Numai noi, suntem împreuna
Numai noi sub clarul de luna
Suntem doi fericiti în munte
Tu si eu cuplul fericirii
Eu si tu vis al împlinirii
Iar în par porti doar flori de munte.
Vom fi singuri prin vai si pe creste
Din noi doi va ramâne o poveste
Împreuna vom fi si ne vom iubi.

Numai noi, câta poezie
Numai noi, noaptea e târzie
Focul doar mai trosneste parca
Sunt a ta, nu mai sunt cuvinte
Esti al meu, ne iubim pe munte
Pat de flori, si-mpartim o soarta.

Jos sunt flori, pe cer numai stele
Ne iubim martore-s doar ele
Adormim ca si doi copii
Numai vis sub clarul de luna
Numai vis, suntem împreuna
Amândoi plini de bucurie.

Trista culoare a toamnei…. si mie tot mi-e dor!  

Resemnarea nu-i frumoasa,ci patetica. Sa stii sa te resemnezi,sa o faci propriu-zis,inseamna ca ai constientizat nu neaparat ca ai pierdut ceva,ci ca ai si vrut sa o faci.De ce vorbesc despre resemnare? Pentru ca n-o vreau. Nu vreau sa-mi fac viata un vis de flori si sa vorbesc despre culori vii si frumusete. Gasesc minunatia lucrurilor in tristetea lor;in puritate sau culori care tulbura.

Simbolul nostru…papusa…sau “A fost odata…” .

Numai noi…si-mpartim o soarta! 

Obisnuiam sa vorbesc despre povestea lor,a unora,sau sa dezbat povesti pe care cartile le descriu frumos.Inceputurile frumoase au sfarsit tragic,asa spun oamenii.Eu zic ca e doar o prejudecata.Daca ar fi sa ma iau dupa asta,iubesc papusa.Ne da iluzia vietii dar nu stim ca deja am murit cand ne-am cunoscut.O iubesc pentru ca e a noastra,pentru ca face parte din acelasi destin,din aceeasi poveste.Dar povestea noastra unde e? Cu siguranta exista undeva.Dar e prea devreme s-o asez pe hartie.Cand ma voi hotari s-o fac,s-ar putea sa fie prea tarziu.Sau nu.Totusi ea s-a nascut in mine,a crescut in sufletul meu,s-a dezvoltat si am lasat-o sa zboare,sa ne duca acolo unde vrea ea.Nu m-am impotrivit.Am asteptat-o ca un copil cuminte si mai tarziu,cand m-am maturizat,am hotarat s-o las libera.Din cand in cand,simte nevoia regasirii.O inteleg.Cum sa inveti sa traiesti din nou pe jumatate cand ai gustat din dulceata lucrurilor si ai trait intreg? Nu inveti niciodata cu adevarat,oricat te-ai stradui. Nu mai esti la fel,sunt amprente pe care timpul le lasa in sufletele noastre si pe care nu le putem acoperi,compensa,oricat de tare am incerca.Sunt exact acele maini care te dor dar carora nu le vezi sensul decat prin suferinta pe care ti-o provoaca.
Pe unde alergai cand  vroiam sa ma umplu cu tine? Cu ce erai imbracat cand vroiam sa m-acopar cu tine? Plangeai cand vroiam sa-ti sterg lacrimile? Erai fericit cand vroiam sa te vad zambind? Miroseai a inceput de toamna cand am simtit ca ma indragostesc? Erai in ploaie cand scriam povestea? Te plimbai pe strazile pustii cand mi-am dorit sa te intalnesc? Desenai jumatati cand eu imi doream sa fiu langa a mea? Te gandeai in noapte ,tarziu,la un suflet sortit tie cand eu iti vedeam pasii printre felinare?

Si spune-mi,stii ca fericirea are chipul tau? Si spune-mi daca ma vei lua in brate cand imi va fi frica,ma vei iubi cand voi avea nevoie,imi vei canta un cantec pana voi adormi?

Imbratiseaza-ma,ca timpul trece si niciodata nu iarta…imbratiseaza-ma,ca timpul este cel mai aprig dusman…Imbratiseaza-ma numai pentru ca sunt aici,acum,si avem clipa! 

Pentru tine voi invata cum iubesc iepurii,da,cum iubesc iepurii…

Iti voi arata intr-o zi ce-am invatat…De doua zile ochii mei sunt nelinistiti si privirea mea goala,ii caut pe-ai tai si nu-i gasesc nicaieri…Atatea chipuri pe strada si-un singur nume,doar al tau…Unde esti cand cerul se prabuseste peste mine? De ce nu incerci sa-l opresti? Unde esti cand vreau sa impart ciocolata asta cu tine si guma cu aroma de pepene galben? Am ramas un copil,da,stiu,sunt un copil…

Un copil care isi imparte soarta cu tine …

“Inca mai simte gustul nebun sa planga,sa-si verse amarul in oamenii din jur,sa zambeasca din toata inima,fara sa se ascunda in spatele unor false aparente,sa spere ca poate maine un Soare mai puternic ii va incalzi sufletul rece ca un starv…Dar e frig,nici urma de astru,totul e inghetat in jur,desi e doar toamna…

Octombrie…Ploua incet,solemn si tacut…Nici urma de oameni,iar strazile au luat infatisarea unor fantasme,e o inchipuire a imaginatiei? Nu,intr-adevar domneste o liniste apasatoare…Ploua des si marunt,cu picaturi reci…Ploua cu vise destramate si lacrimi nesterse,ploua cu durere si inimi frante,ploua cu iluzii meschine pe care le imprastie vantul,le curata si apoi le distruge…Ploua cum parca n-a plouat niciodata,iar oamenii se uita neputinciosi pe ferestrele caselor,unii zambesc multumiti ca vor fi achitati de pacate,altii cad zdrobiti de picaturile nemiloase,iar cei mai multi plang ca sunt nefericiti…

…………………………………………………………………………………………………………………………………….

Ploua afara,ploua in case,ploua in vise si in sufletele noastre…Ploua in sufletul Mariei si furtuna refuza sa isi gaseasca astampar,totul era redus la o tacere cruda,pentru ea era convenabil…pentru ei insemna dezastrul!

I-a pasat odata…I-a pasat atunci,dar acele vremuri nu se vor intoarce niciodata,si nu din cauza durerii,ci din pricina timpului,care i-a mutilat simtirile si i-a zdrobit inima in cioburi mici ce nu se mai pot parca reface…Un lucru spart,ciobit,rupt nu mai poate fi lipit niciodata le fel,dar pot face altul mai frumos ca originalul,un suflet destramat nu mai poate avea aceleasi trairi,aceleasi amintiri,dar luptand,s-ar putea sa ai parte de clipe cum n-ai trait vreodata! In ciuda faptului ca inima era sfaramata de evenimentele unor intamplari neprevazute,Maria nu regreta…Maria spera…Ploaia aminteste de momentele in care zaboveau cu nepasare noptile,pe strazile pustii,de zilele in care mergeau la cumparaturi si admirau spectacolul naturii,de serile in care se plimbau prin parc si se topeau in dansul picaturilor…Lupta cu oamenii si cu ea insasi ii pare necrutatoare,parsiva si ostila,toti isi cer drepturile,Maria vede un singur om,rosteste acelasi cuvant magic:”Stefan”…

……………………………………………………………………………………………………………………………………

In valtoarea unui ritm ametitor,pe muzica fina si imbietoare a marelui Sardu,intr-un colt luminos al capitalei,o femeie isi accepta viata cu seninatate si curaj,iar pe firul acestui cadru se tese o poveste ce poate nu are un inceput exact si nici un sfarsit elaborat…

Dar visul merge mai departe…”

(Iluzie)

Sa-i fie dor de mine cand nu vrea sa-mi spuna nimic,sa ma descopere cand voi avea nevoie de asta si sa ma iubeasca cand o sa ma simt urata de cei din jur,sa ma accepte fara sa-i explic si sa ma vrea cand voi fi aproape…Sa ma simta cand nu sunt langa el si sa admita ca ma iubeste cand voi fi in alta lume…Sa stie cine sunt cand eu ma ratacesc,si sa-mi dicteze cuvinte cand eu le pierd,sa imi cunoasca mirosul cand uit cine sunt,sa fie langa mine si sa taca,sa-mi dea totul si sa n-am nimic,sa-mi ia totul si sa ma simt plina,sa ma mangaie si eu sa inteleg durerea atingerii,sa-mi sarute obrajii care ard si eu sa las capul in pamant si sa ma inrosesc…sa-mi sarute buzele cand dorm si dimineata sa-mi aranjeze parul ravasit…sa vina din stanga si sa-l simt mereu in dreapta mea,sa spuna cuvinte fara sens iar eu sa nu le inteleg decat pe acelea,sa fie al tuturor si totusi sa mi se dea doar mie,sa iubeasca viata,dar sa ma adore pe mine,sa-mi spuna “somn usor” si “buna dimineata” mereu,chiar daca nu aud,sa ma urasca cand ii dau unui copil o palma.Sa fie El.

Sa-l rasplatesc cu fiinta mea toata.

(Viata Cinica)