Cel mai onest ar fi, ca aproape de fiecare data,sa spun ca nu stiu cine sunt.Dar am toate reperele care imi tradeaza fiinta.Am secrete pe care nu le-mpart cu nimeni,nu fiindca n-as vrea,ci pentru ca nu pot.Sau poate ca-n privinta asta,vibreaza un egoism pe care-l cunosc prea bine.Exact nu stiu.Ce vor altii de la mine nu-i acelasi lucru cu ce doresc eu de la ei,poate ca asta ma face sa vorbesc despre neconditionari ca si cum mi s-ar parea firesti.De fapt,asa mi se par.M-am obisnuit cu “sentintele”.Si m-am obisnuit cu mine. Imi este lumea mult mai reala decat tot ce se intampla cu atata brutalitate in jur,traiesc intr-o lume palpabila,pe care simturile mele reusesc s-o atinga,s-o patrunda.Nu exista scari prin care poti pasi aici.Nu exista usi.Nu exista chei. Dar cand incepi sa te confunzi cu mine,esti deja aici.Ma fastacesc destul de greu.Timiditatea n-a fost niciodata punctul meu forte,ca si definitie.Insa ceea ce-i diferentiaza pe oameni,unii de ceilalti,din acest punct de vedere,este felul in care au puterea sa taca atunci cand ar fi multe de spus. In lumea mea nu exista ceasuri. Urasc ceasurile cu aceeasi putere cu care iubesc sa vad cat mai este ora. Acum,de exemplu,e 19.35. Nu stiu de ce nu se potrivesc orele de pe bloguri.Nici pe telefon,atunci cand primesc un mesaj,nu e indicata ora corecta.Asta ma enerveaza in aceiasi masura in care totusi ma multumeste.Cateodata iubesc clipele interminabile,care parca zac in balta de sange a unui cadavru; le privesc cum stau amortite, asteptand si ele un semnal.Alteori le urasc,cand le vad cum se scurg neputincioase ca o ploaie rece,strivindu-se de geamuri mate. Urasc spatiile.Spatiile goale.S-o iau de la capat.Enter,enter.Nu-mi place.Iubesc continuitatea.Fluturii mei colorati zboara nestingheriti,jucandu-se printre papadii si margarete.Vantul risipeste frunzele copacilor stufosi,iar verdele sidefat al zarilor,al campiilor,al dealurilor inseamna fericirea pe care n-o poti avea decat daca esti liber.Nu va-nchipuiti o lume a dulcegariilor,a rosului aprins,sau a dulceturilor,nu-i nici pe departe.Este exact asa: o lume a verdelui ,uneori,a copacilor, a frunzelor care nu inceteaza sa cada, a florilor,a fluturilor, a oamenilor liberi, a cerului albastru, a furtunilor scurte, a ploilor lungi,reci; o lume care se identifica cu sufletul meu; o lume pereche- fiindca toti suntem jumatatea vietii cuiva,iar lumea mea nu face exceptie. Ea isi cauta nestingherita, de fiecare data,jumatatea.De ce de fiecare data? Pentru ca nu putem tine nimic langa noi mereu, etern, FIZIC. Si-avem ochii ca sa putem vedea, mainile pentru a palpa, gura pentru a saruta, trupul pentru a ne misca, sufletul pentru a nu uita, pentru a nu uita… Aici nu exista ceasuri- busola mea e cerul. Nu exista ura- gelozia e suficienta,senzatia de apartenenta. Totul este creat din iubirea careia i-a creat Dumnezeu lacas in inima mea. Am citit undeva (nu conteaza unde) :“Inima mea are mai multe camere decat un hotel.”  Insinuez ceva,desigur; ca intotdeauna. Sau poate ca vreau sa fac o asociere cu INIMA MEA.A MEA. Si le recomand celor care au atat de multe “camere”, sa mai darame din ele,nu le poti “intretine” pe toate la nesfarsit,nu-i asa? Nu,sa nu faca imprudenta de-a le incuia doar, se va gasi mereu un “hot” bun care sa intre pe geam. “Cand Dumnezeu inchide o usa, deschide o fereastra”- Q.E.D. ; marturisesc sincer ca toate camerele mele au avut mai multe ferestre, si toate mi le-a deschis El, pentru a fi sigur ca stiu ce am de facut pe mai departe. Cerul lumii mele are ochii lui Dumnezeu, ochi limpezi,clari,care ma privesc cu seninatate, ajutandu-ma sa construiesc in fiecare zi elemente noi,care sa-mi hraneasca lumea. Nu exista cotidian,cu toate ca-l iubesc, nu-l pot asocia cu mine,eu sunt definita de lucruri dinauntru. Nu exista masti,si ne jucam cu cartile pe fata.Ne jucam frumos.Imi place transparenta.Imi place sa cred ca ,dupa ce ating un lucru, ii vad si cealalta parte,il vad dincolo de exteriorul sau. Nu totul se reduce la atingeri,dar ele sunt totusi esentiale, ca si nevoia de a apartine intru totul unei lumi care sa ma accepte cu tristetile mele si cu dorinta mea de-a vorbi mult, de-a explica,de-a gesticula….fara a fi oprita,perturbata.Lumea al carei asfalt il calc atunci cand ma duc la supermarket sa cumpar suc e-o lume care-mi “toceste”,putin cate putin, inima- o lume care se hraneste cu distrugeri de vise,vise inocente de copil. Cand ajung acasa, ma descalt in graba,imi schimb hainele cu unele comode,imi pun botosii in picioare si ma afund/confund c-o alta lume,una pe care voi greu v-ati putea-o imagina, greu ati putea-o creiona, fiindca…nu-i de-aici. Totu-i al meu cand is numai eu cu mine, cand am cuvintele care-mi descriu starile exact asa cum sunt,se petrec ele,cand apune soarele si luna cheama noaptea, cand cafeaua se raceste si buzele-mi ingheata,cand se potrivesc toate,ca-ntr-un cerc, si vibreaza,si traiesc la aceiasi intensitate cu mine,cu mine… Sunt atat de vie incat ma simte si cersetorul de pe strada,pe langa care trec,aruncandu-mi o privire in graba clipelor,o privire nu miloasa, care sa-i tradeze conditia,ci una plina,plina de tot ce-i el,in esenta. Este,pana la urma,Om. Ca tine,ca mine, ca voi, ca noi : OM. Sunt intr-atat de vie incat ma poarta pasii de fiecare data catre oameni care au nevoie de mine, de zambetul meu, sunt atat de vie incat pot ajuta pe oricine, printr-un simplu si amar cuvant,sau gand, sunt intr-atat de vie incat ma arunc,fara rezerve,in valtoarea unei vieti nebune,efemere,ciudate,misterioase,si-s intr-atat de vie incat la fiecare colt de strada ma asteapta o frunza verde,pregatita s-o ating cu mana mea rece…Sunt atat de vie incat stiu ca pot readuce la simtire un muribund gata sa-si spuna ultima dorinta in fata mea,constient fiind ca,prin puterea mintii,si din plinul inimii sale, ea s-ar putea implini,ca o ultima sansa la viata…Lazar pe care l-a inviat Iisus,mi-am amintit de Lazar…Toti putem fi capabili de-o minune,toti,fara nici o exceptie, toti suntem o parte din Fiul Lui Dumnezeu, toti suntem parte din inima lui Iisus, din iubirea neconditionata a Bunului,Marelui Dumnezeu,Unicului Dumnezeu. Fiecare isi poate crea o lume a sa in care sa poata respira fara sa se simta incurcat de privirile rautacioase ale celor din jur, o lume asa cum o vad eu, cu pahare din cristal, inimi de foc, suflete eterne, din ceara topita, fierbinte, o lume plina de Dumnezeu, o lume creata din aripi albe, care n-ating pamantul asta murdar si negru, o lume unde sa fie mereu o toamna care sa poarte-n suflet primavara verde,o lume cu zane frumoase,imbracate-n rochii albe,stralucitoare,o lume a voastra, a fiecaruia…

…si “Nu plange ca s-a terminat,bucura-te ca s-a intamplat!”…

Am crezut mult. Si-am cautat rosturi. Am crezut in oameni. Am dat a doua sansa,niciodata o a treia.Am iubit in lumi imaginare si-am trait in cotidian,lasandu-ma strivita de timp.Am iubit clipele mele,le-am iubit din tot sufletul.Am fost copil,caci cine nu-i,moare.Dezamagirea-i o alta cale pe care-o alegem,in locul fericirii.Liberul arbitru isi pierde in final sensul. Exista scopul,destinul,asa zisa “coincidenta” care in final ne ajuta sa descoperim misterul vietii noastre.Ma ghidez dupa “semne”. Traiesc considerand ca fiecare lucru are-un scop precis.Nu cred in pura intamplare. Ma intreb ,in final, daca Dumnezeu,privindu-ne, poate modela destinul; daca poate exista “o schimbare de plan”; daca totul este batut in cuie sau daca nu cumva El este singurul care ne poate devia traseul; nu stiu. Motivul pentru care-am incetat sa mai cred in oameni este simplu: nu-mi trebuie prea multe intamplari pentru a trage linie; m-au marcat gesturi putine si mi-au schimbat traiectoria; mai tarziu,sa cred din nou in ceilalti insemna sa incalc principiile mele. Motivul pentru care-n final is categorica,dupa ce-am fost deosebit de toleranta este necredinta in forte exterioare, care m-ar putea ajuta sa merg mai departe. Mi-am luat ani in sir resursele din suflet, din interior, din educatie, din ceea ce am trait in acest cerc restrans,pe care-l cunosc prea putini. Am incetat sa mai “fur” fericirea din oameni,cand am inteles,chiar si astazi, ca oamenii nu pot si nu-ti vor elibera niciodata inima. Oamenii au vrut sa-mi “purifice” chiar si coltisoarele sufletului meu care erau,zic eu, necunoscute,nestiute.Si pentru ce n-as pune oamenii in aceiasi categorie pe care-am creat-o, cand fiecare zi imi demonstreaza ca am avut mereu dreptate?Pentru ce-as da sansa de a se schimba (spun ei), cand tot ce facem e sa ne poticnim in fata unor lucruri banale, care ne tradeaza,in final, caracterul? Pentru ce-as fi, a mia oara, Buna, cand totu-mi cere sa fiu la limita Rautatii? Nu mai pot. Nu mai vreau. Nu va mai vreau. Si fiecare zi intareste zidul de nepatruns al inimii mele. Si-am construit porti pe masura sufletului vostru. Si-am daramat de-atatea ori zidurile pentru o a doua sansa. Si-am facut compromisuri pe care azi nu mai sunt dispusa sa le fac. Si-am fost tot ce v-ati dorit sa fiu,atunci cand v-a mers bine,cand ati fost fericiti. Si m-ati abandonat cu ura ,pentru a-mi demonstra inca o data cat de mult am gresit. Si m-am complacut in n situatii,pentru a va vedea zambetul.

Motivul este simplu: vreau sa depind numai si numai de mine, de sufletul meu, de tot ce-s eu,niciodata de tine,niciodata de voi, niciodata de nimeni, in afara Lui, in afara de Dumnezeu.

Azi cand m-am uitat pe geam,in asteptarea cafelei care fierbea la foc mic, mi-am dat seama, am realizat in sfarsit , c-au trecut 23 de toamne – douazeci si trei. Ochii mei is buni si asta a demonstrat-o controlul de azi.Poate ca singurul lucru pe care l-am facut aproape perfect a fost ,este purtatul ochelarilor,desi la inceput m-am impotrivit, cand am aflat ca am nevoie de ei. A fost o incapatanare specifica mie,asta dupa ce vreo cateva zile m-am fudulit cu ei. Apoi mi-am dat seama ca e de-a devaratelea , ca da, port ochelari, si ca am nevoie de ei mereu, cu exceptia orelor de dormit. Nu mai era un capriciu,asa cum l-am crezut eu, era un fapt ce trebuia implinit. Si-am inceput sa-i port constant, zilnic. Si-a inceput sa-mi placa, pana cand m-am trezit in punctul in care am spus:”Eu nu voi renunta niciodata la ochelari, ei fac parte din mine,din fiinta mea,din personalitatea mea.”  

Mi-am pus coatele pe marginea ferestrei larg deschise,si am momente in care fac asta si cafeaua da-n foc, si realizez ca iar visez la cai verzi pe pereti,iar trebuie sa spal aragazul, iar am apeluri pierdute pe telefon, iar nu-mi pasa de ce-i in jur… O femeie mergea pe aleea din fata blocului c-o plasa mare si grea in mana. Vantul batea cu putere, in toata splendoarea lui, frunzele galbene pica grabite din copaci,prevestind toamna mult asteptata, femeia priveste-n sus, isi spune in gand:”of, vine iarna,toamna s-a asprit”, iar eu zambesc si continui sa privesc la minunile naturii… Azi n-a plouat desi am asteptat cu nerabdare asta. M-am gasit intr-o alta zi care mi-a soptit ca am trait 23 de toamne pline,in care m-am bucurat de ce-i in jur,in care am plans cand nu mi-a convenit cate ceva, in care m-a durut,cand mi s-a spus un adevar pe care eu refuzam sa-l accept, in care-am suferit, cand nu-mi era bine si mai ales,mai ales, 23 de toamne in care …am ascultat muzica. M-a gasit a 23-a toamna ascultand aceleasi love songs…Maria mi-a spus aseara ca-i este dor de mine, de muzica mea, ca ii e dor sa vina acasa si sa auda melodiile mele… Mie mi-e dor de-o toamna Vie, nu plapanda, nu! 

Am 23 de Toamne ale mele si-s bogata, am doruri eterne, am flori, am cafeaua mea amara , simpla, am crema mea care miroase-a scortisoara sau a caramel… si asta ma face sa fiu eu, sa-mi dau seama ca azi,daca  m-ar desena cineva, as prinde contur,pentru ca-s definita!

Intr-o zi am sa scriu pentru voi toti. Pana acum am scris numai si numai pentru a trai eu. Bine sau rau,nu conteaza, am facut-o pentru mine, pentru a nu fi nevoita sa ma-nchid intr-o carapace. Am descoperit ca daca imi doresc sa gasesc raspunsuri,daca imi doresc cu adevarat, Dumnezeu mi le va da,imi va arata calea,a facut-o deja,o face de fiecare data pentru mine,pentru Fiica Sa. Nu stiu in ce masura pot scrie despre iubirea pe care ti-o port,tata. Si nu stiu in ce masura ar trebui sa povestesc aici detalii care ne leaga pana la moarte.Nu.N-am s-o fac. Sunt secrete menite sa moara odata cu noi.Noi le-am creat,noi le vom ucide,odata cu trecerea fatala a timpului. Cateodata mi-este dor de multe,si deseori asociez lucrurile pe care le fac bine cu imaginea ta. Ce pot sa spun este ca incep sa te cunosc,si-mi place.Am facut o descoperire, am inteles o minune pe care mi-a daruit-o viata, iar Dumnezeu m-a creat,printre altele,pentru a constientiza in fiecare moment ce oameni incredibili am langa mine… Stiu, cadoul pe care mi l-ati facut,tu si mama, de ziua mea (eh,da,stiu,mai e putin) inseamna de fapt un nou inceput. Mi-ai confirmat ca totul se intampla dintr-o iubire nemarginita care imi da curaj in fiecare clipa,am descoperit ceea ce stiam,in adancul sufletului meu,dar refuzam sa spun prin cuvinte ca da, asa este. Intr-o zi am sa ajung probabil la concluzia ca nu mai am nevoie de cuvinte. Deloc. Iar scrierile mele vor insemna doar o iluzie a ceea ce am fost. Sunt plina de tine! Sunt plina de iubire! Nu incape in cuvintele mele mici iubirea pe care o port, iubirea din mine,iubirea care ma inconjoara. Ma intrebai daca nu am de gand sa ma maturizez odata…Ba da,tata, sunt convinsa ca nu mai sunt cea de atunci, iar tu stii ca nu e deloc usor. Da, nu-ti pasa cat ii e de greu sau usor, vei spune c-am trecut de varsta lamentarilor, victimizarilor, vaicarelilor. Sunt la varsta asumarii lucrurilor. Da. Si da, vreau sa pastram si acest secret,secretul lacrimilor care ne leaga. Nu pot dezvalui sentimentele noastre in fata unei lumi care ar putea spune ca suntem practic mult prea plini unul de celalalt,poate mai plini decat ar fi necesar. Nu pot vorbi , riscand sa nu fiu inteleasa. Nu-mi permit luxul de a risca acest aspect. Stiu ca sunt slabiciunea vietii tale. Si mai stiu ca se respecta si reciproca.Si ti-am spus:”Accept orice,orice,dar nu sa ma ranesti tu…”. Ar trebui sa ma intorc la tine cand voi fi un “om mare”. Da,poate asa ar trebui. Dar de fiecare data vin cand simt micimea cuvintelor, pentru a le acoperi impreuna prin gesturi care valoreaza totul pentru tine, pentru mine,pentru noi doi… Si tata,tu, care ma cunosti atat de bine, esti constient ca nu pot alege pentru o viata intreaga decat barbatul care-ti seamana din aproape toate punctele de vedere… Mi-este imposibil sa nu am dorinta asta… Stii,sa ma uit la el si sa te vad pe tine, sa-ti vad convingerile, sa-ti simt duritatea replicilor, privirea uneori respingatoare…toate,prin el,prin el… Nu pot avea in suflet decat oameni care ma apropie,intr-un fel sau altul, de Dumnezeu, de iubirea pentru El. Te am pe tine-n inima, si-l am pe barbatul vietii mele,sufletul meu pereche, dragostea mea, singura,unica.

Si nu pot iubi,decat daca am convingerea ca o fac bine…Altfel ma abandonez,ma uit,ma pierd,ma distrug…

p.s. Piesa asta e pentru voi, cei doi barbati ai vietii mele! M-am gandit la melodia asta pentru ca va place amandurora,pentru ca imi place mie, pentru ca as vrea ca voi sa fiti… forever young!

“Saru-mana,tata,saru-mana!” 

Mi-ai spus ca e absolut necesar sa fiu o balanta veritabila…Sunt convinsa ca si tu simti toamna care este in mine, stii ca pe de o parte de vina este faptul ca m-am nascut in acest anotimp,iar pe de alta faptul ca-s o romantica incurabila…Sunt o plangacioasa,asta sunt! Cu siguranta ai dreptate,ar trebui sa pun in balanta ceea ce s-a intamplat in viata mea in ultimii aproape 23 de ani, si totusi, tata, parca a trecut timpul prea repede,parca trupul devine,odata cu scurgerea timpului,un “invelis” de care nu ne putem debarasa, fiindca fara el nu mai putem transmite mare lucru…Ce bine-ar fi sa ne putem folosi de implacabilitatea timpului, a destinului, sa facem in asa fel incat sa ni se para favoruri…Ce bine-ar fi sa nu imbatranim, sa murim cu trupuri tinere, nu vestede, roase de vreme,ce bine-ar fi! Imi spui cateva cuvinte si-mi odihnesti degraba sufletul in causul palmelor tale,imi iei durerea zilelor in care am senzatia ca nu valorez nimic,prin cuvantul tau bun,cald, si parca usor aspru… Imi odihneste in fiecare seara trupul imaginea ta, imaginea noptilor in care ieseai din dormitor,ducandu-te sa fumezi pe geamul de la bucatarie.Si stii de ce?Pentru ca-s amintiri perfecte,imagini pe care mintea mea le proiecteaza de fiecare data cand sunt obosita,golita de atatea clipe.Ma odihneste imaginea ochilor tai mari, si,privindu-ma in oglinda, realizez cat de tare-ti seman; ochii tai aproape negri,genele tale perfecte, stralucirea aparte pe care o au ei atunci cand zambesti, misterul pe care-l imprastie atunci cand taci,spunand totusi atat de multe…Tata,imi amintesc cum spuneai candva ca ochii sunt oglinda sufletului,ca atunci cand privesti un om, trebuie sa-i transmiti multe, chiar daca nu vorbesti cine stie ce…Asa e,tata, fiindca trupul ar trebui sa fie mesagerul sufletului fiecaruia, ochii unui om au un destin bine stabilit: sa-l faca pe celalalt sa vibreze,dintr-un motiv sau altul. Cand eram mica, ma admirai pe furis,sau privindu-ma direct in ochi, imi spuneai cat is de frumoasa,”blondina lui tata,blondina lui tata…”,imi spuneai cat de bine-mi sta cu parul impletit, fiindca imi lumina chipul acel mod de-a prinde parul… Erai atat de mandru de mine cand ma vedeai lucrand la matematica cu atata pasiune, cu atata dorinta de a face totul,de a fi cea mai buna! Mereu ma incurajai sa lucrez mai mult,si mai mult,spunandu-mi ca doar perseverand voi reusi.Mi-ai zis sa nu ma opresc niciodata,pentru ca tu ai crezut in destinul meu, crezi in mine. Crezi in ceea ce poate face puterea mintii. Tu crezi ca inima este cea care ar trebui sa incurajeze mintea,pentru a lua cele mai bune decizii, da, daca ajungem la acel echilibru…Cu siguranta atunci talerele balantei se vor inclina in aceeasi masura,vor cantari practic la fel. Tu m-ai invatat sa-mi petrec timpul doar alaturi de oameni care imi pot darui ceva din ce nu am,si intotdeauna, sa discut cu persoane care-mi sunt net superioare, fiindca astfel pot evolua. Mi-amintesc ca te intrebam,c-un gand de copil,si c-un chip asemenea:”Dar daca ei ,tata,nu vor dori sa discute cu mine? Poate si ei vor vrea sa discute cu persoane mai inteligente…”. Tu imi zambeai si poate ca eu eram prea mica pentru a-ti intelege expresia chipului, dar imi zambeai, si-mi ziceai:”Tu transmiti foarte multe, cu siguranta nimeni nu-ti va refuza compania, cel putin in prima instanta. Apoi depinde de tine sa pastrezi ceea ce ai.”. Cu alte cuvinte, am un as in maneca, felul meu de-a fi, si pentru a-l folosi cum trebuie, e necesar sa daruiesc ,la randu-mi, din ceea ce sunt. Cuvintele tale-mi sunt cel mai bun ghid pentru calatoria din viata asta. Imi gasesc odihna in ele, atunci cand sunt prea obosita pentru a mai lupta pentru ceva, atunci cand trupul cedeaza in fata presiunii vremii, atunci cand mintea-mi nebuna pare o bluza tricotata, gata sa se desire in orice moment… Mi-amintesc cat ai fost de nemultumit atunci cand,in clasa a 12-a,mi s-a spus ca trebuie sa port ochelari. Te-ai incruntat putin si te-ai resemnat cu situatia.Am mers si-am ales o pereche de ochelari cu rame subtiri,negre, zambindu-ne amandoi si zicandu-ne ca blondelor le sta bine cu astfel de rame. M-ai vazut intotdeauna frumoasa, capabila de sentimente nobile, mi-ai spus mereu cat is de profunda si ce sanse enorme am sa realizez totul! Da,frumusetea-i in ochii privitorului, dar atunci cand esti chiar tu privitorul meu, nu ma pot considera decat speciala.Nu pot crede decat ca intr-adevar,pot muta muntii din loc, pot schimba o lume,pentru ca am toate “ingredientele”. Maine seara am sa te vad din nou.Am sa te revad. Stiu,nu ne vom spune prea multe. Noi doi avem inimi pline, gata sa vorbeasca in locul nostru oricand, gata sa explodeze de fericire, zarind fericirea celuilalt.Avem inimi de foc, gata sa arda totu-n jur, daca unul dintre noi ar fi pericol,avem inimi pline de flori,gata sa acopere gradini intregi,largi, avem inimi in care se construiesc in fiecare zi palate, gata sa adaposteasca lumi intregi, inimi in care se nasc in fiecare clipa vise, gata sa ii hraneasca pe ceilalti, dandu-le speranta, inimi in care exista Iubirea, gata sa faca o piatra sa vibreze… Avem inimi pregatite pentru a darui, si nepregatite pentru oameni, pentru puterea lor mica de a oferi,la randu-le.

Odihneste-mi mainile intr-o sarutare a buzelor tale mari, odihneste tot al meu…si multumescu-ti tie, tata, ca ma iubesti,ca te am,si tie , Tata din Ceruri,ca m-ai salvat!

Melodia urmatoare-i pentru sufletul meu, si-al tau, al nostru,al amandurora, si pentru momentele pe care le avem impreuna,si pentru cele ce vor avea sa vina…  Oare ai plange, ascultand melodia? As vrea sa plangem impreuna. As vrea sa radem impreuna. As vrea sa facem totul impreuna. Intr-o zi o sa-mi impletesc din nou parul, in spic, si-am sa vin acasa, sa ma vezi. Si-am sa imi cumpar blugi cu talie mai inalta,daca voi gasi, asa cum iti plac tie, si ma voi machia discret, iar pe buze am sa ma dau c-un luciu cu sclipici, am sa-mi pun in picioare mocasinii care ne-au placut noua mult, si-am sa imbrac o bluza simpla. Intr-o zi am sa te fac sa te mandresti cu mine mai mult decat deja o faci, pentru ca iubirea are zambetul tau…Te iubesc, te iubesc! Te iubesc pentru ca mi-ai daruit o viata minunata, pentru ca fiecare zi o faci perfecta pentru mine, chiar de la distanta! Te iubesc,pentru ca azi,fara tine, nu stiu pe unde-ar alerga gandurile mele…

Iti sarut ochii, vino sa-i odihnesti , la randu-ti, la mine-n suflet…Azi in lume suntem doar tu si eu ; ce fericireeeeeeeeeee!

La ora 22.17 am pus de cafea.Am pregatit cescuta,farfurioara,lingurita.Primul meu cadou.Primul cadou inainte de ziua mea.O inimioara.In ea stateau cuminti 6 cescute,6 lungurite aurii si 6 farfurioare.Am zambit din toata inima.Mereu mi-au placut linguritele mici,in general lucrurile mici,fine…au ceva aparte. Am aprins doua lumanari,le-am pus langa cafea,m-am asezat pe canapea si-am asteptat sa se raceasca cafeaua.Sunt cu gandul departe,parca in alta lume…Sunt trista,foarte trista.Inchid ochii si imi imaginez ca sunt ca printesa celui din cartea pe care-o citesc,mi-as dori sa fiu “zana incoronata” a cuiva…Ma apasa timpul,dorul,ma zdruncina fiecare particica a lumii asteia meschine,care zace parca intr-un coltisor al ei,fara suflare…

…00.15. Aceiasi tristete,care s-a prefacut intr-o clipa…ma credeam fericita…dar e ca atunci cand ne credem linistiti tocmai pentru ca in noi s-a intamplat ceva. Descoperim mai tarziu cine suntem cu adevarat, prin prisma actiunilor noastre.Descoperim,ne descoperim sau ne lasam descoperiti de ceilalti… In ce masura,numai noi o stim.

…2.51 am… E mirosul unei alte zile. E mirosul unei nopti si-a unei cafele de toamna. Imi bate inima tare,tare.Iubesc.Ador.Simt.Il iubesc pe el.Iubesc toamna.Iubesc noaptea asta  in care imi bate inima asa de tare… As vrea sa fiu o zana buna, o zana cu nasul pe sus, puternica, cu aripi albe, cu care sa pot calatori oriunde-n lumea asta mare, cu buze dulci, cu ochisori mici si sticlosi…

...Right now na na na… Pentru ca simt clipa…a sosit clipa noastra…ne arde simturile…ne iubim!

Ziua asta a inceput prost,s-a terminat prost.Dar “prost” nu-i tocmai cuvantul bun. E putin spus.A fost o zi urata,din toate punctele de vedere; dimineata a avut nori grei,soarele n-a aparut deloc,si-apoi a inceput ploaia,exact cum ma asteptam; o ploaie pe care-am primit-o,ca de fiecare data.A fost o zi care a debutat c-un aer greu,aproape sufocant, si pe masura ce treceau orele,imi dadeam seama ca respir din ce in ce mai putin…A fost o duminica care-a vrut sa-mi fure tot aerul,iar eu am lasat-o,nu m-am impotrivit.Am ascultat de circa 40,poate 50 de ori “No air” a lui Jordin Sparks.Inca o ascult.Intre timp imi termin cappucino,inchid aici,poate mai fumez o tigara si…incerc sa adorm.Maine urmeaza o alta zi,cu siguranta la fel de trista ca si asta. Nu mai stiu cum arata o zi frumoasa. Nu-i mai stiu chipul. Nu mai imi pot pune pe hartie dorintele,pentru ca nu am putere sa ma ridic.Nu mai vreau sa ma ridic din locul asta.Am ramas fara putinul aer care ma ajuta sa-mi duc zilele intr-o maniera cel putin fireasca.Nu mai stiu care e normalitatea lucrurilor si , desi nu refuz sa inteleg ,nu reusesc. Am adormit trista.M-am trezit si mai trista.Noptile nu fac decat sa stranga clipele la un loc,gandurile, si-apoi navalesc peste mine cuvinte pe care oricum nu le-asculta nimeni. Parca totu-n juru-mi e-o tradare de toamna care se pare ca are de gand sa ramana in mine si-n oameni pentru prea multa vreme. Mereu am obosit,mereu m-am ridicat si-am mai incercat o data. Azi e una din acele zile-n care m-am simtit iar ostenita,si de data asta nu vreau sa mai incerc. Daca definitia gestului meu inseamna “lasitate”,atunci asa sa ramana. Am sa accept toate definitiile, toate iluziile pe care mi le da timpul,toate vorbele aruncate in graba,am sa accept totul,mai putin sa ma mint.Aici m-am hotarat sa fac o schimbare. Fac eforturi sa inteleg.Si inca sa ma accept. Poate ca eu innebunesc.Da,poate. Dar oamenii is de-o rautate ingrijoratoare,de-o ura pe care nu vreau sa o inteleg,de-o indiferenta care te lasa fara arme. Cat despre mine….eu is prea putin “periculoasa”, prea mult naiva, prea copila,prea… Nici macar nu mai stiu sa dau definitii.Nu mai vreau sa ma lupt cu orgoliul celorlalti. Nu mai vreau sa merg impotriva curentului.Nu mai vreau sa sper in ceva ce n-a fost niciodata al meu. Nu mai vreau sa cred in concretizarea visurilor.Nu mai vreau sa fiu cea de ieri.Nu vreau ca  un maine sa ma transforme in sclava propriilor greseli. Nu mai vreau sa accept vorbe care-ngenuncheaza sufletul pe care-l am.Nu mai vreau sa aveti asteptari.Nu mai vreau sa-mi cereti si sa nu va pot da. Nu mai vreau sa ma credeti puternica.Nu mai vreau sa va amagiti ca ma voi schimba intr-o clipa.Nu mai vreau sa credeti in mine si-apoi sa fiti dezamagiti.Nu mai vreau sa credeti ca va sunt cunoscuta.Nu mai vreau sa trageti concluzii,atata vreme cat ele ma privesc.Nu mai vreau sa ma credeti capabila de orice,pentru ca nu-s. In realitate,ma darama orice fleac,si-n mine se dau lupte pentru a le infrunta,si pentru a face urmatorul pas.

Nu mai vreau. Pentru ca azi traiesc intr-o lume fara aer, sunt conectata la niste aparate pe care doar eu le vad. Traiesc intr-o lume fara aer,care are grija in fiecare zi sa-mi ucida simturile.

Si totusi traiesc. Dar voi nu ma vedeti. Sunteti ocupati sa traiti. 

“If I should die before I wake 
It’s cause you took my breath away 
Losing you is like living in a world with no air…”

A mai trecut un an…Un an greu,in care nu mi-ai mai spus mare lucru, un an in care am crezut amandoi,si tu,si eu, un an in care tu mi-ai daruit in continuare,totul,iar eu am acceptat totul. Un an de dor. Trece timpul,trece.Nu-l pot opri,dar dac-as putea-o face,l-as opri pentru tine. As vrea sa fii mereu tanar ca acum,mi-as dori sa ramai in momentul asta,sa te am mereu asa in minte,in suflet.O sa am un dor intotdeauna,dorul de tine.Mi-amintesc cand erai tanar,si eu copil,ma uitam pe pozele cu noi,tu aveai mustata si iti straluceau ochii.Azi nu mai ai nici mustata,nici ochii nu iti mai stralucesc,decat rareori.M-am hotarat sa scriu azi,din nou,despre tine,cu tine,pentru tine,fiindca zilele acestea ti-ai indeplinit un vis mai vechi,si stiu ca esti fericit,si sufletu-mi este bucuros.Zambesc.Meriti prea multe si cred ca nici un om,nimeni,niciodata,nu-ti va putea darui exact pe masura sufletului tau.Noi putem doar sa incercam,pana la capat,pana cand ne sfarsim.Atat.E ciudat ca,desi am trait atatia ani impreuna,si am impartit atatea momente frumoase,ramai pentru mine un mister.Nu te pot ghici nici astazi,cred ca nu te-am cunoscut si abia la 23 de ani realizez cat de mult imi doresc s-o fac… Recunosc,imi este teama; nu de ce as putea descoperi,ci de felul tau rigid de a fi.Mi-este teama ca ai sa ma respingi,exact de-asta mi-e frica.Nici n-as sti sa explic.Sa ma respingi,desi de atatea ori ai incercat sa te apropii de mine,prin ceea ce mi-ai daruit. Ma iubesti mult,mai presus de orice,o stiu,o simt in fiecare zi,si totusi mi-ai spus-o doar in momente disperate,in clipe de cumpana.M-am obisnuit cu tine asa,nu stiu de ce azi simt nevoia cuvintelor,poate pentru ca ma indoiesc de mine. Stiu ca n-am fost copilul model,o stim amandoi,nici n-am facut eforturi sa fiu.Am senzatia ca nici tu n-ai vrut-o neaparat,cu orice pret,ca alti parinti, tu ai dorit sa fiu doar tot ceea ce pot fi. Suna inspaimantator putin,pentru ca noi ,oamenii, de obicei nu suntem tot,ne limitam singuri sau ne limiteaza ceva. Cred ca nu-ti place cand exagerez in ceea ce te priveste. Ma consideri falsa,cu toate ca-s putinele momentele in care nu-s,acelea in care vorbesc cu tine.Stiu,m-ai vazut cum ma port cu ceilalti.M-ai acceptat,dar ai refuzat sa fiu tot asa,cu tine.E absolut firesc.Ma cunosti prea bine.Stii ca noi doi putem avea o discutie matura doar daca suntem singuri,intr-o incapere,altfel vorbim despre tot si despre nimic,fara a ne spune ce dorim. Am vrut de cateva ori sa-ti propun o iesire in doi,tu si cu mine, dar ,repet,mi-este teama ca ai sa ma respingi.Daca tie iti va parea o prostie? Te-as putea condamna? Nu. Vei spune poate ca nu am renuntat la a fi copil,ca mi-ai spus de atatea ori sa ma maturizez si eu tot pe alaturi am luat-o.Poate ca e o dovada de imaturitate.Nu stiu.Oricum nu te-as putea contrazice,sunt prea plina de tine… Ar trebui sa spun ca nu am nimic de pierdut daca incerc.Dar am ajuns la concluzia ca  uneori,cand incerc cate ceva,oamenii isi schimba parerea despre mine sau distrug ce creasem pana atunci. Degeaba pun in balanta suferintele din relatia noastra cu bucuriile,nu stiu care este masura pe care le-o atribui tu.Si acum imi dau seama,de-abia acum,cat de putin te cunosc.Sunt marcata de indoieli care nu ma lasa in pace,nu ma lasa sa actionez,sa cer ceva, sa vreau ceva si sa fac un pas pentru acel ceva. Am impresia ca tu ma cunosti pe mine prea bine,ma simti,poate de aici vine si neincrederea in ceea ce am facut pana acum,totusi cred ca te doare faptul ca nu te-am lasat sa ma stii…Nu ai fost de acord cu multe dintre deciziile mele.Te-ai impotrivit lor pe jumatate,cealalta jumatate lasand-o pentru mine,pentru a lua ,in final,singura o decizie.Nu te-am ascultat.Au fost momente in care am spus ca e o prostie sa fac cum consideri tu.Am fost un copil prost si incapatanat care a facut doar ce a vrut,iar tu,dintr-o prea mare iubire,ai lasat acest copil sa paseasca in viata asa cum stie…M-ai lasat sa-mi fiu stapan,iar daca stiam ca voi ajunge sa stapanesc atat de mediocru totul,te-as fi rugat sa iei toate deciziile in locul meu.Dar n-am stiut,si-am ajuns aici. Tu ai fost atat de curajos,lasandu-ma sa fac lucrurile asa cum vreau,fiindca ti-ai asumat riscul de a gresi fatal,ti-ai asumat riscul unei suferinte pe care nu stiai cum o vei duce… Tu ai riscat,ai jucat totul…totul,pentru mine,pana la ultima carte,pana n-ai ramas cu nimic.

Nu exista o mai mare dragoste ca cea pe care mi-ai purtat-o tu intotdeauna!! Nu exista! Sa iubesti pe cineva pana la a-ti asuma totul,pana la a suferi atat pentru el,cat si pentru tine…Pentru ca tu ai suferit cat noi doi la un loc,tu ai fost cel care mi-a daruit atat cat am vrut eu sa iau,iar eu am luat totul,totul…Te-am lasat gol,iar tu ,cu ultimele forte,ai adunat din nou faramele,si construit iarasi o lume pentru mine,mi-ai daruit din nou,iar si iar, fara sa-ti pese … Fara sa-ti pese c-am fost doar un copil care nu va sta pe ganduri in a-ti lua tot ce ai, fara regrete… Fara regrete?! Nu. Azi regret.Regret enorm. Atunci nu existau regrete,eram inconstienta.Azi regret prea multe,prea multe… Nu exista si nu va fi exista nicicand o dragoste mai puternica , o dragoste pentru un copil nebun care nu a apreciat nimic,si totusi tu ai continuat sa vrei sa-i dai…Dintr-o prea mare dragoste ai fost langa mine,si ai plans pentru mine,si mi-ai luat apararea in fata unei lumi intregi care ma judeca,si mi-ai dat a doua sansa,si m-ai lasat sa fac ce doresc,cu riscul de a repeta greseala,dintr-o prea mare dragoste ai ales suferinta,dintr-o prea mare dragoste!

Dintr-o prea mare dragoste, tata, dintr-o dragoste dumnezeiasca…

Ultima zi de septembrie…Ultima…Ultimul tren…Ultima oprire,ultima sansa sa-l prind…E ultima toamna,ultima in care mai sunt aici,e ultimul vant pe care-l las sa-mi mai sfasie sufletul…Poate ca n-am vazut nimic.Poate ca multe vor mai fi pe care va trebui sa la duc in spate, ca si cum mi-ar apartine dintotdeauna.Nu stiu.Niciodata n-o sa pot sti atat cat vreau,dar am sa-ncerc.Am intrat,fara sa-mi dau seama,intr-o alta etapa a vietii mele.Nu sunt nici mai fericita,nici mai bine. Dar am evoluat.O simt cu totul.Cresc.Analizez.Cunosc.Ma rog lui Doamne Doamne al meu sa ma ajute, sa vad adevaratul chip al lucrurilor,sa accept totul,sa ma impotrivesc doar raului gratuit infaptuit de ceilalti.Nu stiu unde ma va duce viata,dar cel putin acum stiu exact CE vreau sa fiu,ce vreau sa devin. E ultima toamna in care mai infrunt ridicolul de a spune lucrurilor ce mi se par stupide pe nume, e ultima toamna in care mai vreau sa-mi fie dor de ceea ce n-am avut niciodata,ultima toamna in care mai accept ca lumea asta mare sa-mi spuna ce trebuie sa fac,ultima toamna in care imi mai ascult inima,ultima toamna in care mai privesc ploaia de la geam,ultima in care nu ma simt eu…

E ultima toamna in care mai ascult melodii de dragoste, singura,pe intuneric,ultima in care imi beau cafeaua amara la amiaza,in cesti pentru doi,ultima toamna care-mi intra in suflet si imi fura totul,ultima in care mai aprind lumanari in speranta ca asa vei gasi tu mai usor drumul spre mine, e ultima toamna pe care-o las sa ma mai alinte c-un soare bland si cald, ultima pe care-o mai iubesc cu-atatea sacrificii,cu-atatea riscuri,cu-atatea lacrimi,cu-atata hotarare,cu-atatea rugaminti,cu-atatea “ce-ar fi fost daca”,cu-atatea renuntari….E ultima toamna-n care mai tolerez timpul nepotrivit in care-mi simt existenta,e ultima toamna in care mai numar anii si-n care intorc clepsidra clipelor unui prezent etern,e ultima toamna in care mai aud tramvaiele cum trec nepasatoare,zdruncinand asfaltul,ultima in care nu merg cu trenul fara destinatie,ultima in care ma mai accept,motivand “asa sunt eu”, ultima toamna in care iti mai spun “te iubesc” fara sa te privesc in ochi,e ultima mea toamna,ultimul tren… E ultima secunda dintr-o toamna in promisiunile careia am crezut,fara sa mi le fi dat totusi vreodata…Ultima toamna fara cifre…Ultima! 

“Lumea trece…dar cine face vointa lui Dumnezeu ramane pentru totdeauna.” (Ioan)

-just walk away to say goodbye…