”Moare cate putin cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis”.- Pablo Neruda  – Am extras doar o fraza din celebra ”Cine moare” ,fiindca la acest moment,imi pare cea mai conturata si potrivita inimii.

Am descoperit o poezie a lui (printre multele frumoase si pline de culoare) care imi place in mod deosebit. O impart.

                           I Do Not Love You Except Because I Love You

I do not love you except because I love you;
I go from loving to not loving you,
From waiting to not waiting for you
My heart moves from cold to fire.

I love you only because it’s you the one I love;
I hate you deeply, and hating you
Bend to you, and the measure of my changing love for you
Is that I do not see you but love you blindly.

Maybe January light will consume
My heart with its cruel
Ray, stealing my key to true calm.

In this part of the story I am the one who
Dies, the only one, and I will die of love because I love you,
Because I love you, Love, in fire and blood.

Exista momente care se impart intre nostalgie si visare, intre certitudinea ca exista o soarta si incertitudinea existentei noastre, momente in care,desi avem convingeri,nu le putem imortaliza pentru a ramane doar ale noastre,cu noi,pentru noi.Exista clipe de nedefinit, secunde suspendate, sanse furate. Exista lacrimi pe care nu ni le pot cuprinde ochii. Exista nesansa, destin, si,nu in ultimul rand, exista iubire. Azi n-am de spus prea multe, dar va las c-o melodie care mi se pare la fel de potrivita ca si versurile de mai sus.

P.S. Nu,nu mai cred in Valentine-s Day, in ceea ce inseamna ziua asta, dar am sa incerc sa fac o sarbatoare din fiecare zi si eventual, sa ma bucur de Dragobete.

M-ai intrebat (imi imaginez) cand am fost ultima data intr-o gara. Ti-am spus ca nu stiu, insa mi-am amintit brusc de gara si peronul lui Octavian Paler.Am vorbit la telefon cu tine si mi-ai spus ca-i citesti ”Convorbirile” lui Paler. M-ai uimit…placut. De unde era sa stiu ca sunt atatea alte lucruri care ne-aduc aproape? Am inteles ce-ti place sa citesti,si m-am trezit ascultand vocea din telefon ca fiind una de pe alta planeta; ma bucur mult c-ai tinut cont de faptul ca mamei tale ii place Paler – stii doar,parintii sunt niste personaje de basm autentic. De multe ori mi-e dor de tine si-as vrea sa-ti strig in gura mare ca noi doua facem parte dintr-o alta lume. Mi-e dor de tine cu fiecare cuvant pe care-l rostesti; mi-e dor pentru ca pe tine te simt, pe tine te inteleg, tie-ti percep cuvintele ca si cum mi-ar apartine, iar tu cand ma citesti…sunt convinsa ca zambesti, iar asta nu poate fi decat un lucru bun. Acum ma uit pe geam,sus,spre cer; e iarna si ceru-i albastru; ma-ntreb daca de la geamul tau se vede acelasi cer,fiindca mie imi da o senzatie de bine,pe care-as vrea s-o incerci si tu.  Nu vreau sa-mi amintesc peste ani de tine; vreau sa faci parte ,atat cat se poate,din anii mei, buni sau rai,cuminti sau nebuni. Mi-amintesc cu cat devotament m-ai ajutat sa fac pozele cu jucarii din plus. Sunt lucruri pe care le am in minte vii,lucruri care ma fac fericita ; si asta pentru ca fericirea mea are la baza lucruri marunte,dar importante,lucruri pe care probabil nu le-ar face nimeni pentru mine -nimeni,cu exceptia ta.

Azi iti multumesc pentru ca ai suflet, pentru ca ti-ai impartit temerile si bucuriile cu mine,pentru ca m-ai inviorat cand am fost trista,si pentru ca atunci cand mi-e rau ,te urci in tramvai si-mi bati la usa. (crezi c-am uitat?) . Am simtit nevoia sa scriu din nou despre tine,amintindu-mi de discutia de la telefon – o discutie aparent banala (s-o crezi tu!). Mi-amintesc noptile in care stateam ore intregi de vorba,la o cafea, un pahar de suc, un pachet de tigari…Mi-amintesc cum vorbeam despre fericire,despre dragoste, despre viata si despre parinti, despre ceea ce faceam atunci cand eram copii, si am observat in tine nu doar sensibilitatea pe care de obicei oamenii n-o au, ci si naturaletea replicilor, parfumul gandurilor -gandurile tale pure, ca ale unui copil care le povesteste parintilor ce-a facut la scoala. Ai aparut intr-un moment in care abandonasem ideea de prietenie.N-am mai avut demult curaj.Iti doresc…multe,multe pe care nu le spun,dar cu siguranta le simt. Iti datorez curajul lucrurilor spuse pe nume, sinceritatea debordanta cu care ai tratat toate discutiile noastre, iti datorez o dragoste de leoaica, si multe zambete…

Mi-e dor de tine pentru ca nu mai cunosc o alta persoana asemanatoare, nu pot face analogii care sa te includa, nu te pot compara cu altcineva, nu pot spune ”ea e ca…”,fiindca tu nu esti ca nimeni. Iti multumesc pentru ca ma iubesti (nu cred ca merit).Si-ti multumesc pentru ca m-ai lasat sa fiu EU,si pentru ca astfel n-a fost nevoie sa ma prefac. Iti amintesti cand mi-ai spus ca vrei sa fiu fericita, oricat m-ar costa asta? Eu da. As vrea sa-ti daruiesc mai mult -cred ca am oferit prea putin; as vrea sa vezi ce simt atunci cand zilele par sa n-aibe nici un gust, fiindca poti traversa mai usor o nenorocire cand nu esti singur…

Tu nu poti fi definita-vreau totusi sa-ti multumesc pentru ca ai facut alegerea de a ramane langa mine,cu mine,pentru mine. Doar tu contezi, si lumea devine oarba… Ramai aceeasi . Te simt. Oare ce faci acum? Ma gandesc la tine.

Cred ca ziua de azi nu-i tocmai perfecta (ca multe altele,si totusi…). Nu mai stiu daca fericirea vine din lucruri marunte sau daca nu cumva o cladim prin lucruri mari ,importante,care ni se intampla o data la cativa ani. Nu stiu daca trebuie urcate niste trepte sau daca pur si simplu trebuie sa traiesti clipa,imaginandu-ti apoi ca ai parte de niste momente magice… Aseara mi-am cumparat “Convorbiri cu Octavian Paler” (demult doream sa revin la Paler). Am deschis cartea pe la 2 dimineata si pe la 4 am adormit cu ea-n brate. Dar nu asta-i important. Octavian Paler spune ca a “cochetat” o buna perioada din viata lui cu ideea sinuciderii. El crede ca pentru a te sinucide, trebuie sa iubesti prea mult viata, trebuie sa ajungi s-o iubesti atat de tare incat sa n-o mai suporti,sa vrei sa evadezi din ea dintr-o prea mare dragoste,dar eu n-as fi prea de acord. Daca sinuciderea se vrea a fi un argument al oamenilor care iubesc ceva cu pasiune (fie acel ceva chiar viata in sine),eu imi permit sa-l contrazic. Pai cum, domnule Octavian Paler, sa-ntelegem ca sinucigasii “o fac din dragoste”? Sunt sigura,mai am multe de invatat. Personal, il admir, ii citesc cu interes scrierile,este exact stilul de om care isi duce ideile la extreme,iar atunci cand ii pui o intrebare cu raspuns simplu el iti raspunde pe 3 pagini,fara insa a te lamuri complet. Oricum,azi nu vroiam sa discut nici despre asta.De fapt,niciodata nu pornesc c-o idee anume. Dar ma gandeam la Prietenie. Pentru ca tu esti cea care a spus :”Am sa lupt pentru drepturile mele pana in panzele albe, pana la moarte!”. Si-acum imi pari slaba,ravasita,cum bine ai spus-o,mica,fragila,gata sa se sparga in orice moment,ca un bibelou scump. Vorbele tale imi lamureau anumite convingeri pana acum o zi, si-acum nu te gandesti ca e posibil sa-mi darami lumea careia ii construisem un coltisor, special pentru tine? Te rog sa-ti revii ,sa te ridici de pe scaun, sa te privesti in oglinda si sa-ti repeti ce mie imi spuneai de-atatea ori. Nu stiu cata nevoie au altii de tine si nici nu conteaza, stiu insa ca ai stabilizat puncte “fine” din lumea mea care incepuse sa capete culori meschine, si mai stiu ca esti elementul care intra intotdeauna in “scena” cu o sinceritate debordanta… Crezi c-am sa-ti permit sa fii slaba? Crezi ca am sa te las sa cazi? Daca altii o vor face, eu nu,eu nu,niciodata!

Cred ca traiesc niste zile foarte ciudate in care deviza ta m-ar ajuta tare mult daca ai crede tu in primul rand. Avem tendinta sa fim fatalisti fara sa cunoastem ce exista dincolo de moarte,asta daca am avea certitudinea ca exista intr-adevar ceva. Dar parca totul se schimba…Nu,nu se transforma,fiindca-i practic imposibil sa ne transformam din oameni in NEoameni, din buni in Rai, din altruisti in Egoisti. Eu nu concep asta. Nu te poti naste animal de prada pentru ca mai tarziu sa devii animal de companie,efectiv n-ai cum. Cam asa vad eu lucrurile si-n ceea ce-i priveste pe ceilalti. Eu cred in tine. Daca eu cred, poate intr-o zi va fi de ajuns ca sa-ti intaresti propriile principii. Eu am avut nevoie de-o “lumina” ,dar era prea intuneric ca sa mai pot vedea dincolo de bariere,de zid. Si-am cazut. M-am ridicat cand am realizat ca , in ciuda faptului ca ceilalti pot merge mai departe fara mine,imi iubesc viata. Iubesc viata , si tot ce-i in ea.

Azi sunt goala de ganduri. Se aud tramvaiele . E dimineata. Inchei. Si nici macar n-am inceput…

Nu ma mai pot intoarce, au trecut anii in graba, si am ramas cu amintiri, poze desprinse in album, inregistrari video, povesti… Am ramas cu prea putin pentru cat de multe am avut! Nici macar nu mai pot revedea casa copilariei mele, pentru ca nu mai locuiesc acolo! Totul s-a schimbat, si lucrurile care-mi erau atat de dragi au disparut – masa aceea sub care ma ascundeam cu Maria, pe care o transformasem in mica noastra “casuta”, geamurile mari si luminoase, acoperite de-o perdea alba, care mirosea aaa… nu stiu a ce mirosea, nu am deslusit nici pana azi, dar mirosea aparte ; oglinda veche, roasa de timp, in care ma uitam inainte sa plec la scoala avea in fata un scaunel pe care ma asezam pentru a-mi face mama coditze sau pentru a-mi impleti parul… Mi-amintesc de uniforma albastra, de gulerele albe si apretate, care ma zgariau tare si-mi iritau pielea, de mansetutzele pe care mi le incheia mama cu rabdare, de pampoanele albe si mari, de bentitza pe care asteptam nerabdatoare s-o dau jos de pe cap… Iubeam weekendurile petrecute cu ai mei parinti, chiar daca tata ne trezea dimineata, pentru a manca impreuna, chiar daca eram obligate sa citim, chiar daca eram controlate la teme si nu eram lasate sa plecam la joaca pana nu era totul perfect. Tata a fost mereu un perfectionist, un om dintr-o bucata, caruia nu ii trebuia un motiv foarte serios pentru a ma pune sa refac tema. Era de ajuns sa gresesc un cuvant sau sau sa vada o pata de cerneala pe foaie. Sambata dimineata, pana sa ma trezeasca tata, simteam venind pe sub usa un miros puternic de cafea, imbinat cu mirosul fumului de tigara, care ma sufoca cateva secunde… Ieseam suparata si le spuneam alor mei sa nu mai fumeze, ca nu pot dormi. Tata, in timp ce zambea, bucuros ca m-am trezit, o ruga pe mama sa deschida geamul mai mult, chiar daca eram in plina iarna. Apoi imi spunea sa ma duc sa ma schimb de pijamale, sa ma spal pe dinti, pe ochi, si sa vin la masa. Nu prea-mi convenea sa fac toate astea in 5 minute, asa cum estima el, insa n-aveam incotro; ma adaptam de fiecare data situatiei, putin nervoasa si irascibila. Mai tarziu, dupa ce au trecut foarte multi ani, mi-am dat seama ca n-aveam sa mai gasesc niciodata mirosul inconfundabil al cafelei si-al tigarii din casa noastra.. Si mi-este tare dor de el, tare dor! Daca as putea descrie intr-un singur cuvant copilaria, as alege “IUBIRE”, o iubire unica, infinita, o iubire pe care daca ar avea-o toti oamenii cand sunt mici, ar fi cu siguranta cei mai fericiti azi.

M-am trezit in dimineata asta dorindu-mi sa ma intorc in timp, la vremurile de alta data, in casa copilariei, in apartamentul cu doua camere din blocul cu zece etaje de pe Bulevardul Unirii,situat la etajul patru,langa lift…Daca treci pe acolo, ai sa vezi scris pe peretele blocului, cu vopsea galbena, numele “ciufi”, porecla pe care mi-au dat-o baietii din fata blocului, pentru ca , ziceau ei, eram “ciufuta, enervanta si simandicoasa”. Acum cand imi amintesc toate astea, zambesc larg. Dar e placut sa trec pe langa blocul in care am locuit toata copilaria si sa vad acea porecla, scrisa cu litere mari, de tipar, e ca si cum as reprezenta intreaga zona…Si sunt convinsa ca multi locatari mutati ulterior in acel bloc nu cunosc semnificatia acelui cuvant, si probabil se gandesc ca sunt litere aruncate fara sens de copii care nu aveau ce face… Doamne, imi vin atat de multe lucruri in minte, ca nu le pot cuprinde intr-o singura poveste… In clasa intai, doamna invatatoare ne-a pus sa desenam familia noastra pe-o coala de hartie. Eu am desenat toti cei patru membri ai familiei in felul urmator: pe mama am asezat-o langa Maria, pe tata langa mine, iar ca marime, eu eram desenata ca fiind cel mai “mare” membru, si apoi tata. Din punct de vedere psihologic, desenul are o interpretare, asa cum e si firesc: eu eram centrul universului, cea mai importanta persoana, iar tata omul pe care-l iubeam si respectam cel mai mult dintre toti membrii familiei, omul cu cea mai mare influenta asupra mea ; Maria si mama erau desenate una langa cealalta, fiindca aveau o relatie mai aparte, si intelesesem de la inceput situatia asta. Au trecut anii si lucrurile au ramas la fel, ca in desen, dovada ca un copil de 6 ani este nu doar intuitiv, dar si cu o mare capacitate de a intelege ce se intampla in juru-i, fara sa i se explice.

In clasa a patra, de ziua copilului, 1 iunie, am fost cu colegii si invatatoarea in parcul Crang; in ziua aceea nu am facut ore, si toata lumea era fericita. Ma intorceam de la scoala mereu cu o colega care statea langa mine, pe o alee curata, plina de flori si verdeata. Cheia de la casa o aveam prinsa de gat, cu un elastic. Aveam obiceiul de a ma juca mereu cu ea, iar in ziua respectiva jocul s-a soldat cu un incident destul de neplacut, care m-a “costat” : cand am dat drumul cheii , din cauza elasticului, nu mi-am mai lovit gatul , asa cum se intampla de obicei, ci unul din cei doi dinti din fata, care, asa cum era de asteptat, s-a spart. Colega cu care eram s-a speriat putin, dar cred ca nici una din noi doua nu a constientizat cu adevarat atunci ce s-a intamplat. Mie, cel putin, nu mi se paruse deloc grav. Dar ajunsa in scara blocului, m-am intalnit cu parintii, care ieseau la cumparaturi, in piata. Aproape ca uitasem incidentul cu pricina, dar tata a observat imediat dintele spart, si m-a intrebat ce-am facut… Eu i-am spus pe un ton glumet ce se intamplase. Ce copil eram!!! De-abia mai tarziu, dupa 7 ani, am refacut acel dinte – ma obisnuisem cu el spart, si nu mai dadusem importanta , desi parintii ma rugau mereu sa mergem la dentist.

Altadata, cand aveam vreo 10 ani si Maria 8, a venit de la scoala si a vrut sa puna cerneala in stilou, pentru a-si face temele. Dar cum erau acele stilouri atunci, se mai usca cerneala si trebuia sa le “scuturi”,pentru a scrie din nou. Asa a facut si Maria numai ca cerneala a “sarit” pe usa sifonierului, iar calimara cu cerneala , tot din neatentie, a cazut pe covor, murdarindu-l. Ne-am panicat amandoua… eu ma chinuiam sa sterg covorul, iar Maria sa curete cerneala de pe mobila. Bineinteles ca nu am reusit, ba din contra, mai tare am intins cerneala . Si cum eram noi asa in actiune, s-a auzit o cheie in usa, semn ca …. parintii au venit acasa, pentru ca venise ora (15.30). Nici n-au intrat bine pe usa, ca Maria a inceput sa planga inainte sa mai apucam sa spunem ceva )) . Ce s-au mai amuzat si ai nostri !!!

Of… Ce vremuri frumoase si …apuse in timpul pe care il traiesc acum! Dar in sufletul meu cu siguranta raman vii pentru o eternitate! Mi-as dori sa le pot oferi copiilor mei ,mai tarziu, cand vor aparea, tot ceea ce ne-au oferit parintii mie si Mariei, dar ma intreb daca este posibil… Mi-amintesc ca de fiecare data cand se intorcea mama de la servici, ne lua ceva bun, dulce si tata o mustra cateodata, pe motiv ca ne alinta prea tare! El niciodata n-a fost de acord sa mancam seara dulciuri, de exemplu ; nici cu mancatul in alte camere in afara bucatariei nu a fost de acord ; ah, o data, cand stateam la masa, si papam ciorbica, mi-a dat cu lingura in cap si m-a trimis in dormitor, nemancata – aveam prostul obicei de a alege toate legumele din ciorba , pe care le puneam pe marginea farfuriei . Tata spunea mereu ca trebuie sa mananc tot ; si il deranja cand stateam la masa si radeam cu Maria, de cele mai multe ori degeaba ; ne spunea sa terminam dar nu il ascultam ; si ne uitam deseori una in farfuria celeilalte, lucru care la fel, il enerva ; in ziua aia in care am primit lingura in cap, ca de obicei, radeam aiurea si faceam orice altceva, mai putin sa mananc. Atunci tata, satul sa ne tot repete sa incetam, mi-a dat cu lingura in cap, trimitandu-ma de la masa . Eu am fost cea care alimenta asemenea “manifestari”, asa ca Maria a scapat atunci.

Toti anii copilariei mi-au alimentat o frica ciudata , sau un respect iesit din comun pentru omul dur, cu convingeri puternice , care-mi este Tata. Si culmea, ani la rand ma gandeam ca atunci cand voi fi mare, nu-i voi mai vorbi, aveam momente in care credeam ca-l urasc, erau zile in care imi spuneam ca e un om rau, prea rau… Am avut multe ganduri negre la acea varsta, care il situau pe el in mijlocul tuturor situatiile urate in care eram eu. De multe ori, in nestiinta, l-am judecat, in gand, atat eu, cat si Maria ; dar cu siguranta eu l-am judecat mult mai aspru, din cauza faptului ca mereu analizam orice situatie si ii gaseam zeci de interpretari. Maria il accepta asa cum este, iar eu cautam sa ii inteleg faptele,actiunile. Si asa au trecut anii , cautand sa pricep fiecare lucru. Am devenit majora, rigiditatea lui si-a pus cu siguranta amprenta asupra caracterului meu. Dar a trebuit sa plec de acasa, la facultate, departe de el, ca sa inteleg totul. A trebuit sa il fac sa sufere si sa adorm seara cu dorul in suflet ca sa ii fiu recunoscatoare. A trebuit sa fac greseli si sa sufar singura, ca sa imi dau seama cat de mult il iubesc. Totul se reduce la TATA. De ce? Pentru ca am devenit omul care imi doream sa fiu prin el . Cand eram copil, il admiram deseori in tacere, desi ma facea sa plang, spunandu-mi ca mi-ar placea sa ajung intr-o zi acolo unde e el acum; nu pentru ca aveam placeri sadice , nu pentru a-mi satisface orgoliul,nu pentru a ma razbuna, ci pentru ca pe el il vedeam PREA OM,pentru ca il vedeam mai presus de oricine si orice, pentru ca m-am simtit binecuvantata de Dumnezeu .

Dupa multi ani in care dadeam vina pe el pentru nefericirile mele, am inceput sa ma regasesc in actiunile lui, am realizat ca sunt la fel de rigida in convingeri, am realizat ca lucruri pe care el nu le-ar fi facut niciodata , nu le-as face nici eu ; felul dur in care privesc oamenii atunci cand ii judec este acelasi cu cel in care ma privea el, atunci cand greseam ; felul in care iubesc fara sa spun prea multe cuvinte este felul in care ma iubea el pe mine, aratandu-mi drumul drept, cel pe care daca-l urmez, am sa reusesc, fara sa imi spuna cuvinte mari.

Tata e nascut la cumpana dintre ani, de fapt, in ultima zi din an, 31 decembrie, seara tarziu. Intr-un an, pe 31 decembrie, cand eram noi mici, tata a venit acasa, de la servici (pe atunci lucra in schimburi) , si ne-a gasit pe toate :pe mine,Maria si mama , asteptandu-l. I-am urat “la multi ani!” si l-am pupat. Eram in dormitor, in camera mea si a Mariei, noi doua tzopaiam prin pat iar mama cu el ne priveau. Atunci ne-a spus cat de mult ne iubeste , ne-a imbratisat si… a plans. A plans de fericire ! Ne-a spus :”Trei fete are tata in lumea asta!”. A fost prima data cand l-am vazut pe tata plangand… si ultima…. l-am mai simtit o data plangand in telefon, dar atunci plangea pentru ca era trist, dezamagit, atunci suferea. N-o sa uit niciodata acea zi de 31 decembrie. Este ziua in care, desi copil fiind, desi neintelegand prea multe, L-am simtit pe Dumnezeu langa noi toti, langa familia mea. Atunci am vazut , in acea zi de iarna, o lumina puternica, dumnezeiasca, care s-a revarsat asupra noastra, iubindu-ne sufletele. Atunci nu am fost patru, am fost cinci : familia mea si Dumnezeu.

Cati oameni nu se intreaba daca Dumnezeu exista? Sau daca El ii iubeste? Sau daca ii ajuta? Cati oameni nu si-ar dori un semn, pentru a se convinge ca nu sunt singuri pe lume? Sunt convinsa ca foarte multi. Iar cat despre mine, eu stiu. Sa il cunosti pe Dumnezeu inseamna sa iubesti , indiferent daca esti iubit sau nu, la randu-ti. Este foarte usor sa-i simti puterea lui Dumnezeu, incredibil de usor. Am avut o copilarie in care nu mi-au lipsit dulciurile, jucariile cele mai frumoase, banii de buzunar, hainele cele mai fine, mancarurile cele mai bune, stilourile care parca scriau singure, totul la superlativ! A fost o copilarie in care am invatat sa lupt pentru a avea un lucru, in care am plans pentru a intelege cand gresesc, in care am fost rasplatita pentru reusite, mustrata pentru esecuri intr-un mod constructiv ; copilarie cu vacante la mare si la munte in fiecare an, cu tabere, cu excursii alaturi de colegi, cu tot ce am dorit! Este ceea ce vreau sa le ofer copiilor mei! Este perioada din viata mea care m-a “incarcat” si m-a “umplut” in cel mai frumos mod cu putinta, perioada care mi-a marcat viata intr-un mod pozitiv ; oricum, tuturor ne marcheaza viata intr-un fel sau altul, fie ca acceptam sau nu, dar toti o constientizam. Este perioada in care inveti tot ce-ti va folosi mai tarziu, si tot ce trebuie sa dai deoparte, pentru a te feri de suferinta care depinde de tine ; cei 7 ani de acasa, cum se spune. Sunt foarte reali. Sunt principiali. Unii oameni doresc sa se intoarca in timp la momentul in care s-au casatorit, altii la clipa in care au plecat de acasa, altii la ziua in care si-au cumparat un lucru, altii vor sa traiasca iar prima iubire, si exemplele pot continua. Eu insa daca as putea sa retraiesc o etapa din viata mea, as vrea sa revin la copilarie. As vrea sa fiu iar in casa noastra, alaturi de parinti, de sora mea, mi-as dori sa ma certe iar tata sau sa-mi dea cate o palma , as vrea sa o astept iar pe mama cum vine incarcata cu bunataturi, as vrea sa ma bat iar cu Maria prin casa si apoi sa ne pedepseasca tata… As mai vrea ca toti copiii de acum sa traiasca ceea ce am trait eu, cand am fost ca ei, iar oamenii care sunt acum maturi mi-ar placea sa fi avut toata “bogatia” familiei mele. Pentru ca sunt cel mai bogat om! Si sper ca cei ce vor avea sa vina, cei care inca nu s-au nascut, sa aibe, macar pe jumatate, macar pe sfert, tot ce mi s-a oferit mie! Astfel, nu s-ar mai simti niciodata singuri! Astfel, atunci cand sunt intrebati de ceilalti daca au fost vreodata fericiti, sa nu mai spuna :” din pacate, nu, nu am avut parte de fericire”, ci sa zica “da, copilaria mea a fost minunata, asta e cea mai mare fericire!”.

Daca v-ati cinsti parintii, Dumnezeu va va rasplati ,mai devreme sau mai tarziu… Nu toti pot fi parinti cu tot ceea ce presupune acest lucru. Nu toti pot darui si ultima firimitura de paine, pentru a le fi bine copiilor lor. Nu toti se pot sacrifica, cu orice pret, pentru copiii lor, si nu oricine poate renunta la cariera si la placerile proprii, pentru odraslele lor. Nu oricine isi poate dedica viata in folosul familiei, si pentru familie, uitandu-ma in jur, mi se pare un “fenomen” tot mai rar intalnit. Doar cel care a fost candva copil si a constientizat viata plina de renuntari a parintelui , poate deveni mai tarziu , la randu-i, devotat familiei sale.

Da, copilaria este doar o etapa din viata, cea mai importanta, de fapt, trece foarte repede si este imposibil s-o retraim material, insa ramane in sufletul fiecaruia, ramane ceva dincolo de cativa ani care s-au scurs in fuga – mainile fine ale mamei, mirosul parfumului ei special, palma tatei, care ma calea, pasii lui grei care paseau pe parchetul caldut al camerei, ochii lui negri si mari, parul blond al mamei pe care-l mangaiam, buzele tatalui care imi atingeau obrajii, multe, atat de multe!

Cuvintele sunt de prisos… Iti multumesc, Doamne, ca m-ai binecuvantat!

Ieri, ba nu,alaltaieri, a fost 8 martie,ziua Mamei. N-am putut fi langa ea,nici macar pentru a-i da un buchet de flori, dar sunt convinsa ca a simtit dragostea mea,asa cum eu simt mereu gingasia ei,de fiecare data cand vorbim,chiar si numai la telefon.Ascultand melodia lui Stefan Hrusca,in seara de 8 martie,”Ruga pentru parinti”,am inceput sa plang.Mi-a rascolit multe amintiri despre parinti si despre tot ce am,m-am gandit la mama,la mama mea cu maini albe de culoarea laptelui si fine,catifelate,mici si grasute. Mi-e dor de ea,si se vor implini 3 saptamani pana ce voi ajunge acasa,s-o vad. Dar asteptam fiecare moment. Mi-amintesc cand eram mici,si eu cu Maria ne certam, ea mereu ne despartea intr-un mod bland,fara a ne provoca,si mereu spunea ca “indiferent ce va fi si unde vom ajunge fiecare,sa nu ne despartim niciodata,pentru ca sangele apa nu se face,pentru ca trebuie sa ne fim mereu alaturi,in orice conditii.” Si ne-a invatat,pe mine si Maria,sa nu ne judecam,sa-ncercam mereu sa ne intelegem,sa fim puternice si unite,sa nu dam satisfactie altora certandu-ne si mai ales,sa nu ne vorbim niciodata urat in public. Mama ne-a unit foarte mult pe noi doua,pentru ca,din cauza caracterelor total diferite,traiam intr-un continuu conflict. Ea ne-a unit,bunatatea ei,sensibilitatea,cuvintele ei,totul. Si am avut o discutie acum putin timp cu cineva drag mie care imi spunea ca abia mai tarziu,cand ne maturizam,ne dam seama cat de importanti sunt de fapt parintii in viata noastra,cate le datoram… Pentru ca le datoram totul! Au facut atatea pentru mine si-n fiecare moment se straduiesc pentru a ne fi bine,mie si Mariei. Este foarte greu sa fii parinte,sa-ti furi placeri,sa oferi totul,sa ai grija de inca o viata,cea a copilului tau,sa stai mereu cu teama ca i se poate intampla ceva,atunci cand e departe…Crestem si plecam de sub aripile lor protectoare, plecam pentru a ne face o viata,pentru a urma calea,si-i lasam singuri.. Este atat de greu pentru un parinte….Si-acum cand scriu toate astea ma gandesc ca vreau sa fie mandri de mine, ca i-am necajit de foarte multe ori,cand suntem copii,ni se pare ca totul ni se cuvine,si ne incapatanam sa ne facem reguli,fara a sti daca ele-s bune sau nu. Si-n seara zilei de 8 martie,am sunat-o pe mama si i-am spus ca o iubesc,desi era tarziu si foarte posibil avea sa doarma. Ea a crezut ca s-a intamplat ceva.  Uneori spunem:”Ce rost au cuvintele,ei oricum stiu ca ii iubim?”…Cat de amarnic ne inselam…Cati copii spun parintilor macar un “te iubesc”,o data la cateva luni,sau poate ani? Intr-adevar,iubirea se simte,dar cuvintele au un rol atat de important si de benefic…Uneori simtim nevoia s-o auzim,sa ne-o strige cineva cu putere,sa ….plangem,sa ne sensibilizeze,chiar daca sunt doar niste cuvinte… Rolul acestui “te iubesc” in relatii este esential. Mi-am dat seama tarziu de asta,cand,dupa ce m-am gandit o vreme,ajunsesem la concluzia ca nu cred sa-i fi spus mamei de 3 ori lucrul asta,in toti acesti ani,si nici tatalui. M-am intristat si m-am condamnat ,in gand. Mi-am spus:” Cand ei nu vor mai fi,intr-o zi,cui o sa-i mai spun: <te iubesc?> ?”…Sunt ganduri sumbre,dar realitatea sta asa….exact asa… Cand suntem mici,avem senzatia ca-s nemuritori,ca ei vor fi mereu pentru noi,dar cat de amarnic ne inselam avem s-o aflam odata cu trecerea anilor! Timpul e nemilos,daca nu profitam de fiecare moment alaturi de parintii nostri,intr-o zi ne vom trezi singuri si neputinciosi…Si cand voi avea copiii mei ,mai tarziu,ma va durea sa nu-i aud spunandu-mi “te iubesc,mami!”,chiar daca voi sti asa. Lucrurile pe care nu le spunem sunt ca o povara care ne incarca in fiecare minut… E atat de necesar sa spui ce simti,fie ca-i bine,fie ca-i rau! E important sa te eliberezi!

Si da, Te iubesc mama! Te iubesc cu fiecare privire si cu fiecare actiune insotita de imaginea ta! Te iubesc pentru ca fara tine,n-as fi azi aici,scriind niste randuri carora doar eu le dau culoare… Te iubesc!

M-am oprit aici.Categoria “din oameni ‘mari’ ” a fost mereu destinata oamenilor pe care am vrut sa-i urmez.Sau nu neaparat sa-i urmez,ci sa incerc sa-nvat,sa vad,sa-nteleg de la ei.Marturisesc ca Maria e omul pe care l-as urma pana la capat,in fiecare moment.Hm.Probabil ca va intrebati cine e ea,iar mie imi va fi greu sa spulber enigma.Nu pentru ca nu vreau,insa nu stiu cat de bine as putea-o face.Nu-mi pare rau. Maria e doar omul fara de care viata mea n-ar avea sens.As vrea sa pot spune ca-i omul zilelor noastre,dar as minti.Am incetat demult sa-i mai dau definitii exacte. Iubesc ce mi-a daruit Dumnezeu si-i iubesc  fiinta si fiecare parte din ea.Iubesc omul care sunt azi,si-i datorez fiecare pas pe care-l fac pentru viitorul meu. Stiti,exprimarea mea s-ar putea sa para stupida,dar imi asum riscul si spun ca ii datorez Mariei viata mea.Oare unde as fi fost eu azi,daca Dumnezeu nu mi-ar fi facut darul de a o avea langa mine in fiecare zi? Maria e parte din sufletul meu,ba nu,e chiar sufletul meu. Stiu,cuvintele mele sunt banale,dar simt ca fara ea n-as fi gasit rostul zilelor. Nu m-a ajutat,e putin,pentru ca ea m-a SALVAT.Mi-amintesc ziua in care viata mea s-a schimbat.Era,era un dezastru. Cand am vazut-o atunci,la metrou la Piata Romana,am stiut ca nimic nu e prea greu daca va fi langa mine.Si a fost,si mi-a daruit inima ei,fara sa-mi ceara nimic in schimb.Mi-a daruit efectiv tot. Am golit-o. Apoi nu mi-am dorit decat sa fie mandra de mine. Doamne,sper ca intr-o zi sa o faci posibila! De multe ori imi spuneam ca nu merit lacrimile ei,si nici sacrificiile pe care le-a facut luni in sir pentru mine,de multe ori regretam ziua-n care viata ne-a unit,fiindca m-am simtit nedemna de ea.Dar am incredere ca toate se intampla cu un motiv pe care nu e necesar sa-l si inteleg.Nu acum.Sau poate niciodata. Cred ca n-am avut niciodata vreme sa-i spun tot ce simt.Dar cred ca a stiut mereu ca m-a durut.Brusc,mi-am amintit de tata.Poate ca istoria se leaga.

Si , Doamne,cat rau i-am facut…Vedeti,exact ce spuneam,sunt o greseala,intotdeauna am ranit oamenii care ar fi dat orice pentru ca eu sa fiu fericita,sa nu am lipsuri,sa nu fiu marginalizata,sa am efectiv tot!

Maria,daca vreodata ai sa ma auzi cu adevarat,sper sa ma ierti si tu,asa cum sper ca o va face tata,intr-o buna zi. Sper ca voi putea sa-ti multumesc pentru clipele in care m-ai facut puternica,pentru zilele in care mi-ai sters lacrimile,pentru noptile in care nu puteam dormi si pe care le pierdeai cu mine,doar ca eu sa-mi revin,sa nu mai sufar,pentru ‘morala’ care m-a ajutat sa depasesc cele mai nenorocite momente,sa-ti multumesc pentru orele pe care le-ai pierdut  incercand sa ma faci sa-nteleg ca drumul pe care am luat-o nu e cel bun,sa-ti multumesc pentru ca esti in viata mea,pentru ca ai iubit un copil inconstient care a vrut sa-si distruga viata,sa-ti multumesc in final pentru ca fara tine azi viata mea ar fi fost un esec…Si Doamne,mi-as dori sa exagerez,sa spun ca as fi gasit singura drumul,dar ma ratacisem si tu o stii. Te rog,iarta-ma….

te iubesc , maria , te iubesc!

Mai jos sunt cateva  randuri scrise de omuletul mic. Eu sunt impresionata. Enjoy!

“In orasul betoanelor e iarna.Bucurestenii sau mai bine zis mixtura asta cosmopolita ce populeaza si supraaglomereaza capitala e neschimbata si totusi mereu alta.Aceleasi obiceiuri,alte fete,aceleasi probleme.M-a ros pana la os griul,mi-a sfartecat carnea,si a reusit chiar sa ma schimonoseasca cu totul.Stupid.Vine metroul,mereu ma grabesc spre ceva desi in esenta nu ma preseaza nimic.Am sperat ca o data cu iarna asta vicleana va ingheta si timpul intotdeauna in alerta,si oamenii astia cu fete de lut dar nu…numai apa pe tevile contribuabililor s-a intepenit si gurile alesilor nostri s-au inclestat de atatea promisiuni ceausiste. Marsaluim eroic intr-un sincron naucitor…cu spatele. Privim prin altii in metrou imaginandu-ne ca suntem in locurile mirobolante sugerate de presa, undeva intr-o lume pe care noi n-o vom atinge niciodata, acolo unde poti face plaja tot timpul anului… Dar, am fost anuntati ca iarna nu-i ca vara,nu? Da! Ni s-a spus ca suntem sortiti la chinuri eterne fie iarna sau altceva. Ne-am obisnuit cu toate mizeriile,a inceput chiar sa ne placa. Oricum nu stim altceva. Cei sapte ani de-acasa,anii in care societatea noastra infloritoare se indrepta vertiginos catre cele mai inalte culmi ale bunastarii si civilizatiei au fost ca o scoala de corectie pentru noi,populatia unei tari de mana a doua. Ne-a fost promis progresul,evolutia, am mancat bine,am dormit la fel si am fost fericiti fara voia noastra.

Si iar imi intorc fata catre acest stat european in care ne-am tocit pantalonii in cur , ne-am solcait pantofii de la atatea drumuri pana la granita Europei si-napoi. Ne-am zdrelit si mainile de romanasi vesnici aparatori ai dreptatii,cu o istorie fulminanta,de o rezonanta cutremuratoare. Palmile ne sunt pline de bataturi dar nu de la stampile sau stilouri,ci de la intaia si singura meserie care ne-a consacrat,cea de agricultori.” 

Am incheiat citatul.

Si-am promis inca de atunci ca daca intr-o lume ca asta nu mai reusesc sa vad luminita de la capatul tunelului, o s-o vad pe Maria. Atunci stiu ca toate au rezolvare,ca nimic nu e imposibil daca ma strange de mana si-mi spune ca totul va fi bine. O iubesc mai mult ca orice. Cine ma poate condamna? Am realizat ca viata mea toata graviteaza in jurul ei. Si ca asta e cel mai bun si inocent lucru pe care-l am. Va doresc sa aveti langa voi in fiecare moment un om ca Maria. V-ar umple zilele. V-ar sterge lacrimile. V-ar reda viata pe care o credeati distrusa sau aruncata la gunoi.

Sa fiti iubiti!

Ziua ce tocmai a trecut a fost foarte fericita pentru mine dintr-un singur motiv: Maria. A luat carnetul!!!! Curand se va inscrie in trafic…E o realizare nu numai pentru ea,dar si pentru noi,cei ce o iubim atat de mult. Pe mine intamplarea asta m-a umplut.Mi-a inseninat ziua,m-a facut sa vad inca o data ce inseamna ea pentru mine si pentru toata viata mea.

Maria e un om mare.Hm.Ce paradox…e atat de firava! (fizic vorbind,desigur). Am dezamagit-o mult si pe ea,ca si pe tata,oare nu e cam tarziu sa afirm asta? Intr-adevar,m-am inselat intr-o privinta si asta nu doar ma doare,ci ma si frustreaza totodata: exista oameni capabili sa iubeasca neconditionat,oameni care mi-au vrut binele in orice moment si situatie.Numai eu m-am lasat orbita de situatii si experiente trecute.Oameni(putini,dar e relevant),care mi-au daruit totul,fara nici o rezerva,oameni care si-au pus sufletul pe tava pentru mine. E momentul sa fiu mai buna. Viata nu e doar un joc meschin.Viata e iubire.Maria mi-a aratat o alta fata a vietii,un alt inceput,o alta perspectiva,un alt decor.Maria e Maria.Ii datorez foarte multe,chiar viata.Stii,de multe ori am urat-o cu o pasiune nebuna,bolnava,n-am inteles-o,am judecat-o pe ea,sora mea.In final,daca as fi ales un alt drum,as fi fost distrusa. Ii multumesc Cerului in fiecare zi pentru tot ce am azi.Maria a apreciat fiecare lucru pe care Dumnezeu i l-a dat,eu niciodata nimic.Eu mereu am vazut raul,ea numai binele.Totusi,taria vine din aprecierea raului.Sunt constienta de asta.

Toamna s-a instalat prea brusc nu doar afara,ci si in inima mea. Nu o condamn,era cazul,e un fenomen cat se poate de natural,de firesc.Nu putea fi altfel,nu avea voie sa fie altfel.Toamna mi-a trezit simturile dar mi-a mutilat orice gand adanc.Am inteles ca intotdeauna am refuzat binele,desi el era foarte aproape de mine in nenumarate ocazii.Am inteles ca n-am stiut sa apreciez oamenii care au fost langa mine si care imi doreau un Bine pe care eu insami nu mi l-as fi putut oferi uneori.Azi,7 septembrie,sunt 2 saptamani de la plecarea unui om ce m-a invatat ca se poate trai si altfel,intr-o alta maniera.Oamenii ne dezamagesc.Dar chiar cei care o fac intr-un stil asa macabru,exact pe-aia ii iubim mai tare ca orice.Ne place sa suferim.Daca am fi constienti ca pierdem timpul cu masochismul nostru,ne-am opri si am reusi sa traim diferit.Unii vin,altii pleaca.E o lege cumplit de aspra pentru mine.Uneori pleaca exact cei pe care ii dorim mereu aproape.Nu uneori,de fapt de cele mai multe ori.Maria mi-a redat zambetul pe buze cand eram pierduta.M-a facut sa plang cand eram fericita.Le-am meritat pe toate.Le-am inteles tarziu,ca un om mare,si le-am analizat poate cam matur. Iubesc tot ceea ce imi ofera siguranta,imi place stabilitatea si,ironic sau nu,am alergat mereu dupa iluzii.

E frig.Mai devreme erau 11 grade si e doar inceputul lui septembrie.Prefer asta decat caldura insuportabila de care am avut parte in ultimele luni.Prefer sa ma imbrac mai gros,decat sa ma despoi si tot sa imi fie cald.Cel mai tare ma doare ca toamna asta a inceput fara EL. Sunt tot singura,tot aici,beau aceeasi cafea,privesc aceleasi blocuri gri,merg tot singura pe strada in asteptarea unei minuni. Dar minunea intarzie sa apara.Probabil n-am vrut sa lupt suficient,daca luptam,poate azi aveam ceva al meu,doar al meu.In schimb,am inceput sa ma resemnez,sa nu mai caut nimic,sa traiesc si atat.Intotdeauna am spus ca o sa iubesc cu cea mai mare pasiune un om toamna.Nu-mi explic sentimentul,dar stiu ca e aproape imposibil sa ma insel.Uneori jocurile murdare nu ne ajuta decat sa intelegem ca suntem “mici”,naivi,lasi,ipocriti,incorecti,incapabili.

Miroase a iarna.Mi-e dor de un vin fiert cu scortisoara,de un semineu,de fotolii joase,de perne moi,de plus,de covoare care imi gadila picioarele,de parchetul caldut,de ….de Maria,de toamna,de El!

….si de mine…Da,cel mai tare imi e dor de mine!

Nu reusesc sa-mi scot din cap sub nici o forma asta.

“Spending my time,
Watching the days go by.
Feeling so small,
I stare at the wall,
Hoping that you think of me too.
I’m spending my time”

Cum poate un om sa te faca sa te simti atat de MARE si cand el dispare,chiar si pentru o saptamana,de exemplu,sa iti fuga pamantul de sub picioare,sa te simti MIC,inutil,un nimeni? Sa privesti in gol,sa traiesti cu imaginea,sentimentul ca si el se gandeste cu aceeasi intensitate la tine, sa traiesti prin el,cu el,chiar daca el e departe..Nu-l vezi,dar il simti,ii simti respiratia in ceafa,ii simti iubirea…

Eugen Ionescu spunea ca:” Tot ceea ce trebuie sa ajunga la sfarsit,a ajuns deja la sfarsit.”Sau altfel spus,tot ce trebuie sa se sfarseasca nu are nevoie sa inceapa,asa e si cu iubirea adevarata.Ce iubesti nu sfarseste,traieste in tine!O iubire iti construieste catedrala,ai o viata sa cladesti aceasta catedrala,sa faci ceva care sa merite osteneala.Iubirea adevarata nu cunoaste limite si nici moarte,ea este fara sfarsit.Da,sunt idealista.

My friends keep telling me:
Hey, life will go on,
Time will make sure I’ll get over you.
This silly game of love -
You play, you win only to lose.

Sublim.Sa te lupti,sa castigi,doar pentru a pierde din nou.Dragoste fara cuvinte.Adorm cand rasare soarele dimineata,ma gandesc la el,ma gandesc daca pamantul pe care pune acum piciorul e sfant,si stiu ca e,fiindca e-al lui.Ma gandesc daca nu cumva nu putem face ceva sa respiram acum acelasi aer,sa fumam aceeasi tigara,sa impartim aceleasi franturi de vise,sa ne certam pe aceeasi perna,sa ne ameteasca acelasi pahar de vin rosu,sa ne arda acelasi soare,sa ne ude aceeasi ploaie,sa sorbim din aceeasi cafea,sa impartim totul,ca 2 copii nebuni,nepasatori,naivi.

Cioran spunea ca “O existenta care n-ascunde o mare nebunie,n-are nici o valoare.” So,I don’t give a damn.Vreau sa traiesc nebuneste,sa ma indragostesc de nebunie,sa ador nebunia,sa iubesc un nebun,sa traiesc in esenta asa cum a facut-o el,sa renasc,sa fiu doar o clipa din el,sa am curajul lui..As fi fericita sa stiu ca Cioran a murit cum merita,dar nu sunt.Sunt foarte trista.Cioran a murit in mizerie.Cioran a murit demn intr-o lume nedemna.Dar e al dracu de frustrant,you know?! Pentru ca Emil Cioran e un geniu,el merita totul.

Tot el spunea ca “Sunt oameni carora le este dat sa guste numai otrava din lucruri ,pentru care orice surpriza este o surpriza dureroasa si orice experienta un nou prilej de tortura.” El a inteles,noi nu o putem face la fel,noi suntem mici,slabi,lasi,egoisti,meschini.El s-a impacat cu un destin potrivnic,in final,pentru ca in timpul vietii sa il sfideze.El e un model.Noi niste nimeni fara culoare. El a dat culoare lumii.Si-acum cand scriu si cand imi amintesc de el,nu ma pot opri din plans.

“Orice compatimire este un semn de superficialitate.Nu ma simt atat de normal si de mediocru pentru a putea compatimi pe cineva.” Da! In esenta,Cioran nu a vrut si nu a cerut nimic.A fost condamnat dar niciodata supus.A daruit atat de multe si-atata iubire in niste carti prea “mici” pentru a-i intelege valoarea lui,ca om,ca fiinta,ca spirit.In fine,despre Emil Cioran am sa mai povestesc,el este parte din viata mea,ca si Maria.Da,intr-o zi voi vorbi si despre Maria.Dar nu stiu daca nu cumva cuvintele mele ii vor umbri sufletul,stirbi calitatea.E ca si in cazul lui Cioran. Dar pot face niste analogii.Pot crede.

Oameni Mari,intr-o lume Mica.

Merg la o cafea si-un mic dejun. Mi-e teama ca odata ajunsa acolo,voi cauta din nou cu privirea omul si ochii care m-au cucerit.Mi-e teama ca ma voi lovi de gol,de-o existenta efemera,mi-e teama ca doar o iubire care te inalta ,te ajuta sa traiesti liber…mi-e teama si-mi place,si iubesc,in felul meu.

Oameni mari,nume mari.Cati o pot face bine,cu adevarat bine? Ce se ascunde in spatele cuvintelor? Dar in spatele unui cantec?In spatele unei poezii sau a unei linii melodice?
Aseara mergeam pe strada si era frig.Vara s-a terminat,si-mi pare bine.Iubesc toamna,vantul,ploile marunte care iti intra in piele..Pe masini se asezasera frunze galben,ridicol de singure si parca neimpacate.E greu sa te obisnuiesti cu nepasarea.Stiu.Cunosc sentimentul.Mi-am amintit de Nichita Stanescu si de poezia pe care o recit in gand de zeci de ori cand sunt singura pe strada,cand sunt incordata,cand nu mai am aer,cand simt ca ma sufoc,cand mai vreau si nu am,cand viata e searbada,cand sunt plina de gol.

                                         Emotie de toamna

A venit toamna,acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori,
c-or sa-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai sa te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o sa se-nchida cu o frunza de pelin.

Si atunci m-apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec in mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare.

Si tot simt in mine versurile astea,in fiecare zi,cu aceeasi intensitate,sau am uitat sa controlez pulsul,habar n-am.Oameni mari,care s-au consumat intr-o clipa parca,si e frustrant.Ma intreb,ma uit in jur,evit sa mai folosesc “de ce-ul” care nu ma va scoate din dilema,caut,ma ratacesc,mi-e frica,dar continui.Daca ma opresc cand sunt inconjurata de lupi,n-o sa ma salveze nimeni.

Mi-am amintit de o frantura de vis.Maica-mea avea notata pe undeva,prin dosarele,agendele si pozele ei vechi o poezie pe care nu reusesc sa o redau acum.Nu gasesc versurile in mintea mea,dar stiu sigur ca incepea cu :In viata trebuie sa dai cu coatele…” .Destul de sugestiv gandul,as zice.Cel putin pentru mine.Motivul gandului exista in versuri,dar n-as putea sa-l dau acum nici pe acesta.Nu-i cel mai bun moment de inspiratie al meu.Intr-o zi,cand faceam curatenie prin casa,am vazut din nou caietul albastru,mazgalit cu un corector,aruncat pe noptiera.Atunci m-am asezat pe pat,oprindu-ma din activitatile mele zilnice,si am inceput sa ma intreb.Oare cum de n-am continuat ce incepusem bine?Am renuntat prea usor?Sau de fapt n-am renuntat,dar nu mai curg momentan ideile care sa ma ajute sa finalizez?Nu gasesc o explicatie care sa ma multumeasca si asta ma scoate din sarite.Incepusem cartea asta de 3 ani.Daca am folosit atatea saptamani,luni din viata mea,de ce brusc le-am aruncat la gunoi ca si cum voi mai primi bonus de la Dumnezeu,bonus ce-mi va garanta inca 3 ani,cel putin,de prelungire a existentei mele oricum efemere?Eu ma pricepeam de minune in a simula tradarea perfecta.Mai tarziu,timpul mi-a inasprit simturile si mi-a transformat privirea in una asemanatoare cu cea a lui Adam in momentul in care a vazut-o pe Eva muscand din mar.Regret multe,iar omul care spune ca n-are regete,e un mincinos sau un inconstient.Regretele nu’s zadarnice,in pofida faptului ca nu mai poti indrepta nimic,poti totusi sa lasi batalia care se da in tine sa-si faca efectul scontat.

De cate ori nu mi-a mangaiat vantul obrajii? Si de cate ori nu mi-a ascuns ploaia lacrimile?! Si-atunci cum sa nu spun ca natura-i minunata?Acel vant caldut care ma ruga sa inteleg,acel vant rece care ma-ndemna sa tac…Oricand,in fiecare situatie din viata mea,si-n fiecare oras,si-n fiecare anotimp,si-n fiecare moment,nu mi-am dorit decat sa bata vantul.Daca n-ar face-o,natura ar fi incremenita.Ce s-ar alege de noi?Nici macar praful,ca nu e adierea.Mi-am dorit sa fiu vant,ma simt vant,toti suntem,intr-o masura mai mica sau mai mare.Toti ne dorim,toti vrem sa lasam ceva in urma noastra,toti vrem sa plecam uneori fara a lasa urme,asemenea vantului caldut de vara care adie seara si fuge de langa tine cand mai putin te astepti.Diferita e doar intensitatea cu care alegem sa zburam,sa plutim,sa vrem,sa FIM.

Simt vantul in mine,cand aleg sa nu fiu eu El,si ma gandesc mereu la melodia celor de la Scorpions- “Wind of Change”,e un fragment superb din viata,care implica multe aspecte.

I folow the Moskva
Down to Gorky Park
Listening to the wind of change
An August summer night
Soldiers passing by
Listening to the wind of change

The world is closing in
Did you ever think
That we could be so close, like brothers
The future’s in the air
I can feel it everywhere
Blowing with the wind of change

Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow dream away
in the wind of change

Walking down the street
Distant memories
Are buried in the past forever
I folow the Moskva
Down to Gorky Park
Listening to the wind of change

Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow share their dreams
With you and me
Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow dream away
in the wind of change

The wind of change
Blows straight into the face of time
Like a stormwind that will ring the freedom bell
For peace of mind
Let your balalaika sing
What my guitar wants to say

Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow share their dreams
With you and me
Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow dream away

…………IN THE WIND OF CHANGE……….