Totul a inceput rasfoind prin blogurile de pe internet.In cele din urma,am ajuns la blogul unui tip care vorbea despre nunta.Culmea este ca,inainte sa dau click pe pagina cu pricina,ma gandeam la el si imi spuneam ca o sa gasesc sigur ceva sugestiv,care ar avea legatura cu noi doi.Nu m-asteptam la asa ceva. Dar ajungand pe respectivul blog,m-am trezit citind despre doi oameni care se iubesc foarte mult si care in cateva luni se vor casatori.Am vazut poze cu verighetele lor gravate,cu invitatia de nunta si am citit despre planurile a doi necunoscuti.Studiind mai atent blogul,am descoperit ca cel care scria este un EL. A cerut-o in noiembrie,si in iunie se casatoresc.Nu stiu de ce vorbesc acum despre asta,dar simt nevoia sa-mi scriu gandul pe hartie,ca sa nu devina atat de repede o amintire…

Unii barbati sunt mai hotarati decat altii,iar altii nu se hotarasc 100% nici chiar atunci cand fac PASUL.Mi-am zis intotdeauna ca nu imi doresc un astfel de barbat,unul care sa stea in dubii la nesfarsit,unul nesigur,unul care prefera sa stea cu o femeie ani de zile pana sa-i spuna:”Hai!”. Plus ca lalaiala mi se pare o moarte sigura a relatiei respective.Am vazut cum s-au intamplat lucrurile in familia mea. Da,e un exemplu pentru mine,si-nca unul relevant,CEL MAI. Oamenii stau si stau impreuna in relatii de ”proba” care se intind pe ani intregi,si sincer mi se par bolnavicioase la un moment dat. Nimeni nu spune:”gata,ne-am cunoscut,placut,iubit,acu hai degraba sa ne luam”,insa nici cealalta extrema n-o prefer. Se spune ca ”Nu aduce ANUL ce aduce CEASUL”,si e o vorba in care cred -cred fiindca-s idealista,si pentru ca stiu ca exista un destin pentru fiecare. Am convingerea ca oricat de mult ne impotrivim,ajungem acolo unde ne este menirea. Am principii pe care nu sunt dispusa sa le schimb sau sa le modelez pentru nimeni si nimic.Cred in predestinare si-n jocul sortii,pentru ca nu suntem ”aruncati” aiurea pe pamant.

Mai aud sau vad cupluri care convietuiesc ani intregi-4,5,6,10-necasatoriti.Doar stau-cateodata chiar ajung sa cred ca statul asta asa nu duce la nimic bun.Se zice ca actul schimba cu mult ”datele problemei”,dar eu intreb:”Se poate schimba ceva in rau pentru doi oameni care se iubesc cu adevarat?NICIODATA! Cei care taraganeaza lucrurile si trag efectiv de relatii si nu se casatoresc…mi se par nesiguri,nesiguri de sentimentele lor,de ale partenerului (in anumite cazuri),nesiguri ca vor sa isi petreaca viata toata langa un el sau o ea. Pe de alta parte,ajung sa mi se para la un moment dat si iresponsabili,neseriosi. Oare cand iubesti nu-ti doresti o viata alaturi de celalalt? Oare nu-ti place gandul ca el/ea va deveni sotul/sotia ta? Sincer,am mari indoieli cand ii ascult pe cei care spun cu nonsalanta :”Draga,un act nu schimba lucrurile intre noi -doar stii cat de mult te iubesc!”  Eu cred ca sunt false pretexte pentru a nu-ti trada adevaratele dorinte,aspiratii. Apreciez mai mult sinceritatea si cuvinte de genul:”Nu sunt pregatit,vreau sa mai treaca timp,vreau sa te mai cunosc,sunt nesigur/a,nu se stie unde ne va duce viata.”,etc,etc – si dac-o apreciez,nu inseamna ca trebuie s-o si accept.

Si nu cred (ALT ASPECT) ca intr-o relatie ”pofta vine mancand” -adica dupa ce sunt cu tine de un an,nu sunt sigur ca vreau sa ne casatorim,dar daca mai trec vreo 2-3 ani,s-ar putea sa vad lucrurile altfel. Da,poti vedea totul altfel, dar nu cu mine. Cand vrei ceva,vrei din capul locului – in iubire nu exista jumatati de masura. De ce sa ne amagim? Cand iubesti,simti; simti dorinta,simti ce poti face si ce NU poti face cu respectivul OM. Simti daca-i pentru tine de cand il vezi,din primele cinci minute.Nu exista starturi mai grele si mai usoare. Iubirea actioneaza in acelasi mod pentru milioane de oameni,deci pentru toata lumea. Nu cred in relatii care se supun asa-zisei probe a timpului; sunt niste relatii chinuite,si-n final,cand respectivii se hotarasc asupra pasului decisiv,lucrurile isi cam pierd din farmec. Asta pentru ca exista un timp pentru toate: pentru casatorie,pentru copii. Noi oamenii avem talentul incredibil de a ne agata de lucruri pe care le stim ca nu-s pentru noi,ca nu ni se cuvin. Fortam situatii,momente,clipe,sentimente,iubiri. Spunem prin asta ca ”ne dam o sansa la fericire”. De fapt ne pacalim – cu-adevarat ne oferim o sansa cautand sa nu ne multumim cu ceva mediocru,satisfacator. Cu-adevarat ne dam o sansa cand refuzam sa ramanem in relatii care pur si simplu nu-s facute pentru noi. Fiindca omul ideal este cladit dupa chipul si asemanarea noastra. Fortam sincronizari care se dovedesc a fi nereusite,ne lamentam si dam vina pe ”gura lumii”,complacandu-ne in relatii care vor sa ne transforme,sa ne schimbe si de ce nu…sa ne ingenuncheze. Ne resemnam cu gandul ca trebuie sa ne traim viata intr-un fel sau altul,oricare ar fi el. NU!De ce asa? Ne jucam cu anii asa cum putem,razandu-le, si-apoi ne trezim batrani,singuri si nefericiti.

E convenabil sa alegem calea cea mai usoara,cateodata nici nu ne dam seama cat de fina e linia care desparte fericirea de nenorocire.Suntem nedrepti si egoisti,incurcandu-i si celuilalt viata prin simpla noastra existenta in relatia cu pricina.Suntem tradatori: o data ne tradam sufletul si implicit pe noi insine,si-a doua oara…il tradam pe prostul/proasta care are asteptari. Pare foarte usor sa pui picioru-n prag cand nu mai esti fericit,in realitate societatea ne ingradeste si ne pune bariere, facand sa se desfasoare totul mult prea greu,cu sau fara voia noastra. Iar ceea ce depinde de noi este doar o poveste frumoasa cu printi si printese,pentru ca suntem egoisti,slabi,mici,suntem guvernati de minte si apoi de instincte,sau as zice in primul rand de instincte,acceptand sa ne injosim si pierdem ani din viata alaturi de persoane care nu au aceleasi dorinte-aspiratii-teluri-idei-ganduri-principii. Si atunci mai putem spune ca e in firea lucrurilor? Mai putem cauta vinovati in ceilalti cand noi am fost croitorii unui drum pe poteci nepotrivite? Cu siguranta NU.Nu exista vinovati fara vina,nu exista lucruri care sa nu depinda SI de noi,SI de alegerile noastre.

Oamenii nu mai cred in dragoste – ei cred in obisnuinta, sex, potrivire de caractere, zodii, zicale,statuturi sociale, obiceiuri,cotidian -cred in ORICE,mai putin in ceea ce inseamna cu adevarat Dragoste -acel sentiment care-ti ia ratiunea si care te face sa devii pana la capatul vietii un fericit!

Iar eu…EU deocamdata stau in umbra ; nu stiu din ce mi se va construi viata,cand voi trece la actiune, dar mi-am promis ca de data asta n-am sa mai esuez.

M-ai intrebat (imi imaginez) cand am fost ultima data intr-o gara. Ti-am spus ca nu stiu, insa mi-am amintit brusc de gara si peronul lui Octavian Paler.Am vorbit la telefon cu tine si mi-ai spus ca-i citesti ”Convorbirile” lui Paler. M-ai uimit…placut. De unde era sa stiu ca sunt atatea alte lucruri care ne-aduc aproape? Am inteles ce-ti place sa citesti,si m-am trezit ascultand vocea din telefon ca fiind una de pe alta planeta; ma bucur mult c-ai tinut cont de faptul ca mamei tale ii place Paler – stii doar,parintii sunt niste personaje de basm autentic. De multe ori mi-e dor de tine si-as vrea sa-ti strig in gura mare ca noi doua facem parte dintr-o alta lume. Mi-e dor de tine cu fiecare cuvant pe care-l rostesti; mi-e dor pentru ca pe tine te simt, pe tine te inteleg, tie-ti percep cuvintele ca si cum mi-ar apartine, iar tu cand ma citesti…sunt convinsa ca zambesti, iar asta nu poate fi decat un lucru bun. Acum ma uit pe geam,sus,spre cer; e iarna si ceru-i albastru; ma-ntreb daca de la geamul tau se vede acelasi cer,fiindca mie imi da o senzatie de bine,pe care-as vrea s-o incerci si tu.  Nu vreau sa-mi amintesc peste ani de tine; vreau sa faci parte ,atat cat se poate,din anii mei, buni sau rai,cuminti sau nebuni. Mi-amintesc cu cat devotament m-ai ajutat sa fac pozele cu jucarii din plus. Sunt lucruri pe care le am in minte vii,lucruri care ma fac fericita ; si asta pentru ca fericirea mea are la baza lucruri marunte,dar importante,lucruri pe care probabil nu le-ar face nimeni pentru mine -nimeni,cu exceptia ta.

Azi iti multumesc pentru ca ai suflet, pentru ca ti-ai impartit temerile si bucuriile cu mine,pentru ca m-ai inviorat cand am fost trista,si pentru ca atunci cand mi-e rau ,te urci in tramvai si-mi bati la usa. (crezi c-am uitat?) . Am simtit nevoia sa scriu din nou despre tine,amintindu-mi de discutia de la telefon – o discutie aparent banala (s-o crezi tu!). Mi-amintesc noptile in care stateam ore intregi de vorba,la o cafea, un pahar de suc, un pachet de tigari…Mi-amintesc cum vorbeam despre fericire,despre dragoste, despre viata si despre parinti, despre ceea ce faceam atunci cand eram copii, si am observat in tine nu doar sensibilitatea pe care de obicei oamenii n-o au, ci si naturaletea replicilor, parfumul gandurilor -gandurile tale pure, ca ale unui copil care le povesteste parintilor ce-a facut la scoala. Ai aparut intr-un moment in care abandonasem ideea de prietenie.N-am mai avut demult curaj.Iti doresc…multe,multe pe care nu le spun,dar cu siguranta le simt. Iti datorez curajul lucrurilor spuse pe nume, sinceritatea debordanta cu care ai tratat toate discutiile noastre, iti datorez o dragoste de leoaica, si multe zambete…

Mi-e dor de tine pentru ca nu mai cunosc o alta persoana asemanatoare, nu pot face analogii care sa te includa, nu te pot compara cu altcineva, nu pot spune ”ea e ca…”,fiindca tu nu esti ca nimeni. Iti multumesc pentru ca ma iubesti (nu cred ca merit).Si-ti multumesc pentru ca m-ai lasat sa fiu EU,si pentru ca astfel n-a fost nevoie sa ma prefac. Iti amintesti cand mi-ai spus ca vrei sa fiu fericita, oricat m-ar costa asta? Eu da. As vrea sa-ti daruiesc mai mult -cred ca am oferit prea putin; as vrea sa vezi ce simt atunci cand zilele par sa n-aibe nici un gust, fiindca poti traversa mai usor o nenorocire cand nu esti singur…

Tu nu poti fi definita-vreau totusi sa-ti multumesc pentru ca ai facut alegerea de a ramane langa mine,cu mine,pentru mine. Doar tu contezi, si lumea devine oarba… Ramai aceeasi . Te simt. Oare ce faci acum? Ma gandesc la tine.

Am amintiri pentru ca tu mi le-ai facut frumoase,cred in mine si-n ceea ce pot schimba pentru ca de fiecare data cand am esuat,mi-ai mai dat o sansa,am devenit intoleranta,dar niciodata nedreapta pentru ca m-ai mangaiat cu vorbe de pret,nelasandu-ma sa ma plang,si urasc paharele murdare pentru ca mi-ai aratat ce-nseamna mizeriile din jurul meu,fara sa ma lasi sa trec totusi prin ele.Gandindu-ma la ceea ce sunt,constientizez  ceea ce voi fi pentru copiii mei,si ce vor fi ei,prin mine,si prin tine.Nu-mi voi sustine cu vehementa punctul de vedere niciodata atunci cand voi avea de-a face cu oameni care nu vorbesc aceeasi limba,cu oameni carora eu le voi rosti,iar ei vor crede ca tac.Imi voi salva dragostea pe care-o port in suflet pentru vremuri de restriste in care nu voi fi capabila sa-mi folosesc inima,si-mi vor guverna mintea principiile.Am sa caut sa-mi pun o farama de inima si-acolo unde societatea va considera ca totu-i prea rigid pentru a fi nevoie.Pentru ca nimic nu e real daca nu pleaca de la/din suflet,nu-i asa? Imi inteleg de fiecare data conditia doar atunci cand am Curajul sa privesc in jur prin ochii tai. Cred ca ,cu adevarat putem intelege dragostea atunci cand avem un ideal,atunci cand inca de la inceputuri suntem sustinuti de oameni care ofera totul,neconditionat; Ai vazut cum sufla vantul cu putere iarna,spulberand zapada,miscand cerul,facand soarele sa se retraga dupa nori?  Ai vazut cum se razbuna pe pamant,smucindu-l,zdruncinandu-l? Asa-s oamenii care iubesc, ca niste furtuni care arunca totul in departare, oferind atat de mult incat uneori nu putem duce…Dragostea lor,de-i adevarata, o simtim atat de profund incat ajungem sa ne descoperim calitati (impropriu spus) de ingeri. Vorbesc despre asta pentru ca exact asa e iubirea ta pentru mine,asa o simt eu; e o iubire care pare sa nu fi intalnit niciodata piedici,pare sa nu fi fost atinsa de rautate,pare sa nu fi cunoscut orgoliul,ura,ci doar compromisul (dar de fapt n-a fost unul,pentru ca de fiecare data cand oferi,simti ca-i in mersul lucrurilor,in destin).Iubirea pe care mi-o daruiesti se identifica cu dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. Iubirea ta e flatanta,magica,de nemasurat,de nerostit in cuvinte. Tu crezi in mine ca si cum n-as fi gresit nicicand,si a mia sansa e aceeasi cu prima,fara nici o diferenta,fara nici o ezitare.Tu nu obosesti.Tu nu clipesti cand e vorba de mine.Am realizat ce-nseamna iubirea de-abia dupa ce am inteles-o pe-a ta. Atunci mi-am zis ca nimic din tot ce-am trait n-a fost adevarat,totul a fost cat se poate de ireal,am simtit/vazut ca in poveste…aievea…Oamenii ,cei pe care i-am intalnit eu,in majoritatea lor,nu stiu nimic despre sentimentul asta ingeresc.Ei pun totul in balanta,dar iubirea e nemasurabila;ei vor sa dea definitii,dar ea are nevoie doar de suflet;ei vor sa-i conditioneze trairile,dar ea nu vrea sa fie gandita,ci simtita. Iar eu n-as fi stiut toate astea fara norocul de-a te fi avut alaturi.

Tu iubesti lasandu-i pe ceilalti sa cucereasca,fiindca esti preocupat sa te lasi cucerit,tu iubesti crezand in ceea ce transmite celalalt,nu in ce spune,tu iubesti oferindu-mi perspectiva unei lumi din care nu pot face parte decat doi,un el si-o ea.Si-ti promit ca doar asa imi permit sa vad lucrurile,la randu-mi.

Eu nu pot sa traiesc stiind ca las in urma inimi sangerande,nici nu stiu daca pot cu-adevarat sa ranesc,nici nu-mi doresc! Inima-mi de copil nu intelege ca uneori oamenii trebuie sa sufere,ca uneori facem rau involuntar,ca uneori trebuie sa ne complacem, ca alteori trebuie sa ne vedem de viata,si de drum,cu orice risc, eu nu  cred ca iubirea implica riscuri,si nu cred ca vreodata am putea pierde ceva daruind…

Eu nu sunt destul de mare… (mi-am amintit de o poezie pe care o scriam pe felicitari de ziua mamei,care se numeste exact asa,si parca ea are puterea sa exprime si astazi ceea ce sunt).

                     EU NU SUNT DESTUL DE MARE , de ELENA FARAGO

Eu nu sunt destul de mare
Ca să pot să-nvăţ măcar,
De pe carte, o urare,
Şi nu sunt destul de mare
Ca să-ţi dau un dar.

Dar îţi dau o sărutare,
Ici, pe obrăjor,
Şi pe mâna asta care
Mă-ngrijeşte-n fiecare
Zi, cu-atâta dor!

Zile lungi şi voie bună
Îţi doresc eu mult,
Şi mă rog de flori să-ţi spună
Să mă ierţi, mămică bună,
Că nu ştiu mai mult!

Cam asta e

Multumesc,tata!