Copiii se apropie de pamant si-n sufletele lor bate cerul; se golesc de toate cuvintele si-si vorbesc cu manutele mici cu care uneori se ating nestiutor si curios. In urma lor se sparg flori de gheata care se topesc si apoi se transforma-n licurici, in urma lor vantul danseaza printre copacii verzi si infloriti, in urma lor fluturii invata sa traiasca mai mult de o singura zi iar florile , margaretele, macii, trandafirii si orhideele imbobocesc stropite de roua, in urma lor ploaia-si face loc printre norii albastri si grei, curcubeele-si coloreaza conturul fin iar viata vibreaza si totul se naste pentru a trai etern.

In fata lor se-ntinde marea albastra pe care-si tese soarele culorile aurii care se-mbina cu nisipul si cladesc castele care mai apoi se scufunda in mare si revin la suprafata fara se se distruga; ei isi ascund trupurile firave dupa ziduri si se privesc zambindu-si sagalnic, cuprinzand zarea – stiind ca au cucerit lumea si lumea e a lor.

Din spate ii acopera cerul atunci cand vine furtuna si-i cuprinde in palme , ii protejeaza zarea si-i coloreaza in rosu aprins asfintitul, ii priveste Dumnezeu dintr-o parte si-i binecuvanteaza cu iubire, li se ofera nestiinta si tabla alba pe care s-o picteze cu fericirea lor…

Copiii isi incalzesc sufletele cu dimineti insorite sculptate in dor, cu ierni in care isi impaturesc sarutul, cu apusuri fierbinti in care isi strang infriguratele imbratisari, cu minute in care isi descriu unul altuia lumi nestiute de nimeni, cladite chiar atunci, unul pentru celalalt.

Caci

“Copiii care se iubesc se-mbratiseaza in picioare
Langa portile noptii
Si trecatorii care trec ii arata cu degetul
Dar copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Si numai umbra lor
Inlantuita umbra tremura in noapte
Starnind mania trecatorilor
Mania si dispretul lor si rasetele si invidia.
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt in alta parte dincolo de noapte
Mult mai presus decat lumina zilei
In orbitoarea stralucire a primei lor iubiri.”

De multe ori, iarna pentru mine nu-i altceva decat un joc lenes al sufletelor care ard nemotivat si fara voia lor, dar nu suficient incat sa cearna si sa adune amintiri. Uneori nu stiu catre ce sa ma orientez, si-n acelasi timp imi pare ca o fac destul de bine.

Am invatat ca nimic nu se intampla fara motiv, si nimeni nu se apropie de nimeni fara motivatie, fara scop, fara ideea ca undeva,candva, s-au reintalnit, si-au spus lucruri, si-au soptit cuvinte si s-au mangaiat.  Noi oamenii suntem atat de vulnerabili…atat de usor suntem capabili sa iubim si atat de usor sa incheiem o poveste… Noi oamenii suntem plini adesea, si adesea goi…Si totusi , totul se intampla ca o selectie fireasca a celor ce vor avea sa vina, totul e prestabilit, e destin si e intamplare, e alegere indusa si e scop in sine. Dar dreptul de a alege e “garantat” de suflet, de minte, de ratiune si de logica. Dreptul de a alege sa spui “stop”, de azi “nu”, “nu”, “nu”. Pentru ca de multe ori viata e un simplu flash care arunca doi oameni de la extaz la agonie, de la sublim la pacat, de la “te vreau” si “nu te mai vreau”. Asta se intampla pentru ca in noi se schimba ceva – nu putem explica de la inceput, dar se explica singur in timp, si ceea ce pare un paradox, o nebuloasa, devine clar. Mie asa mi se intampla cu oamenii din viata mea – mi se intampla sa-i vreau tare, dar daca ei rup cumva, poate cu nestiinta, in mine, nu-i mai vreau niciodata, si nu-mi mai pasa, si-i las sa se piarda. E nevoie de o fractiune de clipa pentru dragoste – si de o secunda pentru indiferenta.Ca viata-i cinica – o stim prea bine – dar cumva lucrurile se aranjeaza – cumva karma actioneaza pentru fiecare.

Imi place sa cred c-am facut alegerile cele mai corecte, nu neaparat cele mai bune, ca din toate relele – l-am ales pe cel mai mic – ca din toate iubirile, am ales-o langa mine pe cea mai profunda, pe cea mai platonica, pe cea care, desi are putine gesturi si cuvinte – e atat de reala si bate atat de tare-n mine! Am inteles ca pentru apreciere si pentru dragoste exista cuvinte putine, pentru suflete nobile exista imbratisari puternice pe care nu le poate spulbera vantul …

*caci sufletele care se iubesc se intalnesc si se simt mai cu nesat atunci cand incearca vantul sa le arunce la margine, ca inimile devin mai tari atunci cand se iubesc in mare, ca cel care te vrea, te vrea pentru ca a descoperit uratul din tine si l-a considerat – cel putin o data – fascinant, ca n-a cautat sa te schimbe pentru binele propriu, si nici pentru binele tau – lasandu-te sa alegi firele din viata si sa ALEGI TU, in final – si nu te-a vrut pentru ceea ce erai la momentul la care te-a cunoscut – ci pentru ceea ce a vazut etern si pana la capat in tine , pentru ceea ce stie ca vei deveni, pentru suma intamplarilor care te-au adus langa el.

*caci dragostea nu este doar un biscuite in forma de inima, ci constanta la care te poti raporta peste timp, la minutele care au puterea de a-ti taia respiratia, la discutiile in contradictoriu care par sa arunce sufletele – doar pentru a le apropia si mai tare.

Nu sunt o eroina, si nu mi-am gasit eroul , nici o printesa care si-a gasit printul venind de departe pe al sau cal alb , nu sunt o carte plina de basme si love story-uri, sunt un om simplu , sunt un om viu, care si-a gasit sufletul… pe-o margine de lume, pe o banca goala, intr-o cafenea plina de oameni, intr-o frunza spulberata pe asfalt, intr-un soare galben si arzator, in stelele care lumineaza noaptea, printre monstri de gheata, printre suflete incompatibile si seci, prin timp si lungi calatorii …

…pentru ca sufletele care se iubesc, se iubesc pentru ca stiu ca nu exista alta cale.

Pentru prima data in viata, cineva mi-a deschis ochii asupra unui lucru extrem de important pentru mine, lucru pe care nu il constientizasem dar pe care acum sunt bucuroasa ca il inteleg. Acel CINEVA este barbatul de langa mine. Am avut si am in continuare momente in care ma intreb de ce socializez atat de greu, de ce asa greu imi fac prieteni, de ce ma apropii de oamenii cu viteza unui melc, sau de ce nu ii las pe ei sa se apropie de mine. Si dupa zile in care m-am tot gandit, cred ca am aflat raspunsul discutand cu EL. Raspunsul e simplu : Am standarde prea ridicate, judec prea repede, am prea multe scuturi de aparare, ma plasez ca fiind cea mai cea dintre cei mai si pe ei undeva mult mai jos, unde nu ma pot atinge. Si e intr-adevar gresit. Am inceput sa invat sa accept oamenii, si odata cu asta ma simt mai impacata cu mine. Am inceput sa-i ascult. Nu suntem perfecti si poate tocmai aceste mici inflexiuni ne aduc mai aproape, ne dau senzatia – corecta de altfel – ca suntem atat de mult oameni si atat de putin suflete, capabile sa atinga acel nivel spiritual avansat, cum ar spune unii. Stiu ca a venit acel moment, la 25 de ani (abia impliniti) cand trebuie sa schimb ceva. In Bine. Neaparat. Si acel ceva incepe cu mine. Cu puterea mea de intelegere, acceptare. Cu puterea de a asculta, fara a intrerupe, de a zambi, fara a ascunde ceva inauntru, de a-mi face prieteni, fara a ma gandi ca nu se ridica la nivelul asteptarilor mele. Pentru ca daca iti intelegi cu adevarat nivelul, cred ca poti accepta oamenii langa tine, cu tot ce inseamna asta. Iar in tot acest timp, eu nu am facut asta. Eu am judecat aspru si am indepartat. Si am pastrat langa mine exact acele persoane care ar fi trebuit sa stea departe, exact tipul omului parvenit, prost, needucat, ipocrit, mincinos fata de sine. Dar astea aveam sa le descopar mai tarziu. Caci timpul, banii si mediul schimba oamenii. De fapt nu ii schimba, ii determina sa FIE EI. Mi-am analizat posibilitatile si conditia. Am nevoie de oameni, desi n-am vrut s-o recunosc. Am nevoie de ei, de voi. De voi toti.
In promisiunea cu mine, am decis sa fiu mai toleranta, mai putin cicalitoare,mai putin judecatoare, mai mult altruista, mai indreptata spre nevoile celorlati, mai putin indreptata catre propriul egoism, Eul meu. Sa fac lucrurile asa cum am fost “programata” de moralitate, educatie. Sa fac lucrurile cu caracter. Sa nu mai subestimez. Sa nu mai ezit. Sa nu mai judec. Sa nu ma mai grabesc sa imi spun parerea imediat dupa ce termina interlocutorul. Sa-mi ofer timp sa-l inteleg. Si nu in ultimul timp sa fiu EU. Intotdeauna.
A mai trecut un an si-am mai inteles.

Sa avem timp sa ne facem fericiti. Sa ne bucuram. Sa renuntam la cele imaginare, de dragul realitatii pe care noi o cream.

Las aici un pasaj din ultima carte citita , “Siddharta” – Herman Hesse , carte pe care o recomand ca fiind pentru cei care isi cauta propriul Eu, in special prima parte a cartii. Se potriveste acestui moment.

“Pe pielea mea si in sufletul meu mi-a fost dat sa aflu ca am avut o mare nevoie de pacat, am avut o mare nevoie de placeri , de alergatura dupa averi, de desertaciune si am avut nevoie de disperarea cea mai rusinoasa pentru a renunta la impotrivire , pentru a invata cum sa iubesc lumea, cum sa nu o mai compar cu nici un fel de lume dorita si imaginata de mine , cu nici un fel de desavarsire inchipuita de mine , ci sa o las asa cum este ea si sa o iubesc si sa ma bucur ca ii apartin.”

p.s. Multumesc surorii mele, pentru recomandarea cartii. Te iubesc, spirit liber!

Ne intalnisem pe malul marii Mediterane,absolut intamplator,cum se spune . Eu stateam pe patura rosie,privind cand in larg,cand tarmul si valurile care se spargeau la doi pasi de mine.Intre noi erau copii care ori faceau castele de nisip, ori umpleau galetusele cu apa si puneau cu lopatelele nisip.Intre noi erau oameni ”mari”, care stateau la plaja ori isi fereau trupurile de razele puternice cu ajutorul prosoapelor. Intre noi era o mare albastra si calda,si-un nisip fin,care ne ardea talpile,si sute de perechi de papuci. Cu noi a fost intotdeauna cerul si-ntre noi o lume si-un pamant. Tu erai in picioare, scotocind in rucsac dupa o bricheta; ti-ai aprins o tigara si priveai in jur,spre nimic anume si totusi spre ceva. Am auzit cum in stanga mea o mama ii facea observatie copilului sau, rugandu-l sa manance cu grija inghetata (prea tarziu insa). M-am intors si l-am privit zambind. In dreapta ta, un tip striga dupa cainele sau, care imprastiase nisipul pe paturile oamenilor.Te-ai intors si tu, curios.

Ne-am intalnit ochii – pentru prima data din sirul urmatorilor ani. N-am crezut ca esti chiar tu – n-am crezut-o nici chiar atunci cand mi-ai vorbit mie. Dar inima o luase la goana – cine puteai sa fii? M-am balbait si mi se inrosisera urechile ,iar tu ai scapat tigara din mana si ai inceput sa-mi zambesti, la fel de rusinat. Te tot uitai in jur, dar nu era nimic care sa te salveze de mine. Ai renuntat. Nici macar nu reuseam sa fim formali – cred ca eram doar noi doi, si plaja plina, si cerul senin – doar marea se-nvolburase, pentru a o putea identifica cu ochii tai. Mi se facuse frig,si-afara patruzeci si doua de grade. Cand am pornit spre tine, am vrut sa pun ceva pe mine, insa am renuntat si la asta, iar tu te miscasei doar cativa pasi. Stiu,ai simtit ca paralizezi – e o stare. Nici nu ne-am mai mirat – ”ca vai,cum de esti aici, cum de sunt, de ce acolo si nu in alta parte,cum s-a intamplat asta,etc.”. Eram in transa,si tu, si eu. Am scapat din aglomeratia plajei si ne-am indreptat spre faleza,desculti. Vantul se juca in parul meu lung si tu ma priveai ca pe o fiinta ciudata,venita din alta lume, special pentru tine. Te-am intrebat daca vrei sa bem o cafea, si-n loc sa te las sa raspunzi, am adaugat: ”eventual rece”, dandu-mi seama ca afara era totusi cam cald. M-ai privit bland, cu ochii tai ireal de sinceri, si-ai spus ca vom bea o cafea ”asa cum se bea cafeaua, neagra, amara si calda”. Am zambit si eu,putin incordat. Ne-am asezat la o masuta rotunda, pe niste scaunele din lemn, aproape de marea pe care nici unul dintre noi n-o scapa din ochi. Marea a fost salvarea noastra in acea zi, si mai tarziu, dupa un timp,nici n-am mai cautat refugii. Tu ai comandat pentru amandoi cafea, si-am inceput sa povestim. Nu mai stiu de unde incepusem dar cand terminasem cafeaua, chelnerul ne-a intrebat daca mai dorim ceva si am raspuns impreuna:” Inca una.” Oare cat timp trecuse?  Am urmarit impreuna cum intra Soarele in nori, cum rasare Luna, cum apar primele stele, cum pleaca oamenii de pe plaja, strangandu-si paturile si jucariile copiilor…Eram la aceeasi masa, la a nu stiu cata cafea, pe care-o indulcisem cu povestile noastre. Te-am intrebat daca trebuie sa pleci dar nu mi-ai raspuns. Te-ai ridicat de pe scaun,cerandu-mi scuze, si te-ai indreptat catre bar. Ai mai comandat doua cafele  si te-ai intors la mine. M-ai intrebat daca vreau sa merg pe plaja, si-am ras, vazandu-te cu cele alte doua cafele puse-n pahare de carton, pe care le tineai cu mandrie – una in stanga,cealalta in dreapta ; mie mi-ai oferit-o pe cea din mana dreapta, fiindca tot in dreapta te-ai uitat cand mi-ai intalnit privirea . Iti dai seama c-a trebuit s-o aleg pe cea din stanga, fiindca intr-acolo m-am uitat eu?!  In final, am realizat ca beau din cafeaua ta si tu dintr-a mea. Nisipul era caldut si marea linistita. O suvita mi-a atins buzele si-acolo a ramas, lipindu-se de putinul ruj pe care-l mai aveam.  Ti-am simtit mana cum aluneca usor prin parul meu, si degetele care mi-l aranjau. A fost prima data cand m-ai atins. Am ramas pironita in acea clipa,dorindu-mi sa nu se sfarseasca niciodata. Si nu s-a mai sfarsit,n-a mai avut final. Ai fi vrut sa mai spui ceva, dar te-am oprit – m-am apropiat de tine si te-am luat in brate . Cred ca te-am strans atat de tare incat n-ai mai putut reactiona in nici un fel. Si-apoi am inceput sa plang fiindca in sfarsit te gasisem. Tu ai inteles si nu m-ai oprit; doar mi-ai mangaiat cu privirea chipul, ca sa nu uit ca esti acolo si ca respiri. Cand s-a terminat,erai tot acolo, ocrotindu-ma cu bratele tale. Am vrut sa mai zic, dar am simtit ca urmeaza sa am tot timpul din lume, regretand doar anii pe care-i pierdusem  in absenta ta. Deja imi imaginam un timp creat special pentru noi doi – si restul era doar istorie. Mi-am facut curaj in putinele minute care erau dedicate cuvintelor, si ti-am spus serios ca de azi o sa mai bem muuulte cafele….si tu m-ai completat,zicandu-mi:”E timp in urmatorii….patruzeci de ani.” Am zambit amandoi, aprobandu-ne.

De-atunci nu ne-am mai despartit. Azi suntem albi amandoi, privim fotografiile de pe pereti si ne-amintim zambind. Bem aceeasi cafea tare, tu ma dai in balansoarul din curte, iar eu iti citesc. Seara iesim sa ne plimbam prin imprejurimi. Nu prea suntem atasati de oameni. Ne avem unul pe celalalt. Atatia zeci de ani se pare ca ne-am fost de ajuns. Si sper sa mai urmeze multi.

Tii minte ca ne-am promis o eternitate, fara sa ne vorbim? Tii minte cand ne spuneam ca dragostea, daca-i adevarata,invinge totul? Tii minte cand ne certam si incercam sa gasim finalul povestii si nu reuseam? Tii minte ca ti-am spus ca exista o Poveste fara Sfarsit, si-aceea e a noastra? Iti amintesti cand ne-am promis ca vom bea o suta de cafele,in patruzeci de ani, si nu ne vom mai da drumul din brate niciodata? Pentru ca eu da.

Faptul ca existi TU demonstreaza ca EU nu m-am nascut deloc intamplator.

Pentru tine,pentru TOT,pentru o dragoste…perfecta.

Cel mai onest ar fi, ca aproape de fiecare data,sa spun ca nu stiu cine sunt.Dar am toate reperele care imi tradeaza fiinta.Am secrete pe care nu le-mpart cu nimeni,nu fiindca n-as vrea,ci pentru ca nu pot.Sau poate ca-n privinta asta,vibreaza un egoism pe care-l cunosc prea bine.Exact nu stiu.Ce vor altii de la mine nu-i acelasi lucru cu ce doresc eu de la ei,poate ca asta ma face sa vorbesc despre neconditionari ca si cum mi s-ar parea firesti.De fapt,asa mi se par.M-am obisnuit cu “sentintele”.Si m-am obisnuit cu mine. Imi este lumea mult mai reala decat tot ce se intampla cu atata brutalitate in jur,traiesc intr-o lume palpabila,pe care simturile mele reusesc s-o atinga,s-o patrunda.Nu exista scari prin care poti pasi aici.Nu exista usi.Nu exista chei. Dar cand incepi sa te confunzi cu mine,esti deja aici.Ma fastacesc destul de greu.Timiditatea n-a fost niciodata punctul meu forte,ca si definitie.Insa ceea ce-i diferentiaza pe oameni,unii de ceilalti,din acest punct de vedere,este felul in care au puterea sa taca atunci cand ar fi multe de spus. In lumea mea nu exista ceasuri. Urasc ceasurile cu aceeasi putere cu care iubesc sa vad cat mai este ora. Acum,de exemplu,e 19.35. Nu stiu de ce nu se potrivesc orele de pe bloguri.Nici pe telefon,atunci cand primesc un mesaj,nu e indicata ora corecta.Asta ma enerveaza in aceiasi masura in care totusi ma multumeste.Cateodata iubesc clipele interminabile,care parca zac in balta de sange a unui cadavru; le privesc cum stau amortite, asteptand si ele un semnal.Alteori le urasc,cand le vad cum se scurg neputincioase ca o ploaie rece,strivindu-se de geamuri mate. Urasc spatiile.Spatiile goale.S-o iau de la capat.Enter,enter.Nu-mi place.Iubesc continuitatea.Fluturii mei colorati zboara nestingheriti,jucandu-se printre papadii si margarete.Vantul risipeste frunzele copacilor stufosi,iar verdele sidefat al zarilor,al campiilor,al dealurilor inseamna fericirea pe care n-o poti avea decat daca esti liber.Nu va-nchipuiti o lume a dulcegariilor,a rosului aprins,sau a dulceturilor,nu-i nici pe departe.Este exact asa: o lume a verdelui ,uneori,a copacilor, a frunzelor care nu inceteaza sa cada, a florilor,a fluturilor, a oamenilor liberi, a cerului albastru, a furtunilor scurte, a ploilor lungi,reci; o lume care se identifica cu sufletul meu; o lume pereche- fiindca toti suntem jumatatea vietii cuiva,iar lumea mea nu face exceptie. Ea isi cauta nestingherita, de fiecare data,jumatatea.De ce de fiecare data? Pentru ca nu putem tine nimic langa noi mereu, etern, FIZIC. Si-avem ochii ca sa putem vedea, mainile pentru a palpa, gura pentru a saruta, trupul pentru a ne misca, sufletul pentru a nu uita, pentru a nu uita… Aici nu exista ceasuri- busola mea e cerul. Nu exista ura- gelozia e suficienta,senzatia de apartenenta. Totul este creat din iubirea careia i-a creat Dumnezeu lacas in inima mea. Am citit undeva (nu conteaza unde) :“Inima mea are mai multe camere decat un hotel.”  Insinuez ceva,desigur; ca intotdeauna. Sau poate ca vreau sa fac o asociere cu INIMA MEA.A MEA. Si le recomand celor care au atat de multe “camere”, sa mai darame din ele,nu le poti “intretine” pe toate la nesfarsit,nu-i asa? Nu,sa nu faca imprudenta de-a le incuia doar, se va gasi mereu un “hot” bun care sa intre pe geam. “Cand Dumnezeu inchide o usa, deschide o fereastra”- Q.E.D. ; marturisesc sincer ca toate camerele mele au avut mai multe ferestre, si toate mi le-a deschis El, pentru a fi sigur ca stiu ce am de facut pe mai departe. Cerul lumii mele are ochii lui Dumnezeu, ochi limpezi,clari,care ma privesc cu seninatate, ajutandu-ma sa construiesc in fiecare zi elemente noi,care sa-mi hraneasca lumea. Nu exista cotidian,cu toate ca-l iubesc, nu-l pot asocia cu mine,eu sunt definita de lucruri dinauntru. Nu exista masti,si ne jucam cu cartile pe fata.Ne jucam frumos.Imi place transparenta.Imi place sa cred ca ,dupa ce ating un lucru, ii vad si cealalta parte,il vad dincolo de exteriorul sau. Nu totul se reduce la atingeri,dar ele sunt totusi esentiale, ca si nevoia de a apartine intru totul unei lumi care sa ma accepte cu tristetile mele si cu dorinta mea de-a vorbi mult, de-a explica,de-a gesticula….fara a fi oprita,perturbata.Lumea al carei asfalt il calc atunci cand ma duc la supermarket sa cumpar suc e-o lume care-mi “toceste”,putin cate putin, inima- o lume care se hraneste cu distrugeri de vise,vise inocente de copil. Cand ajung acasa, ma descalt in graba,imi schimb hainele cu unele comode,imi pun botosii in picioare si ma afund/confund c-o alta lume,una pe care voi greu v-ati putea-o imagina, greu ati putea-o creiona, fiindca…nu-i de-aici. Totu-i al meu cand is numai eu cu mine, cand am cuvintele care-mi descriu starile exact asa cum sunt,se petrec ele,cand apune soarele si luna cheama noaptea, cand cafeaua se raceste si buzele-mi ingheata,cand se potrivesc toate,ca-ntr-un cerc, si vibreaza,si traiesc la aceiasi intensitate cu mine,cu mine… Sunt atat de vie incat ma simte si cersetorul de pe strada,pe langa care trec,aruncandu-mi o privire in graba clipelor,o privire nu miloasa, care sa-i tradeze conditia,ci una plina,plina de tot ce-i el,in esenta. Este,pana la urma,Om. Ca tine,ca mine, ca voi, ca noi : OM. Sunt intr-atat de vie incat ma poarta pasii de fiecare data catre oameni care au nevoie de mine, de zambetul meu, sunt atat de vie incat pot ajuta pe oricine, printr-un simplu si amar cuvant,sau gand, sunt intr-atat de vie incat ma arunc,fara rezerve,in valtoarea unei vieti nebune,efemere,ciudate,misterioase,si-s intr-atat de vie incat la fiecare colt de strada ma asteapta o frunza verde,pregatita s-o ating cu mana mea rece…Sunt atat de vie incat stiu ca pot readuce la simtire un muribund gata sa-si spuna ultima dorinta in fata mea,constient fiind ca,prin puterea mintii,si din plinul inimii sale, ea s-ar putea implini,ca o ultima sansa la viata…Lazar pe care l-a inviat Iisus,mi-am amintit de Lazar…Toti putem fi capabili de-o minune,toti,fara nici o exceptie, toti suntem o parte din Fiul Lui Dumnezeu, toti suntem parte din inima lui Iisus, din iubirea neconditionata a Bunului,Marelui Dumnezeu,Unicului Dumnezeu. Fiecare isi poate crea o lume a sa in care sa poata respira fara sa se simta incurcat de privirile rautacioase ale celor din jur, o lume asa cum o vad eu, cu pahare din cristal, inimi de foc, suflete eterne, din ceara topita, fierbinte, o lume plina de Dumnezeu, o lume creata din aripi albe, care n-ating pamantul asta murdar si negru, o lume unde sa fie mereu o toamna care sa poarte-n suflet primavara verde,o lume cu zane frumoase,imbracate-n rochii albe,stralucitoare,o lume a voastra, a fiecaruia…

…si “Nu plange ca s-a terminat,bucura-te ca s-a intamplat!”…

La ora 22.17 am pus de cafea.Am pregatit cescuta,farfurioara,lingurita.Primul meu cadou.Primul cadou inainte de ziua mea.O inimioara.In ea stateau cuminti 6 cescute,6 lungurite aurii si 6 farfurioare.Am zambit din toata inima.Mereu mi-au placut linguritele mici,in general lucrurile mici,fine…au ceva aparte. Am aprins doua lumanari,le-am pus langa cafea,m-am asezat pe canapea si-am asteptat sa se raceasca cafeaua.Sunt cu gandul departe,parca in alta lume…Sunt trista,foarte trista.Inchid ochii si imi imaginez ca sunt ca printesa celui din cartea pe care-o citesc,mi-as dori sa fiu “zana incoronata” a cuiva…Ma apasa timpul,dorul,ma zdruncina fiecare particica a lumii asteia meschine,care zace parca intr-un coltisor al ei,fara suflare…

…00.15. Aceiasi tristete,care s-a prefacut intr-o clipa…ma credeam fericita…dar e ca atunci cand ne credem linistiti tocmai pentru ca in noi s-a intamplat ceva. Descoperim mai tarziu cine suntem cu adevarat, prin prisma actiunilor noastre.Descoperim,ne descoperim sau ne lasam descoperiti de ceilalti… In ce masura,numai noi o stim.

…2.51 am… E mirosul unei alte zile. E mirosul unei nopti si-a unei cafele de toamna. Imi bate inima tare,tare.Iubesc.Ador.Simt.Il iubesc pe el.Iubesc toamna.Iubesc noaptea asta  in care imi bate inima asa de tare… As vrea sa fiu o zana buna, o zana cu nasul pe sus, puternica, cu aripi albe, cu care sa pot calatori oriunde-n lumea asta mare, cu buze dulci, cu ochisori mici si sticlosi…

...Right now na na na… Pentru ca simt clipa…a sosit clipa noastra…ne arde simturile…ne iubim!

Lumanarile mi-acopera intunericul, umbrele ma fac sa zambesc cald, cafeaua mea pusa in cescuta mica e fierbinte si-mi sopteste un cantec, nu stiu ce fel de melodie se aude, dar miroase-a flori de toamna…M-am visat atingandu-ma de pereti pe care ii spargeam doar privindu-i,daruind lumii mele senzatia ca ea va exista o eternitate cel putin pentru mine,daca nu se poate pentru amandoi…Ma alint privindu-ti chipul in miile de trecatori care merg in fiecare zi pe strazile si bulevardele mari,si totusi pustii…Fluturii lumii mele si-au pierdut culorile pentru a nu te stinge tu! Sa te gasesc invaluit,la noapte,in lumini mici, stralucitoare, in lumini vii,din acelea care-mi plac mie mult,stii tu,stii tu! Sa ma chemi cand nu mai ai nevoie de mine, ca sa-ti raspund cu disperarea ca in sfarsit, te mai aud…te mai aud…Mi-am pictat unghiile-n rosu ca sa-mi amintesc culoarea buzelor tale reci,stranse-n nestiinta… Stii de cate ori mi-ai sugrumat simturile? Stii de cate ori mi s-a marit pulsul cand ai privit in inima-mi istovita? Visez la un semineu cu foc mare,puternic, care sa ne acopere tacerea,sa ne lumineze chipurile,sa ne faca frumosi,mai frumosi…Am sa-mi imaginez ca in mijlocul acelui foc, suntem perfecti si inocenti in patura noastra mare…a ta,a mea,a noastra! Sa ne jucam in perne moi si albe,pe mine sa ma-nvinga puterea ta, sa-ncep sa plang ca un copil pentru ca tu sa vii si sa-mi tai rasuflarea,sa-mi stergi lacrimile care picura-n suflet,sa-mi… sa-mi fii!

O soapta mai striga pe furis in departarea lumii mele…

[youtube=http://youtube.com/watch?v=sy2z0ZQe1pQ&feature=related]

Aceasta-i dedicatia mea speciala pentru voi,toti cei care iubiti! Este o melodie care pentru mine inseamna enorm si-mi rasuna de fiecare data in suflet,ori de cate ori o ascult…

Cineva spunea ca daca un singur om te asculta pe lumea asta,te intelege si te iubeste,inseamna ca viata merita traita. Cred ca e un lucru foarte adevarat, pentru ca te simti Om atunci cand esti centrul universului in ochii cuiva…. Timpul trece ca si cum ar vrea sa ne fure tot ce avem,clipe si amintiri,zambete si priviri,trece ca si cum ne-ar fi dusman, si ziua asta,ca toate celelalte zile,nu-i decat un lung sir din cele care vor avea sa vina…

Credeti in Dragoste? In acea dragoste care este numai una,pentru toata viata? Pentru ca eu Da. Si nu sunt de acord ca fiecare iubire este unica, doar ca fiecare relatie,om este unic.Atat. Nu exista decat o singura mare dragoste, aceea care e datoare sa-ti rapuna sufletul si tu sa i te oferi tot. Acum nu-mi mai este dor de nimic,pentru ca ma simt intreaga. Nu mai exista trecut,ci doar ce sunt azi. Exista El.

Vi s-a intamplat vreodata ca dupa multe relatii esuate,si incercari zadarnice,sa spuneti:”gata,nu mai pot,nu mai vreau sa ma apropii de nimeni,poate ca e mai bine sa fiu singur…cel putin o perioada,daca nu pentru multa vreme?” …Pentru ca eu am spus-o candva. Si exact atunci cand incepi sa-ti pui ordine in viata apare El/Ea… Apare Omul …Si se schimba tot,si devii altcineva prin prisma sufletului lui/ei,devii omul care-si doreste,spera din nou,crede… Nu cred ca viata este un sir lung de compromisuri si esecuri,sau impliniri si fericire, cred doar ca este o insiruire de evenimente datoare sa ne duca undeva… Aseara am scris o scrisoare,mi-am analizat miscarile,m-am privit in oglinda, privesc in mine atunci cand sunt pe strada si ma intreb daca mai am mult de parcurs…Nu m-am intrebat niciodata,de aproape 4 luni incoace,daca ma regasesc,pentru ca am simtit ca-s eu. Apare doar teama,in urma evenimentelor, care nu te lasa sa fii tu,cel care te cunosti,tu,cel limpede. Cursul vietii mele s-a schimbat foarte mult. Astazi sunt alta,si daca inainte as fi facut totul pentru mine,azi fac totul pentru noi 2.  Si pentru ca tot aseara m-am gandit,uitandu-ma la pozele din concursul kiss fm,cu perechi indragostite,ca nu mai exista iubiri autentice, ci majoritatea au la baza interes,sex,respect,intelegere,etc,orice in afara de acea dragoste care te umple,am hotarat in gand ca-s privilegiata…

Traiesc pentru ca iubirea noastra sa creasca,sa se maturizeze,sa aibe totul,sa-i daruim pana cand nu vom mai avea resurse (si stiu ca-i vom darui mereu,pentru ca dragostea este un izvor nesecat de resurse)…

I am because We are…

Happy Birthday, Love!

La multi ani tuturor celor care cred in idealurile lor,in dragostea de dincolo de viata  (pentru ca moartea este doar o trecere), in rataciri,clipe,povesti…Da,POVESTI!

….Povestea noastra a inceput intr-o zi friguroasa de sfarsit de octombrie,c-un soare gata sa apuna,c-o banca retrasa din Cismigiu, c-o cafea neagra,amara si fierbinte dintr-un bar , cu 2 ochi verzi care se cautau….Povestea noastra a inceput cand totul era sortit sa moara,si totusi s-a nascut o lume numai pentru noi…

Va doresc sa iubiti pur,sincer,sa nu conteze decat clipa…va doresc sa va strangeti in brate ca si cum a trecut o eternitate de cand nu v-ati vazut, sa va sarutati ca-ntr-un dans,sa va iubiti ca 2 ingeri!

La multi ani, dragii mei!

Am coborat scarile in graba;acelasi metrou,alti oameni;am ajuns repede;am vazut fete pe care le cunosteam;am zambit;uitandu-ma in jur,mi-am dat seama cat de mult cred in mine si cat de important e sa o fac in continuare,mereu,chiar si cand ma simt pusa la zid.Odata cu acest crez,am constatat ca nu cred in oameni;daca atunci cand am vrut sa daruiesc cuiva tot am fost refuzata,cu siguranta ca n-o s-o mai pot face curand,sau poate niciodata,din pacate.Ma frustreaza gandul ca o sa imi duc viata mai departe asa.Dar nu vreau sa mai fie altfel,oricat de bine ar fi fost inainte.Refuz binele mediocru ,binele care am crezut ca ma umple in totalitate dar care de fapt m-a golit atat de tare…Oamenii nu sunt foarte prietenosi,ba chiar as indrazni sa spun ca-s rai,nu ma mira,nu ma intriga,nu ma feresc s-o afirm ori de cate ori simt ca ma pot descarca in felul asta,numai ca uneori ma mai doare;adaptarea intr-o societate care vrea sa te injoseasca e strigatoare la cer.Ma razvratesc si apoi incerc o forma subtila de a fi parte integranta din ea.Nu-mi reuseste niciodata,dar eu sunt perseverenta.Sau nu,cred ca mai degraba insistenta.Maria mi-a spus candva un lucru pe care nu cred c-am sa-l uit prea usor,de fapt,cred c-o sa-mi staruie mereu in memorie:”Andruta,daca faci ceva cu pasiune,poti fi sigura ca vei sti intr-o zi,cand va veni momentul,sa iubesti cu tot sufletul,din totata inima…” Si mi-am dat seama ca dragostea este strans legata de pasiune,devotament,loialitate.Mi-am dat seama ca de exemplu,un om care isi iubeste foarte mult meseria,jobul,si face fiecare lucru cu patima,cu siguranta poate iubi o fiinta cu acelasi patos.Stiu ca pasiunea este un ingredient important in orice tip de relatie,fie ca este una de natura fizica sau psihica.Dar odata cu pasiunea,cred ca apare si durerea.Din nou,apare o relatie stransa intre cele doua.Cand faci un lucru cu credinta,cand iti pui toate fortele in el si respectivul (lucru) moare,e aruncat,erodat sau pur si simplu te lasa de izbeliste,te doare foarte tare.E ca si cum ai trai toata viata cu speranta si increderea in ceva care ulterior se dovedeste a fi o iluzie,un nimic..Mintea poate crea un tot care nu exista,insa realitatea de multe ori ne aduce cu picioarele pe pamant.E important sa am cu ce ma hrani cand trec zilele si ploua,mi-e rau,mi-e teama sau mi-e dor.In noi trebuie sa existe forta care sa ne tina unit trupul cu spiritul,altfel ne pierdem pe parcurs.Imi place sa cred ca atunci cand sunt ranita sau ranesc,se intampla cu un scop si ca pur si simplu e nevoie de durere si lacrimi ca sa putem trece peste un anumit prag.

In lumea mea s-au intamplat destul de multe.Nu-i mai gasesc numele.Cand sunt confuza,studiez cauzele. Uneori motivele mele n-au nici o legatura cu realitatea si ma intristez.Dar ma regenerez relativ repede,lucru care imi place.I’m still young.Am momente in care-mi doresc sa nu ma mai refac,sa persist in durere,poate ca asa o sa mai invat ceva din oameni si din mine.

Sunt singura.Pentru asta,nu mai vreau sa recapitulez motivele.E de prisos.Oricum stiu prea bine “poezia”,imi cunosc versiunea. In ochii oamenilor nu vad fericire,dar mai enervant e ca nu vad nici macar durere;e multa indiferenta;sunt incruntati;goi;egoisti.

Acum cred ca un singur om poate schimba o lume:lumea lui;si asta e mai important decat orice altceva. Trebuie doar sa-si doreasca suficient de tare.Iar eu imi doresc. Vreau sa fac multe.Vreau sa iau multe.Vreau ceva al meu,care sa nu ma umple doar pentru o zi,o clipa. Profesoara de la deficiente a spus multe lucruri care mi-au placut.Printre altele,vorbea despre observarea unui caz .Spunea ca atunci cand descrii starea unui om in fiecare zi,si constati ca zile la rand el este trist,asta nu inseamna ca el e neaparat trist,suparat,ci pur si simplu ca asta e mimica fetei ,e ceea ce exprima,este o dunga foarte fina intre expresivitatea fetei si starile interioare.Cele doua pot fi confundate foarte usor.E greu sa faci diferenta,eh,ce inseamna sa fii bun observator…Unii oameni sunt inzestrati cu o blandete si-o rabdare teribile,iti dau o senzatie de bine si te implinesc fara sa-ti dai seama,o constientizezi dupa ce stai sa te gandesti exclusiv la asta.

“Nu exista om perfect sanatos,ci doar insuficient investigat”…Tot ea ne-a transmis informatia…

Cand reusim sa intelegem imbinarea dintre pasiune si durere,suntem altii…

Ma trezesc dimineata,imi fac o cafea,astept sa se raceasca,o beau rece,e ca un medicament,n-ar trebui,da,stiu,dar vreau sa fac ce-mi place oricand.Ma asez pe scaun si imi sprijin cotul de masa rece si grea.Inca nu m-am dezmeticit,dar daca inchid ochii ca sa mai fur un minut de somn,o sa-mi mearga prost toata ziua.E frig in bucataria mea,si inchid geamurile care au ramas asa peste noapte,pentru aer.Sunt racita.Nu-mi place vremea,pentru ca e instabila,soarele inselator,oamenii imbracati haotic,nu-mi place.Prefer frigul care-ti ingheata pana si sufletul,decat o zi c-un soare ce nu te-ncalzeste,ci te deprima.Deschid una din cartile lui Cioran pentru inca un dram de realism si nebunie.

“La fel cum aparitia Rastignitului a taiat istoria in doua,noaptea ce tocmai a trecut mi-a taiat in doua viata…”      Cand iti pica ochii pe-un asemenea mic citat,inevitabil te gandesti.E vital ca dupa o noapte de somn/nesomn, sa faci o introspectie. Oamenii se odihnesc,dar somnul e pe de o parte necesar,pe de alta doar pierdere de timp.Acum inteleg asta,si cu siguranta n-as fi facut-o daca n-as fi constatat intr-un moment ca timpul nu mai are rabdare cu mine.Atunci mi-am dat seama cate pierd dormind,cand stiu cate am de facut,de cladit,de daramat…Noptile fac cel mai bine reconstituirea zilelor importante din viata.Ma gandesc la atat de multe ca-i imposibil practic sa nu te simti distrus dupa o astfel de noapte.Practic,te ingenuncheaza.

Las cartea din mana,fac un rezumat al gandurilor desi nu-i timp,ma-mbrac in graba si plec.Daca in fiecare zi fac cel putin un lucru care ma determina sa-mi spun raspicat ca sunt OM,atunci sunt salvata.Cand vorbim despre lucruri,oameni,locuri la trecut,cu siguranta trebuie sa le regretam sau ne dorim sa-ntoarcem timpul.Durerea care te ingheata in situatiile de genul este absolut necesara,dar nu stiu cat de intensa.Tot Maestrul,desigur,Cioran,spunea,apropo de asta,ca “Cel care-si supravietuieste isi rateaza…biografia.In definitiv,nu pot fi socotite implinite decat destinele frante.”  ….Maretia consta in stimularea si apoi absorbtia durerii care macina.Daca nu omori tot ce-ai in tine macar o data,e inutil.

Cand se-ntuneca cerul,si vine noaptea,adun totul si gasesc cuvinte aruncate pe-o foaie de hartie;imi ucid orice gand;imi taie rasuflarea;ma acopera cu nestiinta;tac si recitesc;e tot ce mai am.

“M-am trezit si in aceasta dimineata tot in bratele tale…Sanii tai imi incalzeau spatele,eram dezvelit…Nu simteam frigul,imi era cald si bine in bratele tale…M-am intors si te-am luat in brate…Ai zambit si mi-ai dat un sarut…

Ar fi fost frumos… 

M-am incalzit pe trupul tau cald…Iti furam caldura asa cum o soparla fura caldura soarelui… Ma hranesc cu tine…Am inceput sa ma joc cu parul tau…Am inceput sa te gadil cu un fir de par mai zurliu…Imi place cum stranuti…Astazi nu ai stranutat…Te-ai intors cu spatele si te-ai pus in pozitia fatului…M-am acomodat imediat,m-am mulat pe tine asa cum un rau se muleaza pe albia pe care o strabate…

Ar fi fost frumos…nu? 

Stiu ce iti place dimineata-sa te mangai pe spate,si sa te sarut cu pupici zgomotosi…Sa te mangai pe fund si pe umeri…Sa te sarut pe gat si sa iti mangai parul…Asa am sa te trezesc in fiecare dimineata…

Ar fi fost frumos…nu…da,ar fi fost…” 

…….Si sufletul meu traieste acum doar prin intermediul celor de mai sus…..

…….Si da,ar fi fost frumos….