Dimineata, vartej; oameni grabiti , tocuri de pantofi, ziare de rasfoit, taxiuri gonind, oameni somnorosi, vanzatoare cu capsa pusa la magazinul din colt, fata de la covrigi serveste fara manusa – iacs!, cativa batrani cu plase goale se indreapta spre piete si spre nicaieri, deloc grabiti, sau poate prea,zgomotul sinelor de tramvai imi rasuna-n urechi imediat ce trantesc usa de la bloc, oameni din nou, si suflete nu stiu cum ; metrou, aglomeratie, miros de patiserie, caini pe bulevardele largi – se plimba nestingheriti printre oameni – mornin’, un singur gand : “ce-as bea o cafeluta!”; Lungul drum spre birou, privesc cerul albastru si ma trezesc claxoanele masinilor nervoase din trafic, home – vreau acasa, dar nu, vreau la job , dar nu – nici nu stiu ce vreau dimineata, pentru simplul motiv ca-i prea dimineata… Miros de tutun, God, de s-ar sfarsi odata mirosul de betoane si de tot, sa miros aer de mare…Marea, teribila mea vesnica dragoste, cu valuri infuriate, ce dor imi e !
Pamantul imi da senzatia de ireversibilitate, gandul ca totul se petrece irepetabil, printre deja-vu-uri -grrr, cum il scriu pe-asta?! – iar cerul…cerul este sentimentul imposibilitatii, al visului, al faptului ca nimic nu e de atins, si totusi… Eu sunt aer, prin zodie -irelevant – si prin toti porii – cel mai relevant – sunt intre pamant si cer, de multe ori aproape de imposibil, alteori de ireversibil – si descopar lucruri.
In jurul meu descopari lucruri “usoare”, nu in sensul de facile, ci nelalocul lor, oameni “usori” , pisati de gol si cotidian, macinati de uratul din ei , oameni care nu isi pot asuma nestiinta, care nu vor sa li se explice, pentru ca au senzatia ca deja le stiu pe toate, ursuzi si neputinciosi. Mi-e dor de lumi albe, nu mai am nevoie de atatea culori decat in mine, in afara e nevoie de sinceritate, de transparenta… Oamenii ar trebui sa se transforme in ei, in ei insisi si in nimeni altcineva, sa se oglindeasca in propriile actiuni si sa fie mandri de ele atunci cand e cazul, si sa-si certe energiile care nu aduc nimic bun, si sa…
De multe ori ma simt jignita – astazi mi s-a intamplat asta- jignita de o atitudine gresita, de oameni care fura drepturile altor oameni, de cei care vor sa se transforme si mai ales sa iti transforme virtutile in defecte, sau pur si simplu sa le treaca cu vederea, fara nicio apreciere. Ma lovesc de incorectitudine si nepasare, imi amintesc ca am fost educata sa iau ce-i mai bun din oameni, sa le ofer totul, de la prezumtia de nevinovatie pana la sanse multiple…Am fost educata sa cred in umanitate, sa cred ca durerea este ceea ce ne aduce mai aproape unii de ceilalti in egala masura cu fericirea impartasita.Am fost crescuta sa n-am crezuri marunte, ci doar principii de oameni mari peste care sa nu trec, sa am vise mici, dar pe care sa le urmez pas cu pas pana ajung la cel mai mare ; mi s-a inradacinat , odata cu trecerea timpului, ideea ca un om poate face ceva chiar de unul singur, ca poate lupta impotriva curentului, ca poate deveni mandru de sine chiar daca in jur e depreciere ; stiu ca pot muta muntii din loc, pot sparge ziduri, pot darama mituri, pot intra in lumi mari si mici, in marea rece zambind – daca asa vreau – in oceane adanci – si ape tulburi – daca din nou, asa vreau… Si cred ca noi oamenii ar trebui sa traim cu astfel de ganduri, ca merita intotdeauna sa luptam pentru ceva, ca exista karma – dar karma mea este ceea ce influenteaza deciziile mele, nu si reactiile celorlalti, ca exista destin – dar poate ca nu trebuie privit cu asa mult fatalism , ca exista vise – care trebuiesc urmate si indeplinite no matter what.
Howdy, I’m back! Dupa o perioada destul de lunga in care am hotarat sa fiu mai absenta din asta si mai prezenta in mine-am hotarat sa revin – nu tocmai usor- dar pana la urma unii dintre noi au nevoie de “Scris” ; si nu doar de acela pe hartie,cu cerneala, si poate doar din motivul simplu (cel putin pentru mine) ca agendele,caietele, colile,etc devin greu de depozitat… si-atunci asta-i cel mai facil mod de-a impartasi ceva tie insuti sau , de ce nu,celorlalti.
Chiar asa. Apropo de ceilalti. Eu de multe ori m-am gandit ca cei care scriu pentru ceilalti nu sunt 100% corecti, 100% dezinvolti si onesti, pentru ca , sa decidem, e destul de dificil sa scrii concentrandu-te si incordandu-te pe ideea ca te va mai citi cineva, te va critica cineva, te va admira, de ce nu, cineva. Toate astea creaza pana la urma acea pojghita, ca nu stiu cum s-o numesc acum, acea masca a nevoii de-a minti putin,de a te preface putin, sau pur si simplu de a nu fi tu – which is wrong. Pentru ca nevoia de a scrie ar trebui sa fie nevoia de a vorbi pur si simplu, cu voce tare, dincolo de a stabili niste reguli sau de a impartasi ceva cu poporul. Dar, in fine, asa sunt eu. Ma cheama Inima, ce pot sa-mi fac?
In alta ordine de idei, zilele trecute vroiam sa scriu. Si nu doar atunci, ci-n multe alte precedente ocazii in care nu ca m-am oprit, pur si simplu mi-au zburat gandurile ,luandu-le locul altele, mai infometate, sau poate mai pline. Mi-am dat seama ca oamenii n-au nevoie sa fie sinceri, dar au nevoie de minciuna, au nevoie sa fie impopotonati si ridicati la cer in varii circumstante, au nevoie de cuvinte dulci si soapte la ureche, de floricele colorate care sa le faca ziua mai buna chiar daca ei stiu ca in realitate nici macar nu-i asa – pentru ca atunci cand ai o zi proasta, da’ proasta, ai o zi proasta, dom’le, si eu n-as avea nevoie de”lu-gu lu-gu”. In fine.
Iata-ne ajunsi si-n 2012. Sunt sigura ca nu se termina nimic aici, nicio lume, poate doar daca ne transformam intr-o tara de prosti ridicoli si confuzi cu totii , poate doar daca refuzam sa ne desteptam, dar chiar si asa, va mai dura o vreme sa se-adune . Oricum as privi-o, optimismul in vremuri mai senine exista. Si nu renunt la gandul asta al meu. Eu nu mi-am schimbat orizonturile, tintesc catre aceleasi lucruri, am aceleasi idealuri si inca vreo cateva peste, am aceleasi visuri, si oamenii din jur mi-i apropii numai asa cum simt, in felul meu rece si uneori destul de brutal…Dar cand ma apropii ei stiu ca e pentru multa vreme, ei stiu ca voi ramane acolo, caci dincolo de toate ma consider o persoana loiala, patimasa in simtiri, in argumente. A mai trecut un an , 2011 mult mai rapid ca 2010, cu bunele si relele lui, cu realizari si putine neimpliniri, nici nu le mai tin minte pe-acestea din urma, problema e ca a trecut cu o asa mare repeziciune ca nici m-am apucat sa fac bilantul, poate asa ne e dat in vremurile astea tulburi pe care le traim.
Citindu-ma din urma de la inceputul postului , realizez ca n-am imbinat nimic concret, doar o buimaceala de cuvinte, multe subiecte pe care as vrea sa le dezvolt prin scris si poate prea putin timp la dispozitie pentru a inchega totul asa cum imi doresc. Un lucru insa e cert: acela ca nu voi incepe sa scriu doar pentru ca simt atunci dar nu pot sa exprim, trebuie sa simt si sa sa curga cuvintele.
Acestea fiind spuse, ne vedem data viitoare!
Va doresc un an bun si frumos, plin de surprize minunate, plin de iubire pe care neaparat s-o daruiti si prea putin sa asteptati sa vi se daruiasca (oricum traim in cerc, vi se va intoarce !)
Eu raman aceeasi,
Misserror – neindemanatica, plina de mine, ironica si rece – dar intotdeauna aici, daca merita osteneala
Rascolind blogurile, am realizat ca sunt inca multe persoane care ma au in blogroll-ul lor , “ce mai citesc eu”, “recomandari”, etc. And thanks for this, don’t know if I deserve it!
ora 10 pm – Sunt foooarte obosita, asa ca voi fi succinta – I know, nu-i chiar my type, dar lucrurile se mai schimba. But for next months I’m attending some special events – So it’s keepin’ me busy all this.
Aaaa, si sa nu uit : anunt important – Caut rochie. Caut o rochie…speciala, colorata – cu multi fluturi,sau flori, sau primavara, vara, soare, luna, stele, mare, scoici, anything. Daca are cineva vreo recomandare de magazin, croitorie (de ce nu?), casa de moda, website sau orice altceva…please,please…let me know! Dau o bere
Ok, this is my human face.
S-aveti o primavara frumoasa…pana data viitoare cand voi scrie aici.
A mai venit o toamna ; o toamna prea senina pentru vremurile tulburi pe care le traim, o toamna seaca, misterioasa, tampa, credula. Am cunoscut oameni si i-am dezamagit. M-au cunoscut oameni si m-au dezamagit. E oarecum mersul obscen de firesc al lucrurilor. Si mie imi place firescul , chiar daca peste tot in jur lucrurile imi par fortate. Am iubit si iubesc. Iubesc prea tare , prea tomnatec, prea pregnant. Am doruri si nu ma schimb. Un om mai vine, si altul mai pleaca ; in propozitii scurte imi astern deznadejdea si fericirea ; nu ma mai pierd. Nu mai are sens. Am langa mine un botic dulce care-mi mangaie serile, zilele, diminetile, noptile. Am langa mine jumatatea – avem intregul. Nimic nu se intampla fara menire, fara scop, fara obiectiv, fara sa fi fost trasate linii fine,macar o data. Ca de fiecare data, a trebuit sa ma adaptez. Este lupta mea, si lupta Eu-lui meu. Sunt mult prea egocentrista, mult prea plina de mine, mult prea egoista, mult prea orgolioasa. Si pierd. Dar este o pierdere efemera,cu siguranta. Pentru ca cei ce raman alaturi sunt adevaratii EI. Am uitat ce-nseamna prietenia – si asta pentru ca traiesc intr-o lume ascunsa, poleita, prefacuta, ambalata frumos, daruita cu meschinatate celorlalti. M-am saturat de culorile astea care nu se imbina nicicum. Ma ustura ochii !
Alegeri. Am mai ales o data. Si-nca o data. Si sunt aici. Si acum. In fata mea e marea albastra si rece, si-n parul meu vantul care se plimba inainte s-o ia printre stanci, in spate am serile amagitoare de sfarsit de vara, toate inceputurile si sfarsiturile. Am dragostea – dragostea imensa fata de tot ce ma-nconjoara, puterea zambetului, puterea faptei, puritatea opiniei. Nu stiu ce va aduce o noua zi dar am sa atarn in noapte cu gandul la toti cei care macar pentru o clipa s-au oprit la mine, si pentru mine. Si le zambesc celor care au plecat, pentru ca , daca au facut-o, atunci nu erau meniti a fi pentru mine. Le multumesc celor care sunt , fiindca fara ei nu eram aici. Si ii imbratisez pe cei care m-au uitat, pentru ca au facut-o firesc, veseli.
Cuvintele iau locul tristetii, iar lipsa lor inseamna dragoste…
“Fara un pic de nebunie, viata ar fi un act vulgar” (Mario Diament – Tangou final) – Am surprins asta intr-o dupa-amiaza de inceput de toamna, pe cand asteptam in statia de autobuz si ma uitam aiurea pe diverse afise. Mi-am amintit de teatru, de oameni frumosi. Mi-am amintit de o ea pe care am iubit-o si pe care inca.
De multe ori ne promitem lucruri – ne promitem ca nu vom mai esua,ca vom fi mai buni,ca nu vom mai repeta greseli,ca vom invata din ele,ca nu vom mai rani,ca vom iubi mai mult,ca vom minti mai putin,ca vom fi mai recunoscatori celorlati,ca vom face alegeri mai bune,ca nu vom mai avea regrete,ca ne vom crea alte perspective,ca vom lasa trecutul in urma,ca le vom spune mai des celorlalti cat de mult ii iubim.
Dar ne intalnim cu noi insine intr-o situatie promisa,si uitam.
As vrea sa invat mai mult despre iubire si implicit despre oameni. As vrea sa fiu inteleasa. As vrea ca oamenii sa creada mai mult. Dar nu intotdeauna se intampla asa.
Eu promit sa nu renunt la tot ceea ce am devenit astazi,fortata de imprejurari,de circumstante,de oameni,eu promit sa te tin mereu aproape pe tine,cel care meriti asta, eu promit sa nu-mi schimb optica, chiar de-ar fi sa ma aleg cu singuratate.
Azi…azi mai e putin si vom fi noi doi in alta parte..dar tot noi doi,si tot asa…fericiti ca acum. Citisem undeva un citat care se referea la faptul ca noi oamenii nu credem in lucruri magice, si atunci cand ni se intampla,nu realizam ce sunt/cum sa le definim/cum sa ne bucuram de ele. Cred ca am facut-o si eu la un moment dat. Poate ca inca mai am reminiscente. E greu sa te obisnuiesti cu atat de mult bine -poate suna ironic dar asa este. Asa e viata,plina de cinism. Uneori ni se dau lucruri atunci cand nu mai avem nevoie de ele ,pentru ca am renuntat, alteori cand ni se ofera, le luam din orgoliu , avand senzatia ca ne apartin in totalitate,ca am luptat pentru ele candva,ca drept dovada e absolut necesar sa le avem,chiar si in al 12-lea ceas.
Am renuntat demult la a-mi umple asa zisele goluri din viata. Am renuntat sa caut petece cu care sa refac ceea ce era gaurit. Am mers doar in fata. Si au aparut lucruri,oameni care fara sa stie,m-au ajuta. Nici eu nu le-am spus-o vreodata,si nici n-o voi face. N-o voi face pentru ca nu vor intelege.
De multe ori mi-au trecut prin minte diferite metode prin care as putea invinge in anumite situatii in care ma aflam, ma gandeam cum sa fac sa schimb ceea ce sunt pentru o perioada, dar pe masura ce incercam s-o fac,realizam ca nu pot.
Fiindca eu nu sunt asa, eu m-am construit in ani durerosi in care ma simteam singura,mica,stinghera,ani in care m-am mintit, ani in care am cazut,m-am pierdut,pentru a ma castiga mai tarziu. Nu m-am prefacut, desi multi oameni m-au considerat o falsa ,si nu m-am ”mulat”,desi ar fi fost cel mai usor. Ca atare n-o s-o fac nici azi.
Eu sunt ceea ce vad azi in oglinda, sunt intreaga langa omul pe care l-am cunoscut intr-o zi de sfarsit de vara in care ma pierdusem printre atatea vise goale… Eu sunt suma faptelor parintilor mei,sunt truda lor, sunt zilele in care ei incercau sa-mi bage mintile-n cap, sunt suma noptilor pe care sora-mea si le pierdea pentru a ma face sa gandesc pozitiv… Sunt. Frustrant e gandul,sentimentul ca eu n-am s-o pot sprijini niciodata asa cum a facut-o ea. Probabil ca nu sta in puterea mea. Probabil ca e normal sa ne simtim uneori neputinciosi. Probabil.
Viata mea are un curs pe care ma straduiesc sa-l inteleg inca… de aproape un an. Pentru ca viata mea ,a noastra…este minunata. Este un lucru extraordinar ca ne-am intalnit,ca ne avem,ca ne iubim,ca ne stim,ca ne simtim,ca ne aflam, ca suntem atat de bogati …unul in prezenta celuilalt.
Fulgi mari,mari,mari…din nou! Casele sunt albe, la fel si pasii mei, care parcurg drumuri diferite in fiecare zi, si totusi atat de cunoscute. Azi cand am iesit din cladirea in care lucrez ningea ca in povesti. Nu s-a oprit nici acum si-mi place,oarecum,desi e martie. Ma gandesc la Mucenici , am o dilema (sa fac,sa nu fac?!) ; daca imi ies ca cei de anul trecut , mai bine ma las de sportul asta .
Saptamana asta am numarat intr-un alt stil,necunoscut mie pana acum ; luni – ufff, ce mult mai e pana sambata, ce zi urata, luni, cand nimeni n-are chef, luni, am intarziat fix 13 minute la job ; marti – sunt asa de obosita, am avut o noapte lunga,in care n-am reusit sa dorm prea bine, poate pentru ca nu esti tu aici ; miercuri – devin mai optimista, e deja mijlocul saptamanii, de-ai sti tu ce dor imi e, copil nebun! ; joi – hai ca mai e putin, tu esti bine, dar e cam posaca atmosfera – eu cu cine ma mai cert? Mi-e tare dor de moaca ta , alintatule! ; vineri – azi,azi,azi – maine vii acasa, acasa la mine,acasa la tine,acasa la noi doi, baby, si te astept nerabdatoare, fiindca avem atat de multe sa ne daruim! Vineri – am sporovait cu colegele mele, ne-am cam enervat – oare de ce trebuie sa lucram si azi? – totusi luni am stabilit o iesire la un Mc , o sa fie tare fain sa barfim .
A fost o saptamana in care am asteptat , si desi am facut lucruri concrete, nu e la fel. Si tu o stii prea bine. Numai cand suntem amandoi ne gasim linistea. Poate tocmai de-asta asociez fulgii de zapada de azi cu linistea pe care mi-o oferi tu, cu sufletul tau frumos si alb.
Te astept acasa, baby, te astept sa vii !
Explicatie fara argumente
In ultimele luni,m-au incercat sentimente ciudate vis-a-vis de scris. Cand am avut timp sa scriu, nu mi-am putut aduna gandurile,iar cand eram prea obosita , aveam niste idei pe care la acel moment le-am considerat bune. Au trecut saptamani la rand,si tot ce-am facut a fost sa adun vise, dragoste,multe sperante, si mai multe zambete…Si in clipa de acum ma declar fericita. Si stiu,urmeaza altele.
Am inteles un lucru despre mine: acela ca imi este foarte greu sa-mi “public” sentimentele, sa le afisez ca pe niste postere, sa il pot determina pe celalalt sa desluseasca dintr-o fraza ceea ce simt. M-am incurcat , m-am blocat in propriile-mi cuvinte in incercarea de a spune ca eu asta sunt, ca eu asta cred, ca eu asa simt , ca nu stiu sa explic,dar ca as vrea sa fiu crezuta pe cuvant,pentru ca nu exista alta cale. Pentru ca nu putem elabora o schema care sa spuna concret ce este in noi. Dar putem transmite,in masura in care nu ne ia valul ; valul care ne arunca sub apa, ne zdrobim tamplele de stanci, ne sangereaza fruntea din pricina scoicilor cu varfuri ascutite – continuam, pentru ca nu ni s-a terminat aerul. Iesim la suprafata cand furtuna din noi s-a potolit.Respiram. Pentru ca iubim. Si cand iubesti e “altfel”. Intotdeauna e altfel. Acum cateva luni in mine s-a asternut ASTA. E ceea ce numesc Apropiere.
(Cred c-am inceput sa bat campii urat de tot.)
Despre
Am fost intrebata daca ma mai impresioneaza ceva.In prima instanta n-am inteles intrebarea,dar apoi,luandu-i sensul cel mai profund,am constientizat ca m-a miscat inclusiv initiativa.Asa cum ma cunosc,e si firesc. Am dat un raspuns scurt,specific situatiei,starii de spirit de atunci, locului in care eram – la serviciu. Ulterior, singura in metrou sau acasa,sau pur si simplu in masina,dimineata,sau in pauzele de cafea, mi-am tot elaborat in minte raspunsul – nu pentru cineva, exclusiv pentru mine,inconstient,probabil,pentru persoana care ar fi vrut sa savureze asta. Si cu siguranta,sa ma perceapa. Inevitabil,am inceput o introspectie,pornind de la intrebari mici,firave,aparent banale,aparent fara substrat. Eu ma reinventez de cate ori am senzatia ca nu-s unde trebuie -sau ar trebui sa incerc s-o fac mai des,pentru a nu fi surprinsa.Mie imi place sa aberez,sa sporovaiesc,sa transmit,imi place sa fiu perceputa – asa,utopic vorbind.
Re-re-revenind: M-am gandit la oameni.Mereu o fac. Mi-am amintit de batranica de la Unirii,care sta langa podul ce traverseaza Dambovita,rezemata de balustrada,cu ochii mereu inlacrimati,scotocind intr-o punga dupa un covrig.,zgribulindu-se de frig,sperand…SPERAND…M-am intrebat daca ea mai are speranta.Nu stiu,n-am nici un raspuns.Imi pare rau.Chiar imi pare rau de situatia asta. Am vrut,de fiecare data cand am trecut pe acolo, sa-i intind o bancnota,dar,oricat de stupid ar parea,mi-a fost de fiecare data frica sa ma apropii prea mult de ea. Nu! Nu frica de ea! Frica de mine, frica de reactiile mele, de ceea ce s-ar putea petrece inauntrul meu ,pana la urma -despre asta e vorba.
Inevitabil,ne intoarcem la oamenii buni,cu adevarat buni si valorosi,carora nu li se ofera nimic, la oamenii rai,care nu sunt zdrobiti nici de societate,nici de vreme,nici de nimic,ma intorc la ceea ce ma impresioneaza, la dragii mei parinti… Mi-amintesc cand eram in scoala primara si ne trezea mama dimineata,pe mine si pe Maria,ne imbraca cu ciorapi grosi,noi eram somnoroase; imi facea codite,ne pregatea pentru scoala,ne lua apoi de manute,ne urca in lift,ne ducea la aprozarul care era atunci , si ne cumpara biscuiti cu crema sau eugenii. Ne tragea fesurile mereu pe urechi si fularul pana in gat,si stiu ca aveam manusi cu ata dupa gat,ca sa nu le pierdem…Si stiu cat eram de fericita, si cat de impresionata sunt acum de toate amintirile astea care ma rascolesc, pentru ca ele fac referire la tot ceea ce sunt azi…
Ma impresioneaza pana la lacrimi dragostea neconditionata,si cel mai bun punct de pornire (cateodata si unicul) il simbolizeaza parintii, care ne hranesc sufletele,constiinta, care au grija de noi ca de ochii lor, care ne protejeaza,ne sfatuiesc,isi asuma riscuri, fac sacrificii cu orice pret si nu in ultimul rand ne ofera absolut totul,fara rezerve. Ma impresioneaza inocenta si candoarea ,insusiri pe care nu le mai gasesc in oameni,ma impresioneaza gesturile marunte, dar pline de farmec, care nu implica nimic,care nu cer nimic, care sunt doar gesturi si atat,franturi de clipa menite sa ne fure zambete si nimic mai mult.
Ma impresioneaza ca astazi,la serviciu, am primit o prajitura cu dragoste – fiindca cineva fara interese ascunse s-a gandit chiar si pentru cateva minute la mine,fiindca cineva a facut-o pentru mine, fiindca acelui cineva ii stralucesc ochii atunci cand imi daruieste ceva.
Ma impresioneaza ca o femeie minunata,care nici macar nu ma cunostea, mi-a acordat prezumtia de nevinovatie,m-a acceptat si mi-a pus la dispozitie tot ce-a avut,ma impresioneaza tot ceea ce se daruieste simplu, fara a fi insotit darul de gandul:”Lasa ca si eu am sa primesc.”
Ma emotioneaza ca o colega imi da o bomboana si rade larg,din inima,si-mi intinde manuta ei mica,si gestul in sine mi se pare atat de alb si-atat de aproape de mine… Sunt impresionata ca o naiva de puterea mea de a transmite celorlalti, de a-i determina,fara sa stiu, la gesturi deosebite,absolut incantatoare,minunate.
Sunt impresionata de momentele in care sufletul meu ma mangaie pe spate,seara, si ma saruta pe frunte,si imi mangaie parul,si dimineata ma trezeste,si insista,si trage de mine, si nu renunta, si e acolo , si stiu ca nimic rau nu mi se poate intampla. Este exact senzatia de siguranta – de fapt nu doar senzatia,e o adevarata stare – pe care un singur om ti-o poate da,o singura data,dar pentru totdeauna.
Sunt coplesita de dragostea pe care Dumnezeu mi-o ofera de fiecare data,cu o si mai mare intensitate, dar cu aceeasi stabilitate si siguranta.
Sunt eu, cu nimicurile din mine, care se strang ca-ntr-un buchet,implinindu-ma, daruindu-mi ceea ce stiu ca merit : Fericirea.
Iti multumesc – pentru ca m-ai determinat sa scriu acest post . Iti multumesc inca o data – pentru ca esti in viata mea.
Imi dau o mie de sanse si tot eu sunt cea care si le ia, ascult de multe ori de tine, insa de cele mai multe ori tot la mine ma intorc, privesc oamenii de pe strada,pe care nu-i cunosc, fix in ochi. Ma uit sus, pe cer, si cand nu-l vad albastru, stramb din nas. Apoi privesc drept inainte,uneori ma uit si dupa masini, stau la semafor, nu ma rutinizez, pentru ca ma confrunt cu mine si cu personalitatile mele (??? ) , apoi cobor la metrou si ma intorc acasa, de la serviciu. Sunt rosie, si alba, albastra si uneori – rareori – gri, indiferenta si rece, alteori neagra,neagra de furie, dar de cele mai multe ori sunt Eu, o combinatie de culori (imi place sa cred ca potrivita), un soi de vin tare si vechi, de la care te doare capul – sau nu – totul depinde de felul in care alegi sa-l bei ; sau de cantitate. Whatever.
Am cunoscut oameni si am ales – DIN NOU – si am avut momentele mele in care am fost stinghera, in care am plans fara lacrimi, in care am cerut totul si-apoi am spus ca nu mai am nevoie. Am ales rar, si cate o ‘bucata’ – asta ma defineste. Am avut doruri si am rabdat. M-am bucurat si cand nu meritam, m-am ridicat si cand trebuia sa mai fi ramas o vreme, am fost rea cand puteam alege contrariul, am tacut de ataaaatea ori – si mi-as fi dorit sa pot articula cuvinte. Am pus PUNCT – situatiilor de care nu mai aveam nevoie, carora nu le mai vedeam rostul, si relatiilor cu oameni care n-ar fi putut fi langa mine cu tot sufletul lor. Am ales sa traiesc judecand lucrurile care se intampla in juru-mi, dar fara voia mea,lucruri care amintesc ca nu asa am fost educata, ca nu asa am vrut, ca se poate altfel, ca .
Dar azi, aceasta-i fericirea. Fericirea-i locul in care sunt. Iubirea cea mare e inauntrul meu, independenta de atasamente. Iubirea cea mare e aici si acum . E peste tot in mine si in afara mea . Este acolo unde nu mai exista limite,margini, rataciri, suflete goale, cuvinte care nu rostesc.
Azi sunt hotarata sa daruiesc – fara “dar”-uri , sa soptesc, sa admit ca gresesc .
Cobor din nou la metrou. A fost o zi friguroasa , si m-am imbracat cam subtire. Fac retrospectiva celor intamplate la job,vorbesc cu o colega, dar gandul imi fuge departe spre casa,unde e cald . Si e locul meu, al nostru, si asta e o senzatie aparte. Nu spun multe, dar gandurile imi alearga prin minte ca la o competitie.
Sunt libera, da, sunt atat de libera!!!
Si am o dedicatie…E weekend si in sfarsit, sunt acasa . Nicaieri nu e mai bine ca aici.
Picura dragoste in mine… Lasa-ma sa te simt alb si cald,lasa-ma sa-mi amintesc de fiecare data ca te-am gasit intr-un ocean de alge , si cand te-am intalnit erai singur si…si tu m-ai ales. Da, tu m-ai ales,si eu am spus “da!”, pentru ca daca nu vroiam atunci,nu se mai putea niciodata.
Lasa-ma! Si ce daca ploua pe pleoapele mele, si ce daca bate vantu-n ochii tai care zambesc tomnatec, si ce daca-n noi doi ninge cu fluturi care zboara bezmetic , incrucisandu-si drumurile? Si ce daca, raspunde-mi,si ce daca?
Si cand a inceput sa-mi pese? Ah…Niciodata.
Picura flori de tei, ca sa-ti miros absenta pierduta pe buzele mele . Amorteste-mi strigatul cu saruturi multe, inainte sa ni le fure vantul, sufoca-ma cu degetele-ti delicate si fa-ma sa strig fara sa m-auda nimeni insa. Iubeste-ma,iubeste-ma!
Picura-n ochii mei departari rosiatice care sa se amestece cu frunzele de toamna, sa se-nsire pe asfalt, sa-mi adune toate lacrimile , si toate zambetele, sa se amestece toate, si-apoi sa dispara… Mi-a fost prea dor, si inca-mi e! Mi-e dor de dorul soaptelor tale, de atingerea ireala a mainilor tale, care-mi acopera pielea de pe spate,desenand contururi fine in forma de inima. Mi-e dor de forma lucrurilor care-ti apartin, chiar daca eu le am pe toate. Traiesc ca sa-ti fur toate clipele, ca sa te videz de sentimente, ca sa-ti sec toate apele adanci care curg atat de frumos si de calm inauntru,ca sa-ti abandonezi toate simturile in palmele mele, sa obosesti si sa renunti, sa mi te dai cu totul, pana la ultima bula de aer.
Imi infig mana in gatul tau,si-ti soptesc demiurgic un “nu te teme” scurt, dandu-ti senzatia ca te-am creat si ca nici macar nu mi-a trebuit mult, desi numai eu stiu ca a durat o eternitate. Mi-a luat o fascinanta si nesfarsita clipa sa mi te imaginez in toate ipostazele, sa te disec dincolo de invelisurile transparente care nu spun nimic, sa ma invelesc cu rasul tau caruia as vrea sa-i aud ecoul.
Mi-am dorit sa te fac sa plangi, dar nicidecum dintr-o pornire sadica, ci ca sa te aduc aproape de simturile mele care uneori se comporta de parc-ar fi agatate pe-un gard de lemn,plin de cuie ruginite si straine. Mi-am dorit sa nu mai poti, mi-am dorit sa te doara, pentru ca numai durerea ta mi-aminteste ca-s totusi vie. Sunt egoista, da. Insa..stii, fiecare minut imi arata felul in care reusesc sa m-abandonez pentru tine. Poate ca-s rea, si cruda. Poate ca-s doar un cliseu al omului obisnuit si simplu, care-si citeste dimineata nestingherit de aglomeratie ziarul , pe scaun, in metrou. Poate… Da, poate.
Picura … Pana se scurge tot, de tot… Ca sa ne pierdem amandoi. Tu pentru mine, si eu… Si eu intotdeauna pentru tine. Numai pentru tine.
As vrea sa cred ca fericirea are-un singur chip. Sau daca intr-adevar asa e, atunci cum am putea descrie? Mie imi este imposibil. A trecut timpul ; lucrurile s-au schimbat; viata mea s-a schimbat; hm, de fapt, totul are alte culori. Acum,mai mult ca niciodata,le percep vii si clare, fara nuante. Se spune ca vine un moment in viata fiecarui om, un moment unic in care acesta constientizeaza totul; o clipa perfecta in care mintea rezoneaza cu sufletul ; o secunda menita sa dureze o eternitate, sau cel putin pana murim. Se spun multe,de fapt, dar eu am crezurile mele. N-as sti sa descriu ce e azi in mine. Insir niste cuvinte care au contur doar pentru ca apas cu putere pe taste. Cateodata nu ne vine a crede ca ceea ce vazusem in filme sau citisem in niste carti bune chiar se intampla in realitate. Intotdeauna speram sa ni se intample ceva minunat, magic, iesit din comun, ceva care sa ne schimbe destinul,traiectoria, iar atunci cand in sfarsit traim acel CEVA, nu avem definitii, nu putem explica, dar simtim si stim ca asa trebuia sa fie. Si Doamne, cat suntem de plini si de fericiti!
Noi,cei care credem ca avem explicatii pentru orice, noi,cei care credem ca putem construi definitii pentru orice sentiment care pulseaza inauntru, noi suntem cei dezarmati, fara explicatii logice, fara portite de scapare, fara argumente atunci cand ne trezim traind intr-o lume care nu-i a noastra, la inceput, dar in care am fost primiti.
Da. Da, eu aveam lumea mea imaginara, pe care-o creasem de dragul visului si-a nevoii de-a evada din ceea ce traiam zilnic, pe strada sau in casa,oriunde,oricand. Lumea in care traiam eu cu mine era o lume pe care-o vedeam ca fiind aproape perfecta; fiindca asa o creasem eu, asta era destinul ei, sa fie cea mai frumoasa, cea mai calda, cea mai colorata. Aveam si fluturi, si stele, si-un cer senin, si furtuni (absolut necesare,de altfel). Era modul de-a ma regasi ori de cate ori alunecam. Am avut incredere in toate astea.
PANA INTR-O ZI. Stii, a fost ziua in care m-ai primit in lumea ta. Si cand am descoperit-o, fluturii mei si-au facut loc langa ai tai, ne-am privit, apoi am privit cerul. Era acelasi. Cerul meu si-al tau. Si noi am stiut-o de-atunci. Cum de cand? De-atunci. Povestea incepe cu ”Intr-o zi s-au cunoscut un el si-o ea. Erau tineri, si nu le pasa de ce se-ntampla in jur. S-au vazut si da, a fost dragoste la prima vedere. Nu,nu acea dragoste care se termina peste un timp, din cauza neintelegerilor. (eh,copii,intre timp,povestile se mai modernizeaza). E vorba de acea dragoste care-ti taie rasuflarea , te face mai bun, fara sa stii ,te ia prin surprindere, te sufoca, dar te si hraneste, iti da aripi, dar ti le si ia – ca sa-ti aminteasca ca totusi traiesti pe pamant, nu in aer. E vorba de acea dragoste ”la prima vedere”, adica momentul in care el o vede pe ea si-si spune:”Da, ea e, ea e femeia langa care eu voi trai,stiu,o sa-mi zica o lume ca nu sunt zdravan, dar in sfarsit,a sosit ziua in care am curajul sa-mi asum riscul si mai mult decat atat,sa-mi asum totul.”, iar ea il vede pe el si-si zice:”Da, el va fi tatal copiilor mei, da, asta e clipa in care trebuie sa las dracu sfaturile in genul -Nu e bine!,Mai gandeste-te!, Esti tanara!, Mai asteapta!- , a venit timpul sa imi ascult inima si sa uit toooot ce-am trait vreodata inainte.”
Paranteza :Oare nu ne-am saturat cu totii de falsuri? Oare de cate ori nu privim in altii pe care-i simtim fericiti, dorindu-ne ca macar pentru un moment, sa renuntam la viata noastra monotona si sa facem CE TREBUIE? Oare de cate ori nu regretam,mai tarziu,lucrurile pe care nu le-am facut din lasitate sau comoditate? Oare de cate ori,de caaate ori nu ne incearca sentimentul ca ne-am dori sa fim in alta parte? Si trec anii,si trec anii. Si nu facem niciodata nimic pentru noi. Si imbatranim. Si suntem nefericiti. Si chiar batrani fiind, constientizam ca inca nu ne-am maturizat. Oare lucrurile pe care le facem la timp nu fac si ele parte dintr-un proces de maturizare? Eu zic ca da.
…Si se privesc ore-n sir. E-aproape dimineata. Dar ei nu mai stiu. Ea s-a gasit pe sine, privind in el; si-a surprins sufletul in palmele lui, iar el il saruta si-l proteja, de parc-ar fi fost marea lui comoara. El in sfarsit, gasise o casa – o casuta pentru copilul care se ascundea acolo,timid, asteptand sa vina parintii de la serviciu, sa-l ia in brate, si sa-i dea curaj, curaj!
Ea venea spre el,cu vantul prin par, si cu sufletul care-i alerga cu peste 200 km/ ora, iar el a urmarit-o cu ochii pana astazi, cuibarindu-se acolo unde stie ca-i va fi mereu cald. Isi zambesc. Sunt constienti ca tot ce urmeaza va fi doar al lor. Pentru ca viata a inceput in acea seara de sfarsit de vara…”
V-as mai spune, dar trebuie sa-i lasam sa se iubeasca, fara sa-i stingherim cu povestile noastre. Ei sunt ocupati s-o traiasca pe-a lor. In plus, de-acum ora 12 noapte a devenit o ora destul de ”grava” pentru mine. La 8 ne trezim. Ne ducem la job. Ne place la job. Si e foarte important sa faci ce-ti place,nu?
Sunt fericita? Nu. Sunt plina. Cateodata asteptam muuult prea mult pentru lucrurile cu adevarat ”delicioase” ale vietii, dar si atunci cand apar, si ni se aseaza in fata,pe o tava, si incepem sa le savuram,bucatica cu bucatica, parca pur si simplu… e fabulos!
P.S. E doar un inceput. Si-nca unul fara sfarsit. Si stim noi ce inseamna asta.
(ACEST POST ESTE INTERZIS TUTUROR CELOR CARE ISI TRAIESC VIATA DUPA REGULI, MOTTO-URI, CELOR CARE AU IMPRESIA CA DACA STAU INTR-O RELATIE ”FRO” CATIVA ANI, O SA FIE BINE LA FINAL, CELOR CARE CRED CA DOI OAMENI NU SE POT IUBI ”INTR-UN TIMP ASA SCURT”, CELOR CARE AU SENZATIA CA AU TRAIT TOTUL, CA NU A MAI RAMAS NIMIC DIN CE NU STIU EI, CELOR CARE FOLOSESC EXPRESII DE GENUL ”O S-AJUNGI LA VORBA MEA”,”LASA CA O SA VEZI TU MAI INCOLO”,”VIATA NU-I O GLUMA”, ”MAI COPII!”, SI ALTELE, CELOR CARE CRED CA TIMPUL ESTE SINGURUL CARE TE POATE AJUTA SA VEZI LUCRURILE CUM SUNT ELE IN REALITATE, CELOR CARE CRED IN CASATORIILE DE ”PROBA”, IN ”TREBUIE SA URMAM UN PLAN”,”LUCRURILE AU NEVOIE DE UN CURS FIRESC”,”LUCRURILE TREBUIE SA SE INTAMPLE TREPTAT”,”TREBUIE SA NE CUNOASTEM MAI BINE” (CA SA NE DAM SEAMA CA NU SUNTEM FACUTI UNUL PENTRU CELALALT – IMI PERMIT SA ADAUG – SI VA ROG FRUMOS SA MA SCUZATI,DAR CHIAR NU M-AM PUTUT ABTINE).
NU IN ULTIMUL RAND, ACEST POST ESTE INTERZIS CELOR CARE CRED CA ”DACA MI S-A INTAMPLAT MIE,O SA TI SE INTAMPLE SI TIE”, CELOR CARORA LE E TEAMA SA-SI INFRUNTE CONDITIA, TEMERILE, PREJUDECATILE, IDEILE FIXE, CELOR CARE SUNT FANI AI EXPRESIEI ”NU TOT CE ZBOARA ,SE MANANCA” (DACA MA-NTALNESTI PE MINE,CARE-S O POFTICIOASA, N-O SA FIU DE ACORD SUB NICI O FORMA CU ASTA, EVIDENT), CELOR CARE AU SENZATIA CA STIU TOT DESPRE ORICE SI SE GRABESC SA MA SFATUIASCA SI PE MINE (EU IN GENERAL NU PREA TIN CONT DE SFATURI, DECI N-AR FI NIMIC PERSONAL , SAU PUR SI SIMPLU ZIC CA TINE SI FAC CA MINE, ASA CA MAI BINE LASA-MA SA FAC CA MINE DE LA-NCEPUT, CA SA-TI FIE SI TIE MAI USOR – ”CA SA FIE BINE” ), CELOR CARE AU IMPRESIA CA SI-AU INTALNIT MAREA DRAGOSTE DE VREO 4-5 ORI, ETC.
ASA,CA ERA SA UIT : ACEST POST ESTE INTERZIS CELOR CARORA LE ESTE FOARTE GREU SA MA CITEASCA, PENTRU CA NU SCRIU CU MULTE SPATII (SPACE,SPACE,SPACE), PENTRU CA NU DAU ENTER DUPA FIECARE FRAZA SI PENTRU CA FRAZELE MELE SUNT MULT PREA LUNGI PENTRU PUTEREA LOR DE INTELEGERE (STIU, MA PIERDETI,TOCMAI DE-ASTA SPUNEAM CA MAI SIGUR E SA NU MA CITITI).
RECOMANDAT CHIAR SI MINORILOR . BA CHIAR FOARTE RECOMANDAT LOR. ASTA PENTRU CA AM IMPRESIA CA EI AR PUTEA INTELEGE MAI BINE CE SE-NTAMPLA ”PE-AICI”,SPRE DEOSEBIRE DE ADULTUL DE ”RAND”, CARE-SI DA OCHII PESTE CAP,SE-NTOARCE PE CEALALTA PARTE,SI-ADOARME LINISTIT. (SI LINISTEA ASTA CATEODATA…NU-I SEMN BUN). Am tacut.
And you can put the music to my song, BABY. And this is for you. For me. For both of us.
Recent Comments