Ninge-n ciuda noastra, ninge golas si nici macar nu pustieste, ninge banal. Cand eram eu mica,ningea in unele ierni ca-n povesti,daramand totu-n jur ; era spectaculos. Ieseam in gradina din fata blocului cu Maria si alti colegi de joaca si faceam oameni de zapada.Era foarte frumos. Nu ne era frig, foame, si cand ne striga mama sus, parca venea sfarsitul lumii. De-atunci au trecut multi ani, si cand ma uit in urma, mi-e tare dor de acele vremuri, dar mai ales mi-e dor sa fiu din nou copil – copilul acela durduliu si blond, care se misca greu si alerga si mai greu, fiindca al parintilor copil o sa raman intotdeauna,`til the end. Tot ce-i azi imi pare strain, gol, lipsit de culoare si de dragoste. Si-mi mai pare ca timpul trece de parca i-as fi datoare, asa repede imi fura clipele si tot ce am de pret (da, stiu, totul e in mine, acolo trebuie sa ramana,DAR…). Mi-e dor sa ma certe tata, fiindca mananc acadele si chipsuri seara, si dor de zilele in care mergeam cu mama la Crang sa ne cumpere ,mie si Mariei, pulovere, clame si multe altele,fiindca intotdeauna ne-a rasfatat si inca o face, pentru ca de multe ori cand merg acasa ne mai cumpara cate ceva. Cand eram copil, tot ce imi cumpara era de la ea, acum cand cineva imi admira un lucru sau un obiect, nu ma pot abtine sa nu spun:”E cadou de la mama”,sau ”Mi l-a cumparat mama”. O sa-mi amintesc mereu de o zi anume, in care eram la metrou, si,pe cand urcam scarile, m-a oprit o doamna pentru a ma intreba de unde am cumparat camasa cu care eram imbracata. Mi-a spus ca are si ea o fata si ca ar dori sa-i faca cadou o camasa asemanatoare, fiindca-i tare frumoasa. I-am spus ca ”nu stiu, si mie mi-a luat-o tot mama mea”, mama MEA. Intr-adevar, este o camasa deosebita, o am si astazi ; alba, cu volane, cu dantela la gat si la maneci, cu nasturei albi ca niste perlute… Cand eram in liceu sau in generala, fetele imi admirau intotdeauna bluzele,camasile,puloverele. Probabil ca am mai scris asta undeva,candva, insa imi place mereu sa imi amintesc. Mama a fost,este si va ramane o cunoscatoare in ale hainelor, o femeie eleganta, frumoasa,cu niste ochi albastri-verzi blanzi, calzi, o femeie fina, c-un suflet de aur. Mama este mama,mama MEA. Azi ma gandesc la mama si la faptul ca de prea multe ori n-am stiut sa-i pretuiesc dragostea si sacrificiile, ma gandesc c-am fost un copil mult prea incapatanat si neintelegator… Ma gandesc la multele momente in care m-a iertat,desi nu meritam, si la … copilaria frumoasa pe care mi-a oferit-o,impreuna cu tata,mie si surorii mele.

Am gasit o poezie frumoasa,pe care-o s-o postez aici.

Dragostea Mamei

Nu exista dragoste, ca cea a mamei,
si nici o legatura mai stransa cu pamantul…
decat legatura pretioasa ce vine de la Dumnezeu,
a unei mame atunci cand da nastere copilului sau.

O dragoste de mama este pentru vesnicie puternica,
si nu se schimba niciodata…
si cand copiii sai au nevoie mai mare de ea
dragostea mamei straluceste.

Dumnezeu binecuvanteaza aceste mame speciale,
Dumnezeu le binecuvanteaza pe toate…
pentru toate lacrimile si toate durerile,
si petru ceea ce au realizat special in viata.

Cand zilele sale se apropie de sfarsit,
dragostea mamei continua sa traiasca…
de-a lungul multor generatii,
si Dumnezeu le binecuvanteaza pe toate.

Multumeste mamei,
pentru ca te iubeste cu o dragoste ce nu poate fi masurata in cuvinte…
prin puterea pe care Dumnezeu i-a dat-o,
si prin taria data de ceruri.

Iti multumesc si eu, mama, cu putinele cuvinte pe care le am, pentru ca ESTI, si pentru ca da, ai dreptate, atata vreme cat esti tu, intotdeauna o sa fiu un om bogat!

”Moare cate putin cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis”.- Pablo Neruda  – Am extras doar o fraza din celebra ”Cine moare” ,fiindca la acest moment,imi pare cea mai conturata si potrivita inimii.

Am descoperit o poezie a lui (printre multele frumoase si pline de culoare) care imi place in mod deosebit. O impart.

                           I Do Not Love You Except Because I Love You

I do not love you except because I love you;
I go from loving to not loving you,
From waiting to not waiting for you
My heart moves from cold to fire.

I love you only because it’s you the one I love;
I hate you deeply, and hating you
Bend to you, and the measure of my changing love for you
Is that I do not see you but love you blindly.

Maybe January light will consume
My heart with its cruel
Ray, stealing my key to true calm.

In this part of the story I am the one who
Dies, the only one, and I will die of love because I love you,
Because I love you, Love, in fire and blood.

Exista momente care se impart intre nostalgie si visare, intre certitudinea ca exista o soarta si incertitudinea existentei noastre, momente in care,desi avem convingeri,nu le putem imortaliza pentru a ramane doar ale noastre,cu noi,pentru noi.Exista clipe de nedefinit, secunde suspendate, sanse furate. Exista lacrimi pe care nu ni le pot cuprinde ochii. Exista nesansa, destin, si,nu in ultimul rand, exista iubire. Azi n-am de spus prea multe, dar va las c-o melodie care mi se pare la fel de potrivita ca si versurile de mai sus.

P.S. Nu,nu mai cred in Valentine-s Day, in ceea ce inseamna ziua asta, dar am sa incerc sa fac o sarbatoare din fiecare zi si eventual, sa ma bucur de Dragobete.

Ne intalnisem pe malul marii Mediterane,absolut intamplator,cum se spune . Eu stateam pe patura rosie,privind cand in larg,cand tarmul si valurile care se spargeau la doi pasi de mine.Intre noi erau copii care ori faceau castele de nisip, ori umpleau galetusele cu apa si puneau cu lopatelele nisip.Intre noi erau oameni ”mari”, care stateau la plaja ori isi fereau trupurile de razele puternice cu ajutorul prosoapelor. Intre noi era o mare albastra si calda,si-un nisip fin,care ne ardea talpile,si sute de perechi de papuci. Cu noi a fost intotdeauna cerul si-ntre noi o lume si-un pamant. Tu erai in picioare, scotocind in rucsac dupa o bricheta; ti-ai aprins o tigara si priveai in jur,spre nimic anume si totusi spre ceva. Am auzit cum in stanga mea o mama ii facea observatie copilului sau, rugandu-l sa manance cu grija inghetata (prea tarziu insa). M-am intors si l-am privit zambind. In dreapta ta, un tip striga dupa cainele sau, care imprastiase nisipul pe paturile oamenilor.Te-ai intors si tu, curios.

Ne-am intalnit ochii – pentru prima data din sirul urmatorilor ani. N-am crezut ca esti chiar tu – n-am crezut-o nici chiar atunci cand mi-ai vorbit mie. Dar inima o luase la goana – cine puteai sa fii? M-am balbait si mi se inrosisera urechile ,iar tu ai scapat tigara din mana si ai inceput sa-mi zambesti, la fel de rusinat. Te tot uitai in jur, dar nu era nimic care sa te salveze de mine. Ai renuntat. Nici macar nu reuseam sa fim formali – cred ca eram doar noi doi, si plaja plina, si cerul senin – doar marea se-nvolburase, pentru a o putea identifica cu ochii tai. Mi se facuse frig,si-afara patruzeci si doua de grade. Cand am pornit spre tine, am vrut sa pun ceva pe mine, insa am renuntat si la asta, iar tu te miscasei doar cativa pasi. Stiu,ai simtit ca paralizezi – e o stare. Nici nu ne-am mai mirat – ”ca vai,cum de esti aici, cum de sunt, de ce acolo si nu in alta parte,cum s-a intamplat asta,etc.”. Eram in transa,si tu, si eu. Am scapat din aglomeratia plajei si ne-am indreptat spre faleza,desculti. Vantul se juca in parul meu lung si tu ma priveai ca pe o fiinta ciudata,venita din alta lume, special pentru tine. Te-am intrebat daca vrei sa bem o cafea, si-n loc sa te las sa raspunzi, am adaugat: ”eventual rece”, dandu-mi seama ca afara era totusi cam cald. M-ai privit bland, cu ochii tai ireal de sinceri, si-ai spus ca vom bea o cafea ”asa cum se bea cafeaua, neagra, amara si calda”. Am zambit si eu,putin incordat. Ne-am asezat la o masuta rotunda, pe niste scaunele din lemn, aproape de marea pe care nici unul dintre noi n-o scapa din ochi. Marea a fost salvarea noastra in acea zi, si mai tarziu, dupa un timp,nici n-am mai cautat refugii. Tu ai comandat pentru amandoi cafea, si-am inceput sa povestim. Nu mai stiu de unde incepusem dar cand terminasem cafeaua, chelnerul ne-a intrebat daca mai dorim ceva si am raspuns impreuna:” Inca una.” Oare cat timp trecuse?  Am urmarit impreuna cum intra Soarele in nori, cum rasare Luna, cum apar primele stele, cum pleaca oamenii de pe plaja, strangandu-si paturile si jucariile copiilor…Eram la aceeasi masa, la a nu stiu cata cafea, pe care-o indulcisem cu povestile noastre. Te-am intrebat daca trebuie sa pleci dar nu mi-ai raspuns. Te-ai ridicat de pe scaun,cerandu-mi scuze, si te-ai indreptat catre bar. Ai mai comandat doua cafele  si te-ai intors la mine. M-ai intrebat daca vreau sa merg pe plaja, si-am ras, vazandu-te cu cele alte doua cafele puse-n pahare de carton, pe care le tineai cu mandrie – una in stanga,cealalta in dreapta ; mie mi-ai oferit-o pe cea din mana dreapta, fiindca tot in dreapta te-ai uitat cand mi-ai intalnit privirea . Iti dai seama c-a trebuit s-o aleg pe cea din stanga, fiindca intr-acolo m-am uitat eu?!  In final, am realizat ca beau din cafeaua ta si tu dintr-a mea. Nisipul era caldut si marea linistita. O suvita mi-a atins buzele si-acolo a ramas, lipindu-se de putinul ruj pe care-l mai aveam.  Ti-am simtit mana cum aluneca usor prin parul meu, si degetele care mi-l aranjau. A fost prima data cand m-ai atins. Am ramas pironita in acea clipa,dorindu-mi sa nu se sfarseasca niciodata. Si nu s-a mai sfarsit,n-a mai avut final. Ai fi vrut sa mai spui ceva, dar te-am oprit – m-am apropiat de tine si te-am luat in brate . Cred ca te-am strans atat de tare incat n-ai mai putut reactiona in nici un fel. Si-apoi am inceput sa plang fiindca in sfarsit te gasisem. Tu ai inteles si nu m-ai oprit; doar mi-ai mangaiat cu privirea chipul, ca sa nu uit ca esti acolo si ca respiri. Cand s-a terminat,erai tot acolo, ocrotindu-ma cu bratele tale. Am vrut sa mai zic, dar am simtit ca urmeaza sa am tot timpul din lume, regretand doar anii pe care-i pierdusem  in absenta ta. Deja imi imaginam un timp creat special pentru noi doi – si restul era doar istorie. Mi-am facut curaj in putinele minute care erau dedicate cuvintelor, si ti-am spus serios ca de azi o sa mai bem muuulte cafele….si tu m-ai completat,zicandu-mi:”E timp in urmatorii….patruzeci de ani.” Am zambit amandoi, aprobandu-ne.

De-atunci nu ne-am mai despartit. Azi suntem albi amandoi, privim fotografiile de pe pereti si ne-amintim zambind. Bem aceeasi cafea tare, tu ma dai in balansoarul din curte, iar eu iti citesc. Seara iesim sa ne plimbam prin imprejurimi. Nu prea suntem atasati de oameni. Ne avem unul pe celalalt. Atatia zeci de ani se pare ca ne-am fost de ajuns. Si sper sa mai urmeze multi.

Tii minte ca ne-am promis o eternitate, fara sa ne vorbim? Tii minte cand ne spuneam ca dragostea, daca-i adevarata,invinge totul? Tii minte cand ne certam si incercam sa gasim finalul povestii si nu reuseam? Tii minte ca ti-am spus ca exista o Poveste fara Sfarsit, si-aceea e a noastra? Iti amintesti cand ne-am promis ca vom bea o suta de cafele,in patruzeci de ani, si nu ne vom mai da drumul din brate niciodata? Pentru ca eu da.

Faptul ca existi TU demonstreaza ca EU nu m-am nascut deloc intamplator.

Pentru tine,pentru TOT,pentru o dragoste…perfecta.

But I`d rather you be mean than love and lie
I`d rather hear the truth and have to say goodbye
I`d rather take a blow at least then I would know
But baby dont you break my heart slow…

Cred ca oamenii pot fi fericiti daca gasesc intr-adevar ceva pentru care sa lupte – poate ca in fond nu suntem chiar atat de aprigi in fata lucrurilor marunte,atat de goi,si-atat de impenetrabili (vorba scriitoarei romanului ”Amurg” – si da,nu ma pot abtine, fiindca ori dansa, ori traducatorul a fost pur si simplu obsedat de acest cuvant). Poate ca avem nevoie sa credem pana nu ne mai ramane nimic,pana ne pustiim sufletul si-apoi o luam de la capat, fiindca asa-i structura noastra. (si de ce nu, poate ca ma refer la cei mai buni – si totusi la nimeni anume). Iubesc viata cand n-o mai iau in plin, cand nu mai accept sa plutesc, cand in sfarsit imi evaluez sansele si realizez ca mi-a mai ramas speranta – acel firicel care ne smulge din cand in cand un zambet.

In ultima luna s-au schimbat multe in mine – simt ca a inceput un altfel de an – un an care-mi va aduce noroc. Cred ca invat sa ma accept, ma cunosc, ma ponderez, ma critic si merg mai departe. Acum stiu ca n-o sa mai las lucrurile sa evolueze ”in that way”. Acum nu mai accept sa fiu ranita,acum ma feresc de tot ce-mi poate face rau si …ma simt oarecum mai linistita din punctul asta de vedere. Atatea cuceriri,atatea patrimonii – cam astea-s dorintele oamenilor (unora dintre ei). Oare ne gandim vreodata cat de frumos este sa ne lasam cuceriti, vrajiti? Oare ne mai lasam cu-adevarat in voia simturilor, actionand dupa bataia inimii, dupa ….puls? Eu ma gandesc la asta. Cred ca niciodata nu ne putem simti cu-adevarat liberi atunci cand vanam – intotdeauna depindem de pasul urmator, de prada, de victoria in sine – esecurile si victoriile ne influenteaza starea de spirit.

Vreau sa fiu libera – ma las vanata – AM PULS – enjoy the silence , by Vonda Shepard !