“E poate adevarat ca nu existam cu adevarat pana cand nu ne vede cineva existand, nu vorbim cu adevarat pana cand nu intelege cineva ceea ce spunem, in esenta, nu suntem pe de-a-ntregul vii pana cand nu suntem iubiti.”

Este inutil sa spun ca toti vrem sa ne simtim vii la un moment dat, in special atunci cand constientizam ca nu vibram, ca nu traim tot ceea ce poate fi cu adevarat trait.Simti la un moment dat un fel de explozie de ganduri si de trairi, care se pregateste sa arda inima celuilalt, fara sa stii ca el este preocupat in a-si trai linistea, fara sa stii ca el nu vrea sa arda, iar daca pana la urma isi doreste, nu esti tu…
Da, universul meu nu mai exista. Da, lumea pe care o creasem a murit. M-am mai plimbat o data prin ea, sperand c-o sa reusesc sa mai adun franturi,pe care sa le lipesc, din bucatele mici, si sa le refac, asa cum erau ele candva – mari, clare, albe.Absolut inutil. M-am impiedicat in proprii mei pasi,absorbita de alte ganduri fara inteles, am mai intins o data mana, crezand ca de data asta n-o sa mai cad, dar observasem atat de clar linia orizontului…incat stiam ca nu mai am ce face.
Am metaforizat prea mult viata, sperand ca in esenta, ea este un cuvant simplu. Am hiperbolizat tot ceea ce mi se intampla ,crezand ca finalul este de fapt cel grandios, dar in realitate,inceputul unui drum este cel care da valoare traseului in sine ; de el depinde tot ce se intampla mai departe. Dar eu n-am stiut…Sau n-am vrut sa stiu.Am dat mii de nuante fiecarei actiuni, fiecarui lucru care incepea cu tine.Am analizat mereu fiecare coltisor, in tacere, singura, am facut introspectii, toate nu in zadar, ci poate pentru mai tarziu,probabil. De-abia acum realizez ca n-am existat niciodata in lumea asta pe care o creasem, ca n-am vorbit, articuland fiecare cuvant, creand reactii, ca n-am soptit decat pentru mine, fara a fi auzita de tine.Nu conta,stii,nu conta cine eram eu pentru lume,nu conta felul in care eram privita de ceilalti, importanta era doar perceptia ta asupra mea (cum am avut sa constat, una destul de eronata,in final). Este ultima data cand iti scriu, ultima data cand cuvintele mele mai aluneca spre tine. Stiu ca esti orb,intotdeauna ai fost, dar nu conteaza, si orbii pot vedea uneori…cu ochii mintii.
Mi-amintesc cand ai scris intr-un sms,demult, la putine luni dupa ce ne cunoscusem, ca alaturi de mine simti ca poti schimba lumea. Nu stiu ce lume vroiai sa schimbi atunci, dar pana astazi…totul a ramas la fel. Totul,mai putin eu. Pe mine m-ai schimbat. Imi asum doar vina de-a fi fost fascinata de inocenta ochilor tai, de inocenta gesturilor tale, de seninatatea actiunilor tale, de copilaria pe care mi-o dadea sarutul tau. Imi asum de fapt totul, gandindu-ma de fapt ce mai e. Fiindca nu mai e. A fost doar ceea ce credeam eu ca poate fi. Atat…si nimic mai mult. As fi vrut sa spun ca ma asteptam la asta. De fapt, nu ma asteptam deloc, eram prea ”ocupata” sa te iubesc. Acum ar trebui sa incep sa ingrop totul, dar din pacate nu poti ingropa ceea ce e inca viu. Ti-am spus ca te-am iubit si mi-ai raspuns cu un ”stiu” apasat. Nu stiu in ce masura ai stiut, dar probabil ca exista oameni (si tu esti unul dintre ei) care renunta cu usurinta la a fi iubiti. Mai am de invatat, in conditiile date. Nu pot intelege decat ca te-a coplesit dragostea mea, ca era mai mult decat poti duce…Sau , cum spunea o vorba :”Go away, esti prea buna pentru mine!” . Mi-am notat asta in carnetelul cu lucruri ”demne de retinut”.
Te iubeam si nu imi pasa ca nu comunicai cu mine, nu-mi pasa ca nu imi acordai timp, ca nu existam decat atunci cand vroiai tu sa exist, ca ma vedeai doar atunci cand ochii tai vroiau cu adevarat sa vada, ca iti vorbeam doar atunci cand vroiai sa ma auzi, nu-mi pasa ca era frig afara sau prea cald, atunci cand eram amandoi, nu-mi pasa ca nu erai receptiv in a face lucruri impreuna sau ca pur si simplu preferai sa le faci cu altcineva; nu-mi pasa de nimic si de nimeni, pentru ca tu luminai toate potecile mele, atunci cand intrai pe usa… Atunci cand erai prezent… Te iubeam si eram dispusa sa lupt chiar si cu tine, cu principiile tale, cu dorintele tale, cu tot ceea ce ti se parea firesc in a face. Mai mult, chiar cred ca renuntasem sa lupt, doar pentru a te vedea zambind, pentru a te vedea fericit. Dar nu erai fericit… Poate c-am fost prea mult, sau prea putin. Chiar constienta fiind ca nu te simteam, ca nu te intelegeam, ca nu pricepeam o iota din actiunile tale, continuam sa te iubesc. Pentru ca dragostea mea nu s-a redus niciodata doar la atat. Nu pot sa cred decat ca fericirea a insemnat un pahar de apa care s-a evaporat. Acum, cand ma uit in jur,parca nu mai recunosc nimic din tot ceea ce a fost. Totul imi este strain, ca si cum as fi trait niste fragmente care mi-au fost daruite, care nici macar nu au fost in totalitate ale mele. Mi s-au citit niste pagini dintr-o carte, apoi povestitorul a plecat cu tot cu carte,nelasandu-mi nimic,nici macar o frantura,asigurandu-se ca n-am sa povestesc mai departe din cartea lui.
Te-am iubit atat de mult incat acum nici macar nu mai vreau sa te privesc in ochi…Inca te iubesc, si dac-ai sa constientizezi vreodata asta, cu-adevarat,si-ai sa vezi transparenta sentimentului, ai sa-ntelegi… Toate astea sunt prea putin din tot ce simt, din tot ce este…Insa-mi doresc pentru-amandoi s-avem ce meritam,in parte, fiindca doar atunci putem vedea dincolo de bariere, de clisee, de ”facem pentru ca asa trebuie”.

Fowles spunea,in ”Magicianul”, ca ”Nu avem voie sa lasam totul la voia intamplarii, asa cum nu avem voie sa ne inecam. Inoata!” , nu pot decat sa-mi promit ca n-am sa alunec pe fundul oceanului, in incercarea de-a iesi la mal. Ai fost…dragostea mea, marea mea dragoste…Dar se pare ca cineva s-a grabit sa-mi spulbere sperantele, sa-mi ia visele, sa mi le care departe, ca intr-un sac, cu multa cruzime, sa le terfeleasca, apoi sa le arunce in mare, sa nu mi le recuperez niciodata. Este una din actiunile in fata careia , in final, va trebui sa ma supun, dupa incercarile esuate de a mi le lua inapoi.
Nu mai e, nu mai esti, dar vei ramane, pentru ca ingerii nu mor…Vei ramane aici o vreme, in locul in care-ai stat inca de la-nceput…
Ramai cu bine, dragul meu….ramai cu bine !

I’ll never let you see
The way my broken heart is hurting me
I’ve got my pride and I know how to hide
All the sorrow and pain
I’ll do my crying in the rain

Someday when my crying’s done
I’m gonna wear a smile and walk in the sun
I may be a fool
But till then, darling, you’ll never see me complain
I’ll do my crying in the rain
I’ll do my crying in the rain
I’ll do my crying in the rain
I’ll do my crying in the rain .

Da, e vara, e cald, si deseori sunt furtuni.Nici in casa nu e mai racoare. Noroc cu muzica, care iti da sentimentul ca uneori e frig. Da,muzica. Azi ma duc acasa…Acasa. Cred ca a trecut o luna,sau poate mai mult. Mi-e dor. Incep sa imi recapat optimismul , dintr-un oarecare motiv. Devin mai vesela,si tare-as vrea sa dureze.
E frumos Acasa la mine. Daca n-ati vazut niciodata parcul Crang din orasul Buzau, va recomand ca macar o data, daca treceti pe-aici, sa opriti. E o minunatie! Ah,si aleea cu castani… totul e frumos acasa; micile barulete, oamenii care se plimba linistiti, copacii, stradutele, magazinele noastre. As fi vrut sa iau aparatul , sa fac poze, dar nu e incarcat .
Singurul lucru pe care-l urasc inca este caldura ; da, si salvarile care trec constant.
Trebuie sa plec.

Weekend fain!