O sa incep acest post cu o piesa care se potriveste cel mai bine momentului meu de acum.

Does anyone know?

Another day has just begun
Life goes on there’s no return
How can I trust anyone
When honesty is such a dirty word
Does anyone know
The truth we’re looking for
Can’t find it anymore
Does anyone know
How to make me feel
For something that is real…?

Unele versuri au pur si simplu muzica lor, care-ti rasuna-n suflet cu mult inainte sa le asculti, si cateodata ma intreb daca nu cumva si eu sunt un cantec ale carui versuri incerc inca sa le gasesc, sau sa le formulez, unesc, ca sa devina cuvinte…

Oare stim ce este credinta, increderea ca oamenii carora ne destainuim ne sunt cu adevarat aproape, si oare minciuna este ceea ce ne face sa devenim mai puternici, mai siguri pe noi, mai egali in fata celorlalti sau in fata sinelui , oare de fiecare data voi vorbi despre masti si prea putin despre chipuri vii, oameni vii, oameni destoinici, persoane umane langa care sa-mi pot dansa sufletul? Oare….?

Se intampla ca inima sa doara – sa doara inauntru si sa ne simtim prabusiti – sa simtim cat de repede ne ratacim si cat de categoric ne scufundam, uitandu-ne menirea si mai ales uitand ca am fost inzestrati cu VIATA, cu VIBRATIE, cu MAGIE, cu ATINGERI…Transformandu-ne in propriile victime, ecouri solitare plimbandu-se pe pamant, scuturandu-se la umbra copacilor golasi si-nfrigurati de iarna, uitand pentru ce suntem aici, uitand ca purtam o masca lipita de chip, contopindu-ne cu scenariul pe care l-am creat pentru propria viata, deghizandu-ne in papusi colorate dar fara viata, jucand ca pe o scena care cere aplauze intr-o sala intunecata si de cele mai multe ori goala, transformandu-ne in lasii propriilor decizii, amagindu-ne ca suntem si sa nu fim, visand dorintele altora, incercand temerile celorlalti, fara sa ne dorim a le experimenta pe ale noastre…

Da, e o certitudine: ne-intalnim IN NOI cu chipurile altora, ne trezim ca deja le-am dat viata si ca efectiv “jucam” aceasta existenta. Cine sa mai creada in cine, cand totul pare un fiasco care nu poate fi patruns caci traim cu teama inabordabilului, cu teama esecului si-a solitudinii?

Chipurile s-ar putea “topi”, s-ar asterne linistea. Ne-am infricosa si am fugi fara sa privim inapoi. Ne-am opri cand am simti ca nu ne urmareste nimeni. Ne-am intoarce si ne-am regasi. Ne-am recunoaste si ne-am simti. Ne-am abandona in oameni si le-am oferi mai mult dintr-un timp scurt si o viata la fel. Am renunta la orgolii, la alergatul dupa iluzii, la trufia de sine, la vanitate si egocentrism..Dar stiu, ne-ar speria linistea si ne-am vrea inapoi, asa cum CREDEAM ca suntem. Vom fi debusolati dar liberi. Stingheri dar curati. Transparenti dar albi.

Doar o data pot cadea mastile, o singura data – si uneori e nevoie de un singur om ca sa se intample asta – de o singura lume perceputa intr-un moment diferit , de o singura piatra care sa ne loveasca, o clipa de nebunie sau de prea mult realism, un flash, asa cum ii spun eu, de cele mai multe ori, dar un flash care poate schimba ceva – PE NOI INSINE.

Iar de restul… se va ocupa CERUL.

“E poate adevarat ca nu existam cu adevarat pana cand nu ne vede cineva existand, nu vorbim cu adevarat pana cand nu intelege cineva ceea ce spunem, in esenta, nu suntem pe de-a-ntregul vii pana cand nu suntem iubiti.”

Este inutil sa spun ca toti vrem sa ne simtim vii la un moment dat, in special atunci cand constientizam ca nu vibram, ca nu traim tot ceea ce poate fi cu adevarat trait.Simti la un moment dat un fel de explozie de ganduri si de trairi, care se pregateste sa arda inima celuilalt, fara sa stii ca el este preocupat in a-si trai linistea, fara sa stii ca el nu vrea sa arda, iar daca pana la urma isi doreste, nu esti tu…
Da, universul meu nu mai exista. Da, lumea pe care o creasem a murit. M-am mai plimbat o data prin ea, sperand c-o sa reusesc sa mai adun franturi,pe care sa le lipesc, din bucatele mici, si sa le refac, asa cum erau ele candva – mari, clare, albe.Absolut inutil. M-am impiedicat in proprii mei pasi,absorbita de alte ganduri fara inteles, am mai intins o data mana, crezand ca de data asta n-o sa mai cad, dar observasem atat de clar linia orizontului…incat stiam ca nu mai am ce face.
Am metaforizat prea mult viata, sperand ca in esenta, ea este un cuvant simplu. Am hiperbolizat tot ceea ce mi se intampla ,crezand ca finalul este de fapt cel grandios, dar in realitate,inceputul unui drum este cel care da valoare traseului in sine ; de el depinde tot ce se intampla mai departe. Dar eu n-am stiut…Sau n-am vrut sa stiu.Am dat mii de nuante fiecarei actiuni, fiecarui lucru care incepea cu tine.Am analizat mereu fiecare coltisor, in tacere, singura, am facut introspectii, toate nu in zadar, ci poate pentru mai tarziu,probabil. De-abia acum realizez ca n-am existat niciodata in lumea asta pe care o creasem, ca n-am vorbit, articuland fiecare cuvant, creand reactii, ca n-am soptit decat pentru mine, fara a fi auzita de tine.Nu conta,stii,nu conta cine eram eu pentru lume,nu conta felul in care eram privita de ceilalti, importanta era doar perceptia ta asupra mea (cum am avut sa constat, una destul de eronata,in final). Este ultima data cand iti scriu, ultima data cand cuvintele mele mai aluneca spre tine. Stiu ca esti orb,intotdeauna ai fost, dar nu conteaza, si orbii pot vedea uneori…cu ochii mintii.
Mi-amintesc cand ai scris intr-un sms,demult, la putine luni dupa ce ne cunoscusem, ca alaturi de mine simti ca poti schimba lumea. Nu stiu ce lume vroiai sa schimbi atunci, dar pana astazi…totul a ramas la fel. Totul,mai putin eu. Pe mine m-ai schimbat. Imi asum doar vina de-a fi fost fascinata de inocenta ochilor tai, de inocenta gesturilor tale, de seninatatea actiunilor tale, de copilaria pe care mi-o dadea sarutul tau. Imi asum de fapt totul, gandindu-ma de fapt ce mai e. Fiindca nu mai e. A fost doar ceea ce credeam eu ca poate fi. Atat…si nimic mai mult. As fi vrut sa spun ca ma asteptam la asta. De fapt, nu ma asteptam deloc, eram prea ”ocupata” sa te iubesc. Acum ar trebui sa incep sa ingrop totul, dar din pacate nu poti ingropa ceea ce e inca viu. Ti-am spus ca te-am iubit si mi-ai raspuns cu un ”stiu” apasat. Nu stiu in ce masura ai stiut, dar probabil ca exista oameni (si tu esti unul dintre ei) care renunta cu usurinta la a fi iubiti. Mai am de invatat, in conditiile date. Nu pot intelege decat ca te-a coplesit dragostea mea, ca era mai mult decat poti duce…Sau , cum spunea o vorba :”Go away, esti prea buna pentru mine!” . Mi-am notat asta in carnetelul cu lucruri ”demne de retinut”.
Te iubeam si nu imi pasa ca nu comunicai cu mine, nu-mi pasa ca nu imi acordai timp, ca nu existam decat atunci cand vroiai tu sa exist, ca ma vedeai doar atunci cand ochii tai vroiau cu adevarat sa vada, ca iti vorbeam doar atunci cand vroiai sa ma auzi, nu-mi pasa ca era frig afara sau prea cald, atunci cand eram amandoi, nu-mi pasa ca nu erai receptiv in a face lucruri impreuna sau ca pur si simplu preferai sa le faci cu altcineva; nu-mi pasa de nimic si de nimeni, pentru ca tu luminai toate potecile mele, atunci cand intrai pe usa… Atunci cand erai prezent… Te iubeam si eram dispusa sa lupt chiar si cu tine, cu principiile tale, cu dorintele tale, cu tot ceea ce ti se parea firesc in a face. Mai mult, chiar cred ca renuntasem sa lupt, doar pentru a te vedea zambind, pentru a te vedea fericit. Dar nu erai fericit… Poate c-am fost prea mult, sau prea putin. Chiar constienta fiind ca nu te simteam, ca nu te intelegeam, ca nu pricepeam o iota din actiunile tale, continuam sa te iubesc. Pentru ca dragostea mea nu s-a redus niciodata doar la atat. Nu pot sa cred decat ca fericirea a insemnat un pahar de apa care s-a evaporat. Acum, cand ma uit in jur,parca nu mai recunosc nimic din tot ceea ce a fost. Totul imi este strain, ca si cum as fi trait niste fragmente care mi-au fost daruite, care nici macar nu au fost in totalitate ale mele. Mi s-au citit niste pagini dintr-o carte, apoi povestitorul a plecat cu tot cu carte,nelasandu-mi nimic,nici macar o frantura,asigurandu-se ca n-am sa povestesc mai departe din cartea lui.
Te-am iubit atat de mult incat acum nici macar nu mai vreau sa te privesc in ochi…Inca te iubesc, si dac-ai sa constientizezi vreodata asta, cu-adevarat,si-ai sa vezi transparenta sentimentului, ai sa-ntelegi… Toate astea sunt prea putin din tot ce simt, din tot ce este…Insa-mi doresc pentru-amandoi s-avem ce meritam,in parte, fiindca doar atunci putem vedea dincolo de bariere, de clisee, de ”facem pentru ca asa trebuie”.

Fowles spunea,in ”Magicianul”, ca ”Nu avem voie sa lasam totul la voia intamplarii, asa cum nu avem voie sa ne inecam. Inoata!” , nu pot decat sa-mi promit ca n-am sa alunec pe fundul oceanului, in incercarea de-a iesi la mal. Ai fost…dragostea mea, marea mea dragoste…Dar se pare ca cineva s-a grabit sa-mi spulbere sperantele, sa-mi ia visele, sa mi le care departe, ca intr-un sac, cu multa cruzime, sa le terfeleasca, apoi sa le arunce in mare, sa nu mi le recuperez niciodata. Este una din actiunile in fata careia , in final, va trebui sa ma supun, dupa incercarile esuate de a mi le lua inapoi.
Nu mai e, nu mai esti, dar vei ramane, pentru ca ingerii nu mor…Vei ramane aici o vreme, in locul in care-ai stat inca de la-nceput…
Ramai cu bine, dragul meu….ramai cu bine !

I’ll never let you see
The way my broken heart is hurting me
I’ve got my pride and I know how to hide
All the sorrow and pain
I’ll do my crying in the rain

Someday when my crying’s done
I’m gonna wear a smile and walk in the sun
I may be a fool
But till then, darling, you’ll never see me complain
I’ll do my crying in the rain
I’ll do my crying in the rain
I’ll do my crying in the rain
I’ll do my crying in the rain .

Nu stiu ce fel de inima mai am.Nu stiu daca acum,printre lacrimi,spun adevarul,sau realitatea lumii,asa cum o vad eu.M-a curprins o tristete teribila; o durere ingrozitoare mi-a invadat sufletul dintr-o data,parca vrand sa mi-l goleasca de tot,si definitiv,iar eu nu ma impotrivesc,ci o las. Nu stiu daca mai sunt prea multe de luat din mine. Azi mi-am dat seama ca ma doare mai mult ca oricand indiferenta celorlalti,si haosul asta in care traiesc in fiecare zi. Azi ceva parca mi-a pustiit ,dintr-o data,intr-o suflare,fiecare coltisor al sufletului,pe care candva il simteam cald.Azi ma plimb ca o himera prin casa asta mare si rece…Sunt singura,si mereu am fost. Parca nimic nu mai vrea sa se apropie de mine,sau invers,parca eu nu imi mai apropii inima de nimic…Totu-n jur se preface-n nepasare. Durerea care ma sufoca imi arde pieptul,in speranta ca poate-am sa mai simt ceva,dar nu stiu ce se intampla cu mine,nici macar nu mai visez.Oamenii care n-au vise,nu au nimic. Si azi m-am golit de vise…Am acceptat ca totul moare,ca oamenii se indeparteaza,ca unii nu se uita niciodata in urma,ca nu pot avea totul,ca sunt uneori la fel de rece ca pietrele iarna,ascunse sub stratul de zapada,am acceptat ca uneori,cand iubim,nu stim sa o si aratam,dar cum pot sa accept ca tu nu te-ai oprit sa ma privesti? Nu mai exista statornicie.Oamenii se lasa prinsi in valtori necunoscute,care le fura mai intai sufletul,si-apoi trupul.Nu stiu de ce am senzatia ca de fiecare data cand simt ca ma ratacesc,tu esti tot mai departe de mine…Mi-as dori sa nu ma fi nascut niciodata cu acel ceva care-i determina pe oameni sa le fie teama de mine si de tot ce sunt. Mi-as dori uneori sa nu ma simt atat de JUCATA de-un destin pe care nu-l pot controla sub nici o forma,mi-ar placea sa adorm si sa ma trezesc mai plina de viata si de Dumnezeu,as vrea sa iau forma unei pasari rapitoare si sa zbor departe,tot mai departe,si sa nu ma opresc decat atunci cand simt ca urmeaza sa mor….La ce-mi mai foloseste statornicia intr-o  lume care goneste, intr-o lume absurda care preface oamenii in papusi ? Cand sa-ti spun ca mi-e dor, daca tu refuzi sa-ti intersectezi privirea cu a mea? Stii tu…sa gonim de nebuni,sa ne devoram,sa nu ne alegem cu nimic si sa mai vrem…Sau poate nu stii? Nu stii,nu (mai) stii. Ai incetat sa ma cunosti atunci cand eu am transformat zidul in perne de puf…Ai incetat sa ma mai vrei pentru ceea ce sunt,ci pentru ceea ce fac. Imi gestionezi actiunile de parca am fi asociati la vreo firma… Nici nu stiu cand s-a ajuns aici,dar iti spun inca de pe acum ca ai in fata demisia mea,cu tot ce presupune asta. Daca-n ochii tai nu mai sunt o fiinta vie,ci doar un partener cu care faci afaceri,atunci mai bine lasa…

Ar trebui sa-ti reprosez multe. Ar trebui sa stii ca mi-am hranit prea multa vreme sufletul cu iluzii care s-au destramat rand pe rand,de fiecare data cand ai aruncat masca…sau mastile. Sufletul meu e ranit si nu mai e loc pentru nimeni. Ai luat fiecare bucatica din el,de parca ti s-ar fi cuvenit,si asa am ajuns astazi sa-mi dau seama ca-s doar un corp care trebuie sa paseasca de fiecare data pe pamant,care trebuie sa ramana aici,fiindca-i condamnat; ori tu crezi ca poate zbura el fara sufletul care-l insotea? Mi-ai distrus de fiecare data asteptarile. Dar mi-e si inima condamnata…condamnata sa fie alaturi de a ta,chiar daca asta ma va duce pe mine la pierzanie. Sa nu crezi ca-mi pasa. Sau ca am regrete pe tema asta.As fi nebuna sa-mi fi dorit inima in piept,cand am gasit atatea motive sa zambesc atunci cand mi-ai furat-o… Am concluzionat ca nu-ti plac sentimentalismele,de orice natura ar fi ele si indiferent de momentul la care apar. Ei bine,domnule,pierzi din vedere faptul ca alergam in acelasi cerc. M-am mai calmat. Cateodata mai si rad printre suspine.

Dar nu te iert. Ma intrebi cum de pot sa te iubesc asa totusi? Aminteste-ti,n-am inima ACASA.Iti pare de ajuns? Nu faci decat sa-mi confirmi ca ti-e sete de mine… Dar oare cand imi va da drumul gura ta? Toate raspunsurile mele se rasfrang printr-un DA care alimenteaza intrebarile tale…Si nu mai poti fi liber,nu mai poti! Te condamn? Nuu! Tu ai ales – bucura-te!

        And quiet is the thought of you,
                  The file on you complete,
       Except what we forgot to do,
                  A Thousand Kisses Deep.

      You live your life as if it is real,

                  A Thousand Kisses deep…

      Când se apropie înserarea și-ți simți inima desenată-n roșu pe-o bucată de cer,când îți identifici gesturile cu tăcerea pământului,când totu-n jur pare sa fie un joc absurd,ordonat de Creator,când se zărește luna-n depărtarea lumii,undeva aproape de linia orizontului,când respirația copacilor devine doar o altă umbră insuportabilă din Destin,când iți par visele tangibile,cuprinzându-le-n îmbrațișări care ucid,când te uiți la oameni cu blândețe,știindu-i totuși străini,când vrei să omori fiecare himeră care nu te poartă spre sufletul lui de gheață,când trăiești in beția locurilor frumoase prin care te-ai dus,când plângi,blestemându-ți firul vieții,care te-a găsit singur,departe,când simți că renaști doar auzindu-i vocea într-un nenorocit de telefon,când știi că ai puls doar pentru că-ți curge prin vene un sânge de înger viu,când te rogi unui Dumnezeu pretutindeni prezent,să-l aducă pe el,în tine,când înțelegi că astăzi , melodia voastră trebuie s-o asculți de unul singur,când iubești tot ce-ți e străin,când te plimbi ca un mort, pe străzi,rugându-te să nu treacă niciodată noaptea, trăiești în amurg,într-un amurg de toamnă mohorâtă si pustie,și-i totuși acolo,și-i totuși aici,și-i totuși în mine…

    Stăteam pe bancă,sprijinită cu coatele de masa din lemn.Era semiîntuneric,si frig,incredibil de frig,iar starea nu era datorată condițiilor meteorologice,ci oboselii,tristeții;eram nostalgică,și nu mă mira;eram singură,și nici că-mi păsa-incă o zi groaznică,de chin,trăită in virtutea inerției. Prin ferestrele cu perdele aurii din fața mea vedeam numai negru;era intuneric beznă;era liniște,o liniște atât de crudă,pe care n-o doresc nimănui,niciodată,nici măcar in vis.Fumam si uitam să scrumez,deși scrumiera era exact lânga cotul meu stâng;ce-mi păsa?Șervețelul portocaliu se asorta cu perdelele,si era așezat cuminte pe măsuță.Mă gândeam la o mie de lucruri,fumam din nou,inghițeam in sec,priveam rătăcitor,priveam…Dintr-o dată s-a auzit bătaia ceasului din Turn,care m-a smuls pentru o clipă din liniște.Nu era târziu,dar nici prea devreme.Era numai bine,cum aș zice.Bine pentru ce,pentru cine?Nu știu,dar sper că meritam acel Bine pe care nu l-am avut.Apoi s-a oprit.Si ceasul.Si timpul,pentru o secundă.Am luat-o de la-nceput.Am ieșit puțin afară,ca să privesc pustiul.Era intr-adevăr frig.În final,n-a mai contat,eram prea obosită.Minute întregi am rămas înțepenită pe aceeași bancă,ascultând liniștea eterna a acelorași momente.

Am rămas cu gândurile mele, cu pasiunea mea,cu lacrimi multe, pe care nu mi le-a șters nimeni,am rămas pironită-n uitare,într-o uitare pe care n-o vreau, am rămas pierdută-n spațiu,uitându-mă bezmetic pe pereții zugrăviți in culori gri,am rămas un bibelou colorat pe care s-a pus praful, un copil stingher care privește-n neștiință imagini neclare ,

am ramas singura…

N-am invatat niciodata sa tac.

Sunt nesigura de tot ce se-ntampla in jur.Nu mai stiu multe.Si-as vrea sa le stiu,chiar daca ma vor face sa sufar.Am vazut la televizor,la un moment dat,cateva franturi dintr-o emisiune in cadrul careia erau prezentati copii orfani,care la 18 ani, sunt dati afara din institutiile de ajutor social.Stateam si ma-ntrebam,oare cui vor ramane copiii astia,care de fapt,nici nu mai sunt copii macar? Ce se va alege de ei? Un baiat care de-abia implinise 18 ani spunea ca daca va muri, nu-i va pasa nimanui.Nu stia pe ce drum s-o apuce sau unde sa mearga,ce sa faca,si mai ales acum. Statul nu s-a gandit la copiii astia, si i-a lasat de izbeliste,sa se descurce,fiecare cum poate. Oare cum e posibil? Dar da, e posibil. Nu stiu ce soarta vor avea ei,si-mi pasa,fiindca azi , sufleteste, ma pot alatura oricand lor.

Ma simt tradata de oameni si de tot ce-i in jur. E ca si cum cineva mi-ar fi tradat increderea pe care-am oferit-o fara sa spun totusi nimic. Cred ca fiecare relatie are reguli nescrise .Cred ca oamenilor ar trebui sa le pese mai mult. Cred ca nepasarea lor poate distruge sufletele unor copii care cred ca totul e pur si bun in jur. Eu sunt unul dintre acei copii. Eu nu-s femeie,desi de multe ori mi-am spus asa. Mi-e dor de lumea frumoasa pe care mi-au dezvaluit-o parintii atunci cand eram mica. Azi n-am reusit s-o mai regasesc,oricat de mult am cautat-o. Mi-este dor si de copilarie,mereu,tot mereu. Mi-e dor de oameni buni, frumosi, calzi. Nu stiu de ce am senzatia ca totul in jur imi e potrivnic, si nu stiu de ce ma simt atat de trista,atat de goala…Nu stiu de ce tot ce fac mi se pare prost.Nu stiu daca ceva din tot ce fac e cu rost. Imi pierd tot mai mult increderea in lucrurile din jurul meu,si-mi pierd farama de incredere pe care o mai aveam in oameni.Am ramas naiva.De ce n-as plange? Cateodata ma ajuta. Alteori ma sperii de cat de mult pot sa plang. Credeam c-o sa incetez sa scriu. Cateodata foile-s aspre si reci,iar calculatorul nu-mi mai spune nimic. Cat pot fi de credula,de aproape de oameni, de sentimentala!!!

Urmaresc,intre timp, la televizor, o colectie de rochii de mireasa…Nu pot sa spune decat ca…”Sunt atat de albeee!”; stiu, stiu, dar ce pot sa fac? E singurul lucru care-mi vine-n minte…Imi plac,is fascinata de ele. Cred ca intotdeauna am cerut prea putin in comparatie cu tot ce am avut de dat, am fost un “ofertant” prost,incredibil de prost. De multe ori n-am cerut absolut nimic. Am oferit,am oferit,am oferit…Si-am trait,si-am sperat ca totul vine de la sine,cum se zice, am crezut intr-un mers absolut firesc al lucrurilor si m-am inselat.

Oare iarna asta va ninge? Oare se va juca cineva cu mine in zapada? Oare va fi ger? Oare e adevarat ca timpul lamureste totul? Oare nu complica de fapt,lucrurile care par simple? Oare “curbele” din destin apar intotdeauna la timp? Oare la rascruce de drumuri, ma voi intalni cu cine trebuie? Oare nu se lasa prea mult asteptate lucrurile bune,si oamenii buni oare nu cumva se gasesc acolo unde nu-i cauti? Oare de ce ma simt asa de tradata de tot ce iubesc? Oare nu cumva sunt eu cea care tradeaza?

Nu stiu, ascultati si voi,pentru ca-i o voce minunata care ma impresioneaza,ma face sa lacrimez,si mi-a rapit cuvintele acestui post…

…si totusi,e-atat de trist…

Am crezut mult. Si-am cautat rosturi. Am crezut in oameni. Am dat a doua sansa,niciodata o a treia.Am iubit in lumi imaginare si-am trait in cotidian,lasandu-ma strivita de timp.Am iubit clipele mele,le-am iubit din tot sufletul.Am fost copil,caci cine nu-i,moare.Dezamagirea-i o alta cale pe care-o alegem,in locul fericirii.Liberul arbitru isi pierde in final sensul. Exista scopul,destinul,asa zisa “coincidenta” care in final ne ajuta sa descoperim misterul vietii noastre.Ma ghidez dupa “semne”. Traiesc considerand ca fiecare lucru are-un scop precis.Nu cred in pura intamplare. Ma intreb ,in final, daca Dumnezeu,privindu-ne, poate modela destinul; daca poate exista “o schimbare de plan”; daca totul este batut in cuie sau daca nu cumva El este singurul care ne poate devia traseul; nu stiu. Motivul pentru care-am incetat sa mai cred in oameni este simplu: nu-mi trebuie prea multe intamplari pentru a trage linie; m-au marcat gesturi putine si mi-au schimbat traiectoria; mai tarziu,sa cred din nou in ceilalti insemna sa incalc principiile mele. Motivul pentru care-n final is categorica,dupa ce-am fost deosebit de toleranta este necredinta in forte exterioare, care m-ar putea ajuta sa merg mai departe. Mi-am luat ani in sir resursele din suflet, din interior, din educatie, din ceea ce am trait in acest cerc restrans,pe care-l cunosc prea putini. Am incetat sa mai “fur” fericirea din oameni,cand am inteles,chiar si astazi, ca oamenii nu pot si nu-ti vor elibera niciodata inima. Oamenii au vrut sa-mi “purifice” chiar si coltisoarele sufletului meu care erau,zic eu, necunoscute,nestiute.Si pentru ce n-as pune oamenii in aceiasi categorie pe care-am creat-o, cand fiecare zi imi demonstreaza ca am avut mereu dreptate?Pentru ce-as da sansa de a se schimba (spun ei), cand tot ce facem e sa ne poticnim in fata unor lucruri banale, care ne tradeaza,in final, caracterul? Pentru ce-as fi, a mia oara, Buna, cand totu-mi cere sa fiu la limita Rautatii? Nu mai pot. Nu mai vreau. Nu va mai vreau. Si fiecare zi intareste zidul de nepatruns al inimii mele. Si-am construit porti pe masura sufletului vostru. Si-am daramat de-atatea ori zidurile pentru o a doua sansa. Si-am facut compromisuri pe care azi nu mai sunt dispusa sa le fac. Si-am fost tot ce v-ati dorit sa fiu,atunci cand v-a mers bine,cand ati fost fericiti. Si m-ati abandonat cu ura ,pentru a-mi demonstra inca o data cat de mult am gresit. Si m-am complacut in n situatii,pentru a va vedea zambetul.

Motivul este simplu: vreau sa depind numai si numai de mine, de sufletul meu, de tot ce-s eu,niciodata de tine,niciodata de voi, niciodata de nimeni, in afara Lui, in afara de Dumnezeu.

Ultima zi de septembrie…Ultima…Ultimul tren…Ultima oprire,ultima sansa sa-l prind…E ultima toamna,ultima in care mai sunt aici,e ultimul vant pe care-l las sa-mi mai sfasie sufletul…Poate ca n-am vazut nimic.Poate ca multe vor mai fi pe care va trebui sa la duc in spate, ca si cum mi-ar apartine dintotdeauna.Nu stiu.Niciodata n-o sa pot sti atat cat vreau,dar am sa-ncerc.Am intrat,fara sa-mi dau seama,intr-o alta etapa a vietii mele.Nu sunt nici mai fericita,nici mai bine. Dar am evoluat.O simt cu totul.Cresc.Analizez.Cunosc.Ma rog lui Doamne Doamne al meu sa ma ajute, sa vad adevaratul chip al lucrurilor,sa accept totul,sa ma impotrivesc doar raului gratuit infaptuit de ceilalti.Nu stiu unde ma va duce viata,dar cel putin acum stiu exact CE vreau sa fiu,ce vreau sa devin. E ultima toamna in care mai infrunt ridicolul de a spune lucrurilor ce mi se par stupide pe nume, e ultima toamna in care mai vreau sa-mi fie dor de ceea ce n-am avut niciodata,ultima toamna in care mai accept ca lumea asta mare sa-mi spuna ce trebuie sa fac,ultima toamna in care imi mai ascult inima,ultima toamna in care mai privesc ploaia de la geam,ultima in care nu ma simt eu…

E ultima toamna in care mai ascult melodii de dragoste, singura,pe intuneric,ultima in care imi beau cafeaua amara la amiaza,in cesti pentru doi,ultima toamna care-mi intra in suflet si imi fura totul,ultima in care mai aprind lumanari in speranta ca asa vei gasi tu mai usor drumul spre mine, e ultima toamna pe care-o las sa ma mai alinte c-un soare bland si cald, ultima pe care-o mai iubesc cu-atatea sacrificii,cu-atatea riscuri,cu-atatea lacrimi,cu-atata hotarare,cu-atatea rugaminti,cu-atatea “ce-ar fi fost daca”,cu-atatea renuntari….E ultima toamna-n care mai tolerez timpul nepotrivit in care-mi simt existenta,e ultima toamna in care mai numar anii si-n care intorc clepsidra clipelor unui prezent etern,e ultima toamna in care mai aud tramvaiele cum trec nepasatoare,zdruncinand asfaltul,ultima in care nu merg cu trenul fara destinatie,ultima in care ma mai accept,motivand “asa sunt eu”, ultima toamna in care iti mai spun “te iubesc” fara sa te privesc in ochi,e ultima mea toamna,ultimul tren… E ultima secunda dintr-o toamna in promisiunile careia am crezut,fara sa mi le fi dat totusi vreodata…Ultima toamna fara cifre…Ultima! 

“Lumea trece…dar cine face vointa lui Dumnezeu ramane pentru totdeauna.” (Ioan)

-just walk away to say goodbye…

Imi doresc sa bata vantul cu putere,sa-mprastie toate frunzele in locuri nebanuite, sa le duca spre tine, sa zbor odata cu ele , sa te vad o clipa si sa mor… Nu mai vreau toamna blanda, si nici iarna fara zapada. Nu mai vreau vara fara parinti la mare, si primavara fara ghiocei. Nu mai vreau sa fiu singura care tace,singura care asculta… Azi am inteles ca ,vorba cantecului, “No matter what they take from me / They can’t take away my dignity”.

Sunt dezamagita de fiecare firicel care ma-nconjoara, si nu pentru c-am avut asteptari, ci pentru ca am crezut ca o mica parte imi apartine. Totusi, exista o imbinare care ma determina sa sper,pana la capat. Am inteles ca cea mai mare dragoste exista in mine, am inteles ca oamenii pe care ii iubim,intr-adevar, vorba lui Octavian Paler,ne sunt luati prea repede, am inteles ca n-am voie sa depind de ceilalti pentru a fi fericita,fiindca n-am sanse reale sa fiu vreodata in maniera asta, am inteles demult ca totul face parte dintr-un plan maret pe care Dumnezeu l-a pregatit pentru mine…

A venit toamna… O toamna in albastru si bej… O toamna cu ochi de culoarea cerului,sau de culoarea marii pe care-o iubesc eu atunci cand e linistita… A venit toamna cu foarte multe puncte de suspensie si cu incredibil de multe doruri,pe care le-am incatusat in mine…A venit toamna cu ganduri vestejite care se astern pe hartie, dar care nu vor fi niciodata impartite cu cineva, pentru ca totu-i prea departe de mine si de inima mea. A venit toamna asta albastra ca sa-mi spuna inca o data cate lacrimi am irosit in amintirea unor zile in care ma credeam iubita… Am invatat ca aveam nevoie sa ploua cu fulgere si tunete pentru a ma trezi din visul asta frumos care a durat mai mult decat mi-as fi putut dori! Mi-a fost dor de tine,toamna albastra, dar niciodata asa cum mi-ar fi de el, atunci cand voi plange iara… Mi-au inghetat picioarele si ma simt amortita. Imi gasesc cuvintele din ce in ce mai greu, poate ca romantica din mine vrea sa se dea in stamba si n-are cu cine. Daca n-as fi fost un om pretentios, poate ca mi-ar fi fost mai bine acum. Poate ca as fi stiut si eu sa rad,intr-un final. Poate ca trebuia sa ma maturizez si sa ajung o fixista ca sa realizez ca ceea ce vreau eu nu pot gasi decat daca am timp de pierdut asa, vreo cativa ani,sau poate zeci de ani. Dar Dumnezeu ma iubeste, ma iubeste! Din punctul asta de vedere, trebuie sa admit ca este o iubire reciproca. Intotdeauna am fost judecata pentru cinismul cu care i-am tratat pe ceilalti. Imi asum toate afirmatiile pe care de-a lungul timpului le-am facut, chiar vis-a-vis de oameni care nu meritau. Ma bucur totusi c-am invatat sa-mi cer iertare. Am invatat s-o spun si sa vreau s-o spun,fiindca de aici pornea totul. Si cand am zis-o,parca am si zambit. Oamenii s-au aratat mai toleranti decat i-as fi crezut. Desigur,pana la proba contrarie. Dar prezumtia de nevinovatie este absolut necesara.

M-am golit de atatea asteptari inutile, de atata dor pe care l-a cernut vantul, de atata iubire pe care nu stiu exact carui tip de om am daruit-o,m-am golit din cauza nestiintei care m-a transformat intr-un om mic. Am invatat ca , desi iubesc, trebuie sa renunt. Sper sa invat intr-o zi sa inteleg necesitatea pierderii oamenilor pe care cel mai mult ii iubim, trebuie sa invat sa ma desprind ce ceea ce ma injoseste. Trebuie sa-nvat sa-mi tin slabiciunile in frau si sa renunt inainte sa gasesc o perechi de bocanci aruncati la mine-n suflet. Mai pura-i goliciunea , iar urmele de bocanci nu pot reprezenta decat injosire.

Ma doare ca invat sa renunt la ceea ce iubesc. Dar nu exista alte cale. Atunci cand simti ca nu mai esti tu, nu ai alta modalitate. Atunci cand ti se fura identitatea,trebuie sa te opresti.”Nu voi fi un om obisnuit,pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar”, spunea un mare actor. Cred ca cea mai grea incercare la care poate fi supus un om este sa fie nevoit sa renunte la ceea ce iubeste cel mai mult; atunci cand nu mai avem optiuni si ne apuca disperarea,si nu mai gasim cai de scapare,trebuie sa renuntam. Altfel ne distrugem si traim o viata care nu ne mai apartine. Stiu ca sunt foarte putini oameni care pot renunta la ceea ce iubesc. Si aici nu ma refer doar la o relatie intre un barbat si o femeie,ci la orice tip de relatie, cat si la un simplu obiect,sau orice ne inconjoara. Sa renunti la iubire nu este un act de altruism. Nici unul de lasitate. Cred ca nici n-as sti exact unde sa-l incadrez. Cred ca este vorba de principii, de valoarea noastra, ca oameni, de identitate, cu riscul de a ma repeta.

Starea mea de spirit coincide cu piesa urmatoare. O dedic tuturor celor care ma citesc uneori, celor care plang, celor care au curajul sa-si ceara iertare, celor care iubesc toamna, si in special celor care au renuntat la dragostea vietii lor, pentru curajul de a fi ei insisi.

Doare, doare totul!

Each day I live I want to be
A day to give The best of me
I’m only one But not alone
My finest day Is yet unknown

I broke my heart For every gain
To taste the sweet I faced the pain
I rise and fall Yet through it all
This much remains

Chorus:
I want one moment in time
When I’m more than I thought I could be
When all of my dreams Are a heartbeat away
And the answers are all up to me
Give me one moment in time
Whem I’m racing with destiny
Then in that one moment in time
I will feel, I will feel eternity

I’ve lived to be
The very best I want it all
No time for less I’ve laid my plans
Now lay the chance Here in my hands

Chorus

You’re a winner
For a lifetime If you seize that
One moment in time Make it shine

Chorus:

Then in that one moment in time
I will be, I will be free!

Ceea ce ducem cu noi,pana la capat, este ceea ce avem in noi insine, este Iubirea. Si nimeni,niciodata, nu ne-o poate lua!

Cineva mi-a spus :”nu edita niciodata ceea ce scrii, foloseste forma pura, altfel vei deforma frumusetea din tine…!” ; si am scris la nesfarsit, fara sa ma opresc, fara sa corectez, la fel cum am facut-o cu pictura. Spune-mi, ce te mai poate salva? Ce as mai putea sa-ti dau, dupa ce am irosit TOTUL? Am consumat fiecare clipa si fiecare zambet. Floarea de colt a inceput sa se desprinda de locurile astea, dorindu-si sa moara. A inceput ploaia, si eu incerc sa zbor spre cerul albastru pe care l-am visat… Petalele imi picura in suflet si scriu povestea noastra, o poveste fara sfarsit, careia nu-i pot gasi nici macar inceputul…Am fost invatata sa nu-mi mint inima niciodata, mi s-au prezentat riscurile, am inteles ca asa trebuia sa fie (sau credeam c-am priceput inainte …?). Stiam totul, aveam in mana un pachet de carti cu cinci asi, le-am impartit pe-o masa rotunda, si-am continuat sa fiu cinica. Eram Doi : Tu si Eu. Ne-am privit o eternitate, si-apoi am decis sa ridicam cartile , pentru a incepe jocul. Ochii tai imi zambeau acum diferit, iar ai mei plangeau, de parca as fi cunoscut finalul. Poate te-ai intrebat care dintre noi doi a castigat jocul… Eu n-am cautat raspunsul niciodata, si l-am gasit atunci cand deja trasasem drumul. M-a durut atat de tare incat m-am condamnat in fiecare moment pentru ca am fost atat de previzibila… Cu pachetul meu de carti, puteam fugi in lume, puteam schimba totul, puteam sa aleg, puteam face orice, oricand si oricat. Dar vazand ca majoritatea oamenilor lupta toata viata, pana la batranete pentru acest pachet de carti, si mor fara sa-l fi atins , am decis sa ne asezam la masa rotunda, sa jucam acest joc, sa impart cartile… trisand. Am ales sa-ti dau tie toti cei cinci asi, si astfel te-am descoperit. Tu n-ai stiut ca m-am prefacut, ai crezut ca ti se cuvine, ai spus :”am noroc”. Te-am privit c-o seninatate alba care ma durea, ti-am dat de inteles c-afara-i vara, soare, cer albastru, vant bland, si m-ai crezut ; dar n-ai sa afli niciodata ca in mine incepuse sa fie furtuna, nori negri si grei, ploua cu petale pe care le-mprastia un vant razbunator de octombrie… N-ai sa stii pentru ca nu mai e timp, am “jucat” totul, am pierdut totul, apoi am amanetat putinul pe care-l aveam, m-am indatorat sufleteste, apoi, cand am ramas goala, tu ai dorit sa-mi “joci” fiinta. M-ai obligat sa-mi smulg din piept inima , s-o arunc pe masa asta din lemn putrezit, dar nu trebuia s-o faci…Oare nu stii ca fara inima, am sa te pot invinge? Nu, atunci n-ai stiut, de altfel, n-o simti nici acum, in acest trist final. Am continuat sa joc ; trupul imi amortise , dar nu vroiam sa ma opresc ; nu mai puteam plange, petalele murisera, ploaia se oprise, si odata cu ea, inima, care se zbatuse atata vreme pe masa rotunda, a incetat sa mai bata; nu mai aveam puls, dar inca existau reflexele – dar asta nu-nseamna ca eram un om viu, nu,nici pe departe, jucai c-un mort pe care ai pretins ca-l iubesti atata amar de vreme, si nu-ti pasa. Vroiai sa iei tot. Si ai luat, fiindca te-am lasat s-o faci. Dincolo de iubire, nu mai exista nimic – nici zbor, nici albastru, nici ploi, nici petale, nici trupuri fierbinti, nici Dumnezeu. Dincolo de dragoste, este doar Iadul ; acum traieste-l, dar ma intreb, oare vei putea? Si stii de ce spun asta? Fiindca trebuie sa fii puternic ca sa traiesti in Iad, ca sa suporti focul, ca sa nu-ti mai pese… In esenta, puterea trupeasca-i importanta, sufleteste esti slab, Iadul nu-i pentru oameni tari, pentru inimi care iubesc… Da, vei reusi!

Ce amintiri imi trezeste clipul asta? Inchid ochii. Nu am amintiri , dar am durere , am frumusetea cuvintelor, am pasiunea ; asta iti poate oferi melodia , si pe langa , ca un bonus , CLIPA. O sa ma feresc toata viata de intrebarea “Cum ar fi fost daca?”… O sa traiesc astfel incat sa nu ajung niciodata la ea, fiindca am sa ma irosesc total… Am sa fac totul, am sa incerc totul…

Trezeste-ma, Doamne, din somnul neputintei, apleaca-Ti privirea spre mine, prinde-ma de mana, iubeste-ma, iubeste-ma , iubeste-ma !

Din departare ma priveste-o melodie trista care-mi sopteste ca sunt pierduta. As vrea s-o pacalesc, spunandu-i ca am sa ma impotrivesc, dar nu mai am putere sa ma ridic de pe scaun.M-am urcat in prea multe trenuri, am privit de la geam prea multe gari mohorate si-am coborat in prea multe peroane. Acum nu-mi ramane decat sa plang; sa plang ca niciodata n-am ales trenul potrivit , cel care trebuia sa ma duca la intalnirea cu destinul. Vocea timida a mintii mele striga nepasatoare sa fug , dar sunt aici, neclintita, pacalindu-ma c-o clepsidra . Imi pare rau, da, imi pare rau. E doar o poveste fara sfarsit. Doar?

Sunt trista -numai ca durerea e mai pregnanta ; ucide fiecare lucru bun si mutileaza simturile; as vrea sa explic oricui, oricum , oricand, numai ca nu se poate. E ciudat, m-am plimbat de multe ori cu trenul dintr-un loc in altul, si de fiecare data am simtit ca nu e cel potrivit; eu m-am izolat intr-un coltisor, la geam, privind in gol spre nicaieri . Cateodata imi doresc sa nu mai ajung niciodata la destinatie, sa ma opresc undeva, pe o plaja pustie, si printr-o intamplare, sa te reintalnesc, zambitor, cald, bun. Sa te reintalnesc, da. Cealalta viata nu mi-a ajuns. Si n-o sa ma multumesc nici cu urmatoarea. Iar asta e prea scurta , de-asta ma plimb cu trenul, in speranta c-o sa te revad. Dar … in zadar. Si daca-ntr-o zi n-or sa mai fie trenuri, o sa ma plimb pe jos, aiurea. Cateodata suntem mai aproape decat credem. Ma consolez cu vorbe din popor; devin un nimeni.

Mi-e frica. Mi-e frica de povesti fara sfarsit ; si de soarta; si de puterea lui Dumnezeu ; mi-e frica de mine, si de tine; mi-e frica de tot ce putem fi impreuna . Stiu la ce te gandesti . Da, m-am transformat intr-o lasa. Mi-e rau. Ca ne distruge timpul,mai devreme sau mai tarziu, sau ca ne nimicim singuri, pentru a grabi procesul, nu-i acelasi lucru?

Ma doare ca ma voi urca prea tarziu in trenul ala nenorocit, voi ajunge in gara cand masina ta va fi plecat, voi cobori pe acel peron cand tu vei urca scarile blocului…

Ne nastem impreuna, murim singuri… as vrea s-aud o voce divina care-mi spune ca noi doi vom muri tot impreuna….  dar nu se-aud decat ploaia, “I wanna make love in this club” si respiratia mea … ah, si atingerea din vis a mainilor… Chiar daca poate n-ai sa vii niciodata, am sa te astept!