar prezumtia de nevinovatie este absolut necesara.

M-am golit de atatea asteptari inutile, de atata dor pe care l-a cernut vantul, de atata iubire pe care nu stiu exact carui tip de om am daruit-o,m-am golit din cauza nestiintei care m-a transformat intr-un om mic. Am invatat ca , desi iubesc, trebuie sa renunt. Sper sa invat intr-o zi sa inteleg necesitatea pierderii oamenilor pe care cel mai mult ii iubim, trebuie sa invat sa ma desprind ce ceea ce ma injoseste. Trebuie sa-nvat sa-mi tin slabiciunile in frau si sa renunt inainte sa gasesc o perechi de bocanci aruncati la mine-n suflet. Mai pura-i goliciunea , iar urmele de bocanci nu pot reprezenta decat injosire.

Ma doare ca invat sa renunt la ceea ce iubesc. Dar nu exista alte cale. Atunci cand simti ca nu mai esti tu, nu ai alta modalitate. Atunci cand ti se fura identitatea,trebuie sa te opresti.”Nu voi fi un om obisnuit,pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar”, spunea un mare actor. Cred ca cea mai grea incercare la care poate fi supus un om este sa fie nevoit sa renunte la ceea ce iubeste cel mai mult; atunci cand nu mai avem optiuni si ne apuca disperarea,si nu mai gasim cai de scapare,trebuie sa renuntam. Altfel ne distrugem si traim o viata care nu ne mai apartine. Stiu ca sunt foarte putini oameni care pot renunta la ceea ce iubesc. Si aici nu ma refer doar la o relatie intre un barbat si o femeie,ci la orice tip de relatie, cat si la un simplu obiect,sau orice ne inconjoara. Sa renunti la iubire nu este un act de altruism. Nici unul de lasitate. Cred ca nici n-as sti exact unde sa-l incadrez. Cred ca este vorba de principii, de valoarea noastra, ca oameni, de identitate, cu riscul de a ma repeta.

Starea mea de spirit coincide cu piesa urmatoare. O dedic tuturor celor care ma citesc uneori, celor care plang, celor care au curajul sa-si ceara iertare, celor care iubesc toamna, si in special celor care au renuntat la dragostea vietii lor, pentru curajul de a fi ei insisi.

Doare, doare totul!

Each day I live I want to be
A day to give The best of me
I’m only one But not alone
My finest day Is yet unknown

I broke my heart For every gain
To taste the sweet I faced the pain
I rise and fall Yet through it all
This much remains

Chorus:
I want one moment in time
When I’m more than I thought I could be
When all of my dreams Are a heartbeat away
And the answers are all up to me
Give me one moment in time
Whem I’m racing with destiny
Then in that one moment in time
I will feel, I will feel eternity

I’ve lived to be
The very best I want it all
No time for less I’ve laid my plans
Now lay the chance Here in my hands

Chorus

You’re a winner
For a lifetime If you seize that
One moment in time Make it shine

Chorus:

Then in that one moment in time
I will be, I will be free!

Ceea ce ducem cu noi,pana la capat, este ceea ce avem in noi insine, este Iubirea. Si nimeni,niciodata, nu ne-o poate lua!

Cred ca ziua de azi nu-i tocmai perfecta (ca multe altele,si totusi…). Nu mai stiu daca fericirea vine din lucruri marunte sau daca nu cumva o cladim prin lucruri mari ,importante,care ni se intampla o data la cativa ani. Nu stiu daca trebuie urcate niste trepte sau daca pur si simplu trebuie sa traiesti clipa,imaginandu-ti apoi ca ai parte de niste momente magice… Aseara mi-am cumparat “Convorbiri cu Octavian Paler” (demult doream sa revin la Paler). Am deschis cartea pe la 2 dimineata si pe la 4 am adormit cu ea-n brate. Dar nu asta-i important. Octavian Paler spune ca a “cochetat” o buna perioada din viata lui cu ideea sinuciderii. El crede ca pentru a te sinucide, trebuie sa iubesti prea mult viata, trebuie sa ajungi s-o iubesti atat de tare incat sa n-o mai suporti,sa vrei sa evadezi din ea dintr-o prea mare dragoste,dar eu n-as fi prea de acord. Daca sinuciderea se vrea a fi un argument al oamenilor care iubesc ceva cu pasiune (fie acel ceva chiar viata in sine),eu imi permit sa-l contrazic. Pai cum, domnule Octavian Paler, sa-ntelegem ca sinucigasii “o fac din dragoste”? Sunt sigura,mai am multe de invatat. Personal, il admir, ii citesc cu interes scrierile,este exact stilul de om care isi duce ideile la extreme,iar atunci cand ii pui o intrebare cu raspuns simplu el iti raspunde pe 3 pagini,fara insa a te lamuri complet. Oricum,azi nu vroiam sa discut nici despre asta.De fapt,niciodata nu pornesc c-o idee anume. Dar ma gandeam la Prietenie. Pentru ca tu esti cea care a spus :”Am sa lupt pentru drepturile mele pana in panzele albe, pana la moarte!”. Si-acum imi pari slaba,ravasita,cum bine ai spus-o,mica,fragila,gata sa se sparga in orice moment,ca un bibelou scump. Vorbele tale imi lamureau anumite convingeri pana acum o zi, si-acum nu te gandesti ca e posibil sa-mi darami lumea careia ii construisem un coltisor, special pentru tine? Te rog sa-ti revii ,sa te ridici de pe scaun, sa te privesti in oglinda si sa-ti repeti ce mie imi spuneai de-atatea ori. Nu stiu cata nevoie au altii de tine si nici nu conteaza, stiu insa ca ai stabilizat puncte “fine” din lumea mea care incepuse sa capete culori meschine, si mai stiu ca esti elementul care intra intotdeauna in “scena” cu o sinceritate debordanta… Crezi c-am sa-ti permit sa fii slaba? Crezi ca am sa te las sa cazi? Daca altii o vor face, eu nu,eu nu,niciodata!

Cred ca traiesc niste zile foarte ciudate in care deviza ta m-ar ajuta tare mult daca ai crede tu in primul rand. Avem tendinta sa fim fatalisti fara sa cunoastem ce exista dincolo de moarte,asta daca am avea certitudinea ca exista intr-adevar ceva. Dar parca totul se schimba…Nu,nu se transforma,fiindca-i practic imposibil sa ne transformam din oameni in NEoameni, din buni in Rai, din altruisti in Egoisti. Eu nu concep asta. Nu te poti naste animal de prada pentru ca mai tarziu sa devii animal de companie,efectiv n-ai cum. Cam asa vad eu lucrurile si-n ceea ce-i priveste pe ceilalti. Eu cred in tine. Daca eu cred, poate intr-o zi va fi de ajuns ca sa-ti intaresti propriile principii. Eu am avut nevoie de-o “lumina” ,dar era prea intuneric ca sa mai pot vedea dincolo de bariere,de zid. Si-am cazut. M-am ridicat cand am realizat ca , in ciuda faptului ca ceilalti pot merge mai departe fara mine,imi iubesc viata. Iubesc viata , si tot ce-i in ea.

Azi sunt goala de ganduri. Se aud tramvaiele . E dimineata. Inchei. Si nici macar n-am inceput…