Explicatie fara argumente
In ultimele luni,m-au incercat sentimente ciudate vis-a-vis de scris. Cand am avut timp sa scriu, nu mi-am putut aduna gandurile,iar cand eram prea obosita , aveam niste idei pe care la acel moment le-am considerat bune. Au trecut saptamani la rand,si tot ce-am facut a fost sa adun vise, dragoste,multe sperante, si mai multe zambete…Si in clipa de acum ma declar fericita. Si stiu,urmeaza altele.
Am inteles un lucru despre mine: acela ca imi este foarte greu sa-mi “public” sentimentele, sa le afisez ca pe niste postere, sa il pot determina pe celalalt sa desluseasca dintr-o fraza ceea ce simt. M-am incurcat , m-am blocat in propriile-mi cuvinte in incercarea de a spune ca eu asta sunt, ca eu asta cred, ca eu asa simt , ca nu stiu sa explic,dar ca as vrea sa fiu crezuta pe cuvant,pentru ca nu exista alta cale. Pentru ca nu putem elabora o schema care sa spuna concret ce este in noi. Dar putem transmite,in masura in care nu ne ia valul ; valul care ne arunca sub apa, ne zdrobim tamplele de stanci, ne sangereaza fruntea din pricina scoicilor cu varfuri ascutite – continuam, pentru ca nu ni s-a terminat aerul. Iesim la suprafata cand furtuna din noi s-a potolit.Respiram. Pentru ca iubim. Si cand iubesti e “altfel”. Intotdeauna e altfel. Acum cateva luni in mine s-a asternut ASTA. E ceea ce numesc Apropiere.
(Cred c-am inceput sa bat campii urat de tot.)

Despre
Am fost intrebata daca ma mai impresioneaza ceva.In prima instanta n-am inteles intrebarea,dar apoi,luandu-i sensul cel mai profund,am constientizat ca m-a miscat inclusiv initiativa.Asa cum ma cunosc,e si firesc. Am dat un raspuns scurt,specific situatiei,starii de spirit de atunci, locului in care eram – la serviciu. Ulterior, singura in metrou sau acasa,sau pur si simplu in masina,dimineata,sau in pauzele de cafea, mi-am tot elaborat in minte raspunsul – nu pentru cineva, exclusiv pentru mine,inconstient,probabil,pentru persoana care ar fi vrut sa savureze asta. Si cu siguranta,sa ma perceapa. Inevitabil,am inceput o introspectie,pornind de la intrebari mici,firave,aparent banale,aparent fara substrat. Eu ma reinventez de cate ori am senzatia ca nu-s unde trebuie -sau ar trebui sa incerc s-o fac mai des,pentru a nu fi surprinsa.Mie imi place sa aberez,sa sporovaiesc,sa transmit,imi place sa fiu perceputa – asa,utopic vorbind.
Re-re-revenind: M-am gandit la oameni.Mereu o fac. Mi-am amintit de batranica de la Unirii,care sta langa podul ce traverseaza Dambovita,rezemata de balustrada,cu ochii mereu inlacrimati,scotocind intr-o punga dupa un covrig.,zgribulindu-se de frig,sperand…SPERAND…M-am intrebat daca ea mai are speranta.Nu stiu,n-am nici un raspuns.Imi pare rau.Chiar imi pare rau de situatia asta. Am vrut,de fiecare data cand am trecut pe acolo, sa-i intind o bancnota,dar,oricat de stupid ar parea,mi-a fost de fiecare data frica sa ma apropii prea mult de ea. Nu! Nu frica de ea! Frica de mine, frica de reactiile mele, de ceea ce s-ar putea petrece inauntrul meu ,pana la urma -despre asta e vorba.

Inevitabil,ne intoarcem la oamenii buni,cu adevarat buni si valorosi,carora nu li se ofera nimic, la oamenii rai,care nu sunt zdrobiti nici de societate,nici de vreme,nici de nimic,ma intorc la ceea ce ma impresioneaza, la dragii mei parinti… Mi-amintesc cand eram in scoala primara si ne trezea mama dimineata,pe mine si pe Maria,ne imbraca cu ciorapi grosi,noi eram somnoroase; imi facea codite,ne pregatea pentru scoala,ne lua apoi de manute,ne urca in lift,ne ducea la aprozarul care era atunci , si ne cumpara biscuiti cu crema sau eugenii. Ne tragea fesurile mereu pe urechi si fularul pana in gat,si stiu ca aveam manusi cu ata dupa gat,ca sa nu le pierdem…Si stiu cat eram de fericita, si cat de impresionata sunt acum de toate amintirile astea care ma rascolesc, pentru ca ele fac referire la tot ceea ce sunt azi…
Ma impresioneaza pana la lacrimi dragostea neconditionata,si cel mai bun punct de pornire (cateodata si unicul) il simbolizeaza parintii, care ne hranesc sufletele,constiinta, care au grija de noi ca de ochii lor, care ne protejeaza,ne sfatuiesc,isi asuma riscuri, fac sacrificii cu orice pret si nu in ultimul rand ne ofera absolut totul,fara rezerve. Ma impresioneaza inocenta si candoarea ,insusiri pe care nu le mai gasesc in oameni,ma impresioneaza gesturile marunte, dar pline de farmec, care nu implica nimic,care nu cer nimic, care sunt doar gesturi si atat,franturi de clipa menite sa ne fure zambete si nimic mai mult.
Ma impresioneaza ca astazi,la serviciu, am primit o prajitura cu dragoste – fiindca cineva fara interese ascunse s-a gandit chiar si pentru cateva minute la mine,fiindca cineva a facut-o pentru mine, fiindca acelui cineva ii stralucesc ochii atunci cand imi daruieste ceva.
Ma impresioneaza ca o femeie minunata,care nici macar nu ma cunostea, mi-a acordat prezumtia de nevinovatie,m-a acceptat si mi-a pus la dispozitie tot ce-a avut,ma impresioneaza tot ceea ce se daruieste simplu, fara a fi insotit darul de gandul:”Lasa ca si eu am sa primesc.”
Ma emotioneaza ca o colega imi da o bomboana si rade larg,din inima,si-mi intinde manuta ei mica,si gestul in sine mi se pare atat de alb si-atat de aproape de mine… Sunt impresionata ca o naiva de puterea mea de a transmite celorlalti, de a-i determina,fara sa stiu, la gesturi deosebite,absolut incantatoare,minunate.
Sunt impresionata de momentele in care sufletul meu ma mangaie pe spate,seara, si ma saruta pe frunte,si imi mangaie parul,si dimineata ma trezeste,si insista,si trage de mine, si nu renunta, si e acolo , si stiu ca nimic rau nu mi se poate intampla. Este exact senzatia de siguranta – de fapt nu doar senzatia,e o adevarata stare – pe care un singur om ti-o poate da,o singura data,dar pentru totdeauna.

Sunt coplesita de dragostea pe care Dumnezeu mi-o ofera de fiecare data,cu o si mai mare intensitate, dar cu aceeasi stabilitate si siguranta.

Sunt eu, cu nimicurile din mine, care se strang ca-ntr-un buchet,implinindu-ma, daruindu-mi ceea ce stiu ca merit : Fericirea.

Monica, tie