Sunt multe lucruri care de-a lungul timpului m-au golit,m-au descurajat,m-au determinat sa ma opresc cand poate in realitate nici nu-ncepusem.Mereu mi-am dorit sa fie perfect,pana si cel mai mic detaliu l-am vrut ca-n visele mele,totul trebuie sa prinda contur in ochii mei.Am nevoie de perfectiune,si mai presus de toate,cred in ea. Cred in puritate si-n idealurile care trebuie sa prinda viata.Am vazut filmul “The notebook” adineauri,un film destul de vechi,de prin 2004,zugravit de altii frumos dar trist. Mie mi s-a parut la extreme.Cu ocazia asta,mi-am dat seama ca am lasat spre final filmele bune sau bunicele,mereu am vazut filme mediocre,sau care pur si simplu nu mi-au spus nimic,filme ce nu merita povestite. Omul ala a deschis o carte si-a inceput sa-si citeasca viata…de fapt era viata lor…Imaginea din inceput mi s-a parut tulburatoare: apus de soare,apa linistita,barca veche,imagine rosie…Totul inspira pasiune;si apoi a aparut o casa alba,mare,cu etaj;de la geam,undeva sus,o femeie blonda,ajunsa la varsta a treia,privea departarea…Cam asa a debutat filmul prin ochii mei. Multa tristete.Si totusi liniste. Mi-au placut lebedele albe care innotau prin apa care mi s-a parut calduta,si cand a inceput ploaia,si ei erau in barca,e ca si cum as fi descoperit o noua viata,viata mea… Mi-este dor de ploaie si de zilele in care ma plimbam,ma asezam pe banca sau stateam pe marginea strazii,uitandu-ma pe cer,sau dupa masini.Nu stiu daca eram fericita, dar bucuria faptului ca eram acolo ma umplea cu totul,nelasandu-ma sa ma mai gandesc la nimic altceva. Si tristetea ma ajuta sa-mi colorez zilele,chiar daca numai in alb si negru. Am vrut asa,a fost asa. Doi oameni s-au cunoscut,s-au indragostit,s-au iubit,s-au uitat ani in sir,s-au regasit pentru a se intregi,pentru ca in final sa moara impreuna… “Iubirea noastra poate orice.”. Si dimineata a aratat ca nu s-au inselat. Si cred ca iubirea poate totul. Credeam ca-i o dovada de slabiciune, dar ne defineste viata mai tarziu,cand singuri fiind,ne gandim la ce bun sa mai traim,sau la ce bun sa mai facem ceva,daca oricum suntem ai nimanui…It’s a kind of magic! (definitia zilei de azi,sau ma rog,a celei de ieri,e deja dimineata).

Mi-am dat seama ca am nevoie de mult curaj pentru a reusi sa traiesc “intreaga” toata viata,fiindca foarte multi se complac in relatii care alunga singuratatea fizica,dar nu si pe cea sufleteasca. Imi vor mai trebui,probabil,multi ani sau multe clipe pentru a reusi sa ma definesc in totalitate,dar imi promit mie c-am sa incerc. O sa incerc toata viata,pana la final,sa traiesc cu totul,in doi,pentru doi,si de fapt intr-unul singur. Uneori cuvintele noastre sunt prea mici pentru a descrie ceea ce simtim,ceea ce ne dorim,ceea ce suntem.Dar faptele demonstreaza ca putem fi sau nu. Imi pot imagina o viata plina de desertaciuni,dar nu stiu daca imi si doresc s-o traiesc. Stiu ca destinul ne duce,la un moment dat,intr-un anumit punct. Exista mai multe “cumpene”,si alegem calea in functie de punctul in care tindem sa ajungem. In ultima vreme nu m-am mai simtit ca inainte,cand colindam anticariatele in cautarea unui ceva al meu. Cred ca a murit o parte din suflet,sau poate ca trebuie sa ma regenerez. Nu stiu.

Dar trebuie sa incerc sa ajung acolo unde nimeni n-a reusit,acolo unde nimeni n-a putut ajunge,dincolo de vis,dincolo de ceea ce mi-am propus. Imi este foarte greu sa ma lupt cu mine, dar fiecare zi imi arata ca este absolut necesar s-o fac. Perfectiunea exista, trebuie sa existe, dar e neaparata nevoie sa o avem printr-o a doua persoana…

…incercarea nu-i decat un pas catre atingerea visului… si am nevoie sa visez, pentru a incepe de undeva..am nevoie de intreg, pentru a ma regasi pe mine….

….visati,si-apoi urmati Calea…

Gresim mereu. Uneori nu mai putem recupera nimic,si nici umple golul pe care-l lasam in urma noastra si deseori in noi insine. Nu mai scap de senzatia ca nimic nu-mi apartine si nici eu,la randu-mi ,nu apartin nimanui, in mod sigur nu ma cunosc suficient de bine si mai am nevoie de timp…Da,cer timp,un timp pe care habar n-am in ce masura o sa-l primesc.Dar stiu ca Dumnezeu trebuie sa joace-un rol in toate framantarile mele,undeva trebuie sa existe ceva care sa-mi redea zambetul… L-am pierdut…Ma simt singura.Simt o tristete care imi absoarbe toate resursele,nu imi mai da voie sa visez,nu ma mai lasa sa-mi continui actiunile de zi cu zi… Sunt intr-un impas,sufleteste vorbind,unul din cele multe,probabil,ma aflu la o rascruce de drumuri. Nu stiu pe ce cale s-o apuc dar trebuie sa primesc un semn,de acolo de Sus,care sa ma indemne undeva,oriunde…Nu las totul in voia sortii,chiar as zice c-am luptat prea inversunata cu fiecare lucru/om pentru a obtine ceea ce imi doresc,pentru a-mi gasi linistea. Dar cand am una din starile celei de acum,nu pot sa-mi doresc decat o minune care sa ma salveze! Am crezut atat de mult in oameni,in ciuda gurii mele mari,incat de-abia acum realizez cat de naiva am putut fi…Am crezut in simplitate,dar poate-am uitat sa cred in mine.

Azi,4 martie…peste 37 de minute,5 martie…De dimineata era innorat,dar liniste. Spre pranz,a aparut soarele dar a inceput sa bata vantul. Imi place cand bate vantul,dar cred ca am mai spus asta. Ma gandeam la doua oglinzi in soare… Este prima data cand imaginea am avut-o clar in minte,desi poate ca de multa vreme exista in mine. Totul se duce,numai tristetea persista si-mi ofera variante…variante ale unei lumi pe care n-o cunosc,si pe care nici nu-mi mai doresc s-o stiu. Si daca,fortata de imprejurari,totusi o voi face,e pentru ca sunt egoista.. O fac pentru mine,nu pentru ceilalti. Ma observ de multe ori atent,cum stau cu privirea inclestata,jucandu-ma cu degetele,croind scenarii,cu buzele stranse intr-un zambet stanjenit . Nu stiu daca-mi doresc iertarea oamenilor,pentru ca nu ma simt capabila s-o ofer,la randu-mi. Nu pot cere ceea ce nu pot da,asa-i? Legea echitabilitatii….sau a echitatiei,cum era? Nu mai stiu cum era. Sunt multe de “nu stiu”,am observat. Scriu despre multe si probabil nu spun nimic concret.Nu-mi pasa.Sunt foarte obosita,din toate punctele de vedere,si rezist numai daca am motive care-mi sfideaza trupul.

Visez la o padure pustie,primavara,copaci verzi,racoare,vant caldut care ne mangaie,visez la un nisip fin care se scurge printre degetele mele,ca si cum ar fi o clepsidra, visez la o mare cu valuri linistite,imi imaginez ca in departare vad vapoare si apune soarele.. Visez doar la extreme…munte sau mare…Ambele zugravite perfect in mintea mea…Visez la dulce sau amar,bine sau rau,ploaie rece de toamna sau calda de vara…

Ma plimb…Port o bluza cu maneca lunga,de culoarea oului de rata,din in,brodata,si-o pereche de pantaloni negri,stramti, care ating nisipul sau firele de iarba…Am parul desprins si se joaca vantul cu el, de parc-as vrea sa ma castige,sa fiu a lui! Sunt desculta si merg incet,de parca mi-ar fi teama ,dar nu de el,ci de mine…Am lacrimi in ochi pe care mi le fura briza,si in mana tin o esarfa de culoarea ierbii cand apare primavara… Am ochi mari cu care-nghit zarea si ma opresc pentru a ma intoarce…daca ma urmareste cineva? Nu e nimeni,sunt eu cu sufletul…el e in spate…Mi-e dor de minuni si de MAGIE…o voi gasi acolo,printre pietre care tac,fiindca nu vor sa te priveze de libertate…Ore-ntregi merg singura spre nicaieri,uneori vad lumini,alteori nimic. Cineva,la cateva sute de metri de mine,se indreapta cu aceiasi pasi mici in directia din care veneam eu.Sa fie cineva sau poate doar rodul imaginatiei mele? Cred ca mi-e dor de ceva al meu,mi-e dor de ce n-am avut niciodata… Azi trebuie sa ai ochi albastri,sa te confunzi cu marea! Te rog sa-i ai albastri! Porti un tricou alb,destul de larg pentru tine,cred ca asa l-ai cumparat,iti place sa te simti comod..Mai tarziu aflu ca l-ai primit de la cineva drag,care stia ca vei pleca sa-ti pui ordine in ganduri,departe…Blugii iti sunt uzi,si totusi mangai valurile cu varfurile degetelor,de parca ti-ar apartine… Te iubesc inainte sa te cunosc,si cand te cunosc  nu mai pot sa-ti daruiesc decat privirea…Acea privire la care visai dintotdeauna! Mai tii minte? Imi cuprinzi obrajii si mi-i saruti…arzi ca un foc….eu te sting ca un ocean…

….esti unicul,sunt unica… dar unde ducem tristetea? O aruncam in mare?

…C-am facut greseala de a-mi da sufletul tot,ca m-am daruit,ca am iubit o iluzie,ca o iubesc si azi,nu stiu…ca o voi iubi poate multa vreme,fara ca cineva,in afara de inima mea,sa-i vada sensul…Azi sunt tradata,TRADATA….Am vrut sa plang dar a fost pentru prima data in ultimele luni in care pur si simplu n-am putut;doar lacrimi ratacite care aminteau de vremurile cu plansete in hohote…sa fie prea tarziu pana si pentru lacrimi? Nu stiu cat am meritat si ce am meritat mai ales,cred ca nici nu se pune problema sa valorific asta,daca-i pot spune asa….raman doar gandurile,oare ce-am sa fac cu ele? Raman intrebarile,lacrimi pe care nimeni nu le va sterge….Ramane iubirea mea,si cui o sa-i dau dorul,cui? Pentru mine-i si asta o greseala desavarsita,pentru ca azi iubesc ;da,iubesc. Iubesc un om pe care nu-l cunosc,si de multe  ori mi-am spus ca iubirea vine din cunoastere…Si ce-am cunoscut? Nici n-am curajul sa-nsir aici,acum,ce-am cunoscut….Cred ca nu-i momentul,cred ca nu pot….Oare mi-a mai ramas forta,curaj,bucurie,incredere sa mai pot cladi ceva? S-a dus puterea lacrimilor mele,si-odata cu ele cred ca o parte din mine a murit ….pentru totdeauna… Unde ma pot intoarce? Dar mai exista cale de intors? Niciodata nu stim,mereu incercam (uneori zadarnic)…. Nu-l mai cunosc,cred ca nu l-am cunoscut niciodata,mi-am petrecut zile din viata langa un strain care m-a sfidat si care continua sa o faca…Am fost mintita frumos,mintita privindu-ma in ochi,m-a iubit daruindu-mi o dragoste pe care n-o cunoaste…M-a iubit?  Nu….Poate-si iubeste viata,poate parintii,poate pe ceilalti,poate jobul,poate ca in fond iubeste totul,dar nu si pe mine….Si eu am vrut sa-l tin intotdeauna acolo unde…acolo unde,cum spuneam,rautatea omeneasca nu il poate atinge…Am vrut mereu sa-l protejez,sa fiu parte din el,sa-l ajut,sa-i desenez lumea asta in mii de culori pe care numai eu le-nteleg…Si el nu stiu ce-a vrut,dar nu pe mine,nu,nu pe mine,ci o alta,care nu exista,care nu sunt eu,care nu pot fi eu,nu azi,nu acum,nu aici….Si ma doare gandul ca…nu c-am iubit,iubesc pentru doi,ci gandul ca iubirea mea nu-si va gasi linistea….Gandul ca nu voi exista decat singura…Ca ma voi stinge….Sunt atat de dezamagita,mi-e scarba de tot,nu mai pot sa plang,sa rad….As vrea sa-l ajut dar nu stiu cum,pentru ca nu ma lasa,pentru ca mereu am fost singura,pentru ca am fost incarcata cu minciuni care n-au sens….Poate c-ar trebui sa plec….Nici macar n-am cheie…Sa plec,sa termin odata cu tot,sa o iau de la capat…Care dracu capat? Ca nu-i nici unul…Is doar eu,singura,aici si acum,cu lacrimile mele tarzii,cu mainile reci,cu obrajii fierbinti,cu ochii inclestati de durere….Ma intreb daca mai exista un inceput…care inceput? Mergeam pe un drum….Ne cunoscusem ca-ntr-un basm…El a transformat basmul asta intr-un cosmar pe care nu reusesc sa-l inteleg….desi-mi doresc….I-am dorit atata bine ca pentru mine n-as fi fost capabila sa ma gandesc asa….I-am dorit sa fie fericit,si eram dispusa sa plec oricand,daca stiam ca nu-i pot aduce asta,nu pot trai asa,atata minciuna fara rost…..Ma simt sfarsita….Si mai tare ca orice ma dor actiunile lui,ma doare ca n-a putut pentru o nenorocita de clipa sa fie corect…Ma doare ca sunt aici…trebuia sa fiu departe,nu-n casa asta care-i striga numele peste tot… I-am daruit ore,zile din viata mea doar ca sa-l vad zambind…sa-l vad aproape de cei pe care-i iubeste,sa nu simta ca-i infranez dorintele,si n-am vrut nimic in schimb….Nici macar n-am vrut sa ma iubeasca,asta ar fi fost ideal…Ce frustant!!!!!  Cred ca acum e prea tarziu pentru orice….

Atat am meritat si asta sunt…azi ,maine,ieri si atat cat Dumnezeu ma vrea…

…si te ador,imi pare rau c-ai inteles-o prea tarziu…. (dincolo de aparente)

Ma simt ranita,tradata,incatusata,si de data asta nu de mine,ci de catre un altul.Ma simt singura.Ma simt a nimanui.E-atata lume peste tot si eu nu-nteleg(sau nu vreau s-o fac) de ce sunt aici,acum,de ce strig tot la peretii astia roz care mereu ma urmaresc si niciodata nu ma lasa in pace,de ce ma razbun pe altii,sau de ce nici macar puterea asta n-o mai gasesc suficient de pregnanta?! Iubirea nu-i o investitie,si nici un raspuns la o intrebare,nici macar la una retorica.Iubirea-i ceea ce este. Dar eu stiu ce este? Imi place sa cred ca da.Am definitia mea.Nu ma multumeste,dar e cel putin stabila,e clar ca mereu o sa descopar ceva nou care o sa ma intareasca…

Ma doare cand ma trezesc singura pe strada,sau la metrou,sau in drumul spre casa,sau intre cele doua orase,sau intr-unul singur,sau coplesita de ganduri ce nu-mi dau pace…Unii ar spune ca-mi fac prea multe probleme pentru nimic,dar stiu ca nu-mi voi asculta decat crezul.Probabil traiesc intr-o lume idealista,prea idealista,as zice,doar pentru a sugera perfectiunea,o lume in care ma regasesc doar singura dar eu am nevoie sa fiu in doi…Ma simt ca atunci cand am ajuns in Bucuresti si ma cautam printre cladiri; totusi atunci nu-mi pasa.Acum dau enorm de multa atentie lucrurilor care se intampla in jurul meu,in mine,in El,in altii… Si daca atunci,candva,ceream mereu in schimb o rasplata,acum nu mai imi doresc nimic din tot ce-nseamna asta. Acum nu-mi doresc decat sa vada orbul,si nici macar nu trebuie sa-mi spuna,o s-o simt… Ma simt neintegrata,chiar si azi,dupa atata timp…Cred ca am ramas in povestile cu sfarsit fericit,in care pana la urma se face dreptate,desi uneori constientizez realitatea asta. Am nevoie sa vorbesc si ma simt ascultata doar de-o tacere care ma taie,ma chinuie si-apoi ma sugruma intr-un vis nesfarsit…Am nevoie sa pot sa plang si sa fiu lasata,sa nu fiu oprita… Ce-o sa fac cu mine? Am inteles in sfarsit cat de tare ma doare…Si nici macar nu vreau s-o ascund… Nu ma intereseaza daca pierd intr-o lupta,chiar nedreapta,atata timp cat eu gasesc rostul… Ma ingrozeste insa gandul ca de fapt nu ma lupt cu nimeni,ca sunt singura pe un teren pe care nu-l cunosc,ca in final nici nu va mai fi nevoie sa mi se spuna:”pleaca”,fiindca voi realiza ca oricum trebuie s- fac fara prea multe cuvinte…De cateva zile respir numai prin prisma faptului ca-s sanatoasa,ca traiesc,ca sunt aici,ca am lucruri de facut,ca sunt in jur oameni,dar nu mai traiesc prin blandetea sufletului meu,care se simte fara rost…. Nu-mi mai doresc o lume buna si stiu ca un singur om ne poate schimba universul intr-o clipa,nu mai vreau basme,nici vise irosite pe care apoi sunt nevoita sa le-arunc,vreau doar ca gesturile sa nu-mi fie limitate,vreau sa respir si sa-mi apartin,vreau sa cred ca voi ajunge acolo unde mi-am dorit intotdeauna:la ceva ce nu-mi va lua nimeni. Am momente in care ma intreb daca nu cumva eu sunt singura care exagereaza,dar imi dau seama ca daca nu mai dau atentie lucrurilor marunte,vor veni cele cu adevarat importante,si ma voi comporta la fel…Imi dau seama cat de mult pret am pus pe inocenta si cat de mult am pierdut facand asta….Nu vreau sa duc lupte zadarnice…

Imi doresc mai mult,mai mult…Urasc barierele,da,le urasc,mai ales cele pe care le pune omul de care te simti aproape,foarte aproape…. Inca mai cred… Cred in daruire… Nu cred in totalitate in puterea cuvantului,desi de multe ori el ne releva o alta fata a lucrurilor,pe care noi nu vrem s-o acceptam,din orgoliu si incapatanare.

Imi place sa cred ca eu pot schimba o lume,si de nu va fi asa,am speranta ca cel putin un om va purta amprenta mea. Eu…sunt ratacita,ma simt tulburata,ca niciodata,nu-mi gasesc nici o replica care sa ma justifice,il iubesc si-am colorat totul din jur si-acum nu pot s-accept ca ele(culorile) s-ar putea transforma vreodata intr-un gri murdar…Vreau sa pastrez puritatea pe care-am cunoscut-o cand l-am intalnit,vreau sa cred ca nimic nu-i meschin si ca ce se-ntampla e doar o trecere….o etapa…. Ma simt marginalizata,chiar a nimanui,cand vorbesc si simt pentru doi si sunt exclusa din toate actiunile,si nu,nu vreau o recompensa,sau reciprocitate, ci doar sinceritatea pe care-o stiu… Nu vreau sa mi se ofere marea,sa mi se dea cerul,sa mi se promita stelele,ci doar sa nu mi se pretinda….nu vreau ipocrizie,chipuri false,minciuni care sfideaza regulile dupa care mereu am trait,nu vreau ca principiile mele sa fie puse la zid de capricii ale unui copil care nici macar nu stie ce vrea….Si nu mai stiu,pentru ca tot ce fac se datoreaza sentimentelor care exista in mine,pentru ca ele nu-mi dau voie sa procedez altfel,si fiecare gest,lucru,cuvant este intotdeauna interpretat ca un kitch…

Nu mai stiu,dar sper ca in tacerea vremurilor in care eram unul,vom gasi lumina care ne va calauzi pasii mereu impreuna,pe acelasi drum…. Nu caut sa maschez faptul ca-s slaba,si nici ca-s luata prin surprindere de-un sir al evenimentelor pe care nu mi l-am imaginat niciodata asa,nu caut sa ascund ca iubesc un om care e foarte posibil sa nu ma iubeasca,nu vreau sa fiu iubita pentru ca iubesc,nici apreciata pentru ca am fost omul potrivit la locul potrivit,nici ridicata pe un piedestal pe care nu mi-l doresc,nu vreau sa fiu langa el pentru ca asa trebuie sa fie, ci pentru ca amandoi ne dorim asta…. Nu vreau nimic din tot ce se presupune ca e menit sa fie, Dumnezeu mi-a aratat nu o data ca noi oamenii avem o putere exceptionala de a ne schimba drumul,de a o lua de la inceput. Si nu vreau nimic din ce nu-i al meu,din ce nu-mi apartine.

Nu mai stiu decat ca dragostea m-a schimbat.

“And I never planned growing old without you…”

Nu vreau : 

1.-sa ajung sa ma multumesc cu franturi dintr-o “poveste”

2.-sa accept un “bine” care nu-i creat de mine

3.-sa zambesc omului care imi zambeste

4.-sa plang clipele care s-au dus si oamenii care mor

5.-sa lupt singura intr-o lupta pentru doi

6.-sa privesc un cer gol

7.-sa fim doi si totusi eu singura

8.-sa urasc ce nu pot iubi

9.-sa am ochi tristi

10.-sa am iarna-n suflet

11.-sa-nvat sa mor

12.-sa nu-mi mai fie dor

13.-sa vorbesc atunci cand nu-i nevoie de cuvinte

14.-sa traiesc in gri

15.-sa nu mai fac greseli

16.-sa cred ca iluziile fug

17.-sa te iubesc cum vreau eu/sa ma iubesti cum vrei tu

18.-sa ma ratacesc

19.-sa dispara negrul

20.-sa renunt la un vis pierdut,la un vis pierdut.

Vreau sa fii aproape aici si sa fiu aproape acolo.Nu vreau sa-mi dai ce mi-ai promis si nici sa iau ce mi se cuvine…

Vreau doar sa fim oriunde,chiar daca ne indreptam spre nicaieri.

Vreau sa te port cu mine,chiar daca nu vei fi niciodata trup si suflet.

Vreau sa-mi iei tot,cred ca doar asa o sa ma opresc.

pi.s. Vreau si Nu vreau,dar intotdeauna-mi pasa.

Ma doare inocenta ta. N-am castigat la nici o loterie. Am pierdut la loz in plic. Ba nu. Am pastrat constanta fiindca n-am crezut decat in mine. Au mai trecut 365 de zile.Ma-ntreb ce-a ramas azi din noi. Si cine suntem? Si-ncotro ne-ndreptam? Ce-a fost greseala mea? Totul inseamna insiruire de evenimente,de clipe; picaturi de fericire,rauri de tristete,clisee ieftine pe care le-mpartim nestingheriti celor din jur,sperand ca ei vor intelege ceva. Simteam ca iubesc.Si iubesc azi.Maine nu va sti nimeni,dar sper sa ne aduca clipa acolo unde amandoi ne dorim,sper sa fim intr-un moment in care clipim din ochi,impreuna . Sper sa fii si daca totusi nu, am sa zambesc c-ai fost candva,si nu c-ai existat. Intotdeauna oftez cand fac bilanturi,cand ma gandesc la ce a fost,cand reconstitui faptele,cand incerc sa-nnod fire de ata care sunt menite sa fie rupte pentru eternitate…Mereu ma gandesc la ceva,mereu sunt eu si greseala de-a exista intr-un an in care toti suntem ma face puternica. Nu  mi-e dor de nimic azi,pentru ca tot ce am nu imi da voie sa visez. Traiesc intr-o realitate care ma sperie uneori. Am dreptul sa fiu lasa, dar nu-mi mai doresc, am dreptul sa scriu poezii,dar n-o fac bine, am dreptul sa spun “te iubesc” dar as rade de mine, am dreptul sa exist in viata ta si sa-ti fur inocenta, dar traiesc cu teama ca nu-s destul de buna pentru asta. Da,cu siguranta n-as putea iubi decat o fiinta perfecta,un suflet pereche,o jumatate,o completare a imaginatiei mele,un vis pierdut si regasit printre foi de hartie,un om c-un zambet de copil….Si mai tarziu ,daca nu in fiecare clipa,am sa ma-ntreb daca sunt demna de El.

La 12.03 ,azi-noapte, m-am gandit la fericire. Mi-am pus o dorinta fara sa-mi dau seama macar. Am inchis ochii si n-am zambit. A fost cumpana intre ani. Nu m-au bucurat artificiile,ci aerul rece de afara care m-a trezit poate mai mult decat mi-as fi dorit. I-am imbratisat pe cei care mi-s dragi (o parte din ei) ,si am multumit in gand unei puteri divine ca mi-a daruit o Clipa alaturi de ei,atunci. As fi putut sa n-o am,sa n-o mai am niciodata. I-am privit ochii verzi si am ametit,fiindca pentru a nu stiu cata oara m-am pierdut intr-un univers numai al meu. Am desenat ,ca orice copil, un gest pe care-mi doresc sa-l am, l-am cautat ani la rand,pentru ca apoi sa-l gasesc fara sa mai am speranta. Sau poate c-am avut-o. Spun asta pentru ca ma gandesc ca fara speranta, Dumnezeu nu m-ar fi adus aici, acum. Nu stiu sa descriu unde ma aflu, dar pot simti locul. Nu stiu sa-mi imaginez fericirea, dar cand ma privesc in oglinda si-mi zambesc stiu ca in teorie e ceea ce simt. Nu stiu sa ma mint dar cand nu ma regasesc , stiu ca , inconstient, am facut-o. Noi oamenii stim atat de putine si totusi le-nvatam pe toate din mers,cum se spune, intr-o singura bataie de inima, printr-o simpla atingere….

Am facut greseala de-a ma abandona in bratele tale,de-a tanji dupa zambetul tau,de a-ti cauta privirea,de a-ti saruta buzele moi.

Nu stiu daca simt cu inima mea, dar azi nu ma intereseaza. La o adica, si inima ta-i buna. Hm. Ba nu. E perfecta.

Cu siguranta,totul se intampla cu un motiv..Ah,ce cliseu! Totusi,e real,extrem de real.Nu stiu,m-am ratacit.Lumea in care credeam inainte nu mai exista,i-a luat locul una noua,mai calda,mai frumoasa,mai pura,mai alba.Iubesc lumea de acum,cu tot ce-i in ea.Iubesc fiecare lucru si ma simt alt om.Ma doare foarte tare totul.Fiecare greseala ma sugruma.Poate ca nu trebuia sa fiu aici,acum,.scriind randurile astea insirate haotic.Dar o fac,fiindca am convingerea ca totul face parte dintr-un plan maret si sper ca Dumnezeu sa-mi dea rabdarea sa-i astept inceputul.Deja mi-e dor…ma intreb cum o sa duc si asta…Am ajuns la concluzia ca atunci cand iubim,ranim fara sa ne dam seama,incercam sa ne aparam sentimentele,dar actionam stupid si impulsiv.Am gresit si era de asteptat sa gafez intr-un final,doar nu degeaba am pretins ca sunt chiar eu o greseala…Am pretins? Nu.Cu siguranta asa e.Acum simt ca ma prabusesc si stiu ca doar el ma mai poate salva.Oare o va face? Oare m-am amagit atatea zile la rand? Doamne,cata incredere am,cata speranta,cate vise…Se irosesc toate acum? Doamne,te rog da-i intelepciune sa vada cat de mult il iubesc,te rog,Doamne,de acolo unde esti,sa Il veghezi si sa nu-l lasi sa se piarda,sa ma piarda,sa ne pierdem…Acum am nevoie de forta si puterea ta divina,am nevoie de iubirea pe care spui mereu ca ne-o porti,am nevoie de tine,Doamne,mai mult ca oricand! Si Dumnezeule,te rog sa nu ma lasi acum cand nu mai gasesc notiunile pentru care viata mea merita traita daca nu e el,te rog sa ma indrumi…Arata-ne drumul,stiu ca nu e prea tarziu,am nevoie de el si tu il poti readuce langa mine…Doamne,stiu ca am gresit si sunt dispusa sa platesc pentru asta,stii ca niciodata nu m-am eschivat si am infruntat totul,stiu ca nu-i nedrept si mai stiu ca puterile mele nu mai sunt chiar atat de mari incat sa ma mentin pe linia de plutire…Stii ce se intampla daca ma prabusesc din nou? Va fi greu sa ma ridic din nou,e posibil sa nici nu-mi mai doresc asta,e posibil sa refuz un nou inceput,ba nu,sigur voi refuza …. Stiu ce am acum,stiu cine sunt,stiu cine e, Doamne,esti singurul martor ,singurul meu refugiu,ajutor,singura consolare,doar Tu poti indrepta lucrurile,altfel am sa ma pierd…. Imi doresc prezentul asta mai mult ca ziua de maine,mai mult ca toti cei 22 de ani pe care am invatat sa-i traiesc pana acum ,fara el…Dar acum am zis :GATA! E timpul nostru! Intelegi? Fa ceva,te rog,fa ceva,altfel stii la fel de bine ca mine ca va tardiv…Fa ceva maret, si-ti promit ca-l voi iubi mai mult decat imi iubesc viata…Ah,dar cred ca o fac deja…

Te rog,Doamne,ai grija de ochii lui,atata vreme cat mie nu mi se permite…Adu-ne inapoi,e tot ce-ti cer! Nu te rog,te implor,Dumnezeul Meu,te implor si am din nou lacrimi in ochi…!

Secunde…Minut…Ore…Zi…Nopti…Clipa…Ochi care nu mint…Buze care le-ating pe-ale lui…Sarutul…Noi 2…Eu…El…Maini mici…Destine…

…Da,ochii mei de-abia acum vad;imi inteleg zambetul timid-seamana cu ploaia marunta si calda din inceputurile de iubiri,in care mainile se ating si isi soptesc credinta.Zilele care-au trecut m-au transformat intr-o regina fara voia mea;pe nesimtite.S-a intamplat miracolul;parul moale ii cauta atingerea,privirea imi spune ca e timpul sa raman,oamenii ca am prins viata,totul ma face sa cred,sa vreau!Mi-am dorit de multe ori sa ma privesc in oglinda si sa vad chipul de ieri.N-am reusit niciodata ca azi.Uitasem sa visez ca-i posibil.Am invatat multe.Mereu m-am consolat cu moartea sperantei,si-n cele din urma ea m-a trezit si m-a dus in bratele lui.

Cismigiu…mi-era foarte dor…Au trecut luni la rand de cand nu mi-am plimbat pasii pe langa bancile care mi-au ascuns mereu linistea si m-au ferit…De multe ori n-am mai vrut sa cer,dar nici nu asteptam sa mi se dea.Nici nu asteptam.Nu stiu ce faceam.Cred ca taceam si atat.Cand primesti,nu stii cum sa reactionezi.La inceput pare o gluma buna,dar totusi gluma;apoi,cand iti dai seama ca nu te mai opresti din ras,te intrebi;cred ca apare teama ca poate fi in sfarsit adevarat;te opresti din ras;asculti chemarea(daca exista una);apoi ai acel zambet pe care-l afisezi la magazin,cand vanzatoarea iti spune ca n-are sa-ti dea rest si tu,cu un gest de copil,aproape mecanic,iei o bomboana din bolul din fata,pentru a echilibra situatia;e frumos;ba nu,frumusetea in stare pura,incipienta,nu o poti descrie pur si simplu in cuvinte.

Ne-am plimbat ca doi copii. Aveam de toate:jucarii,dulciuri,iar parintii erau departe,pe o banca,urmarindu-ne din cand in cand,povestindu-si de cartile regasite in biblioteca atat de draga…Nu stiu in ce masura comparatia a venit la momentul potrivit,dar cu siguranta este cea care ne descrie cel mai bine pe noi,noi 2,ca oameni,ca fiinte. Acolo,undeva departe,tot pe o banca,dar o alta,ne asezaseram,obositi de-atatea jocuri;ne-am trezit vorbind despre tot si-n fond despre un nimic ce ne unea (niciodata intamplator!). Am surprins privirea celor doi ochi verzi care mi-au dat intr-o clipa ce nu-mi daruise nimeni timp de ani intregi…M-am apropiat de el si n-am mai spus nimic.I-am sarutat buzele;ele mi-au raspuns ca si cum trecuse un veac de asteptare;am zambit;a zambit si el.Cred c-am inteles amandoi.

M-am regenerat incredibil de repede.M-am hotarat sa mai “gresesc” o data; “macar o data”,mi-am spus in gand,c-un tupeu fantastic.E ca atunci cand simti ca mai poti suporta un ultim esec,de orice natura,dar cu o singura conditie:sa fie chiar finalul.Uneori mai putem duce lupte,dar pur si simplu refuzam,nu mai vrem irosire.Asa ca am zambit si-am putut.Simt ca m-a “drogat” cineva,dar in scopuri “caritabile”.Ha.Numai eu puteam s-o zic asa. Daca eu am fost si sunt (probabil) greseala unei lumi,atunci imi voi multumi,in gand,pentru seria de lucruri(erori!!!) care m-au facut sa ma simt ca o Regina imbracata-n rochie alba,lunga,incheiata la spate c-un fermoar alunecos ,cu parul strans intr-o clama de culoarea cerului…

M-am pierdut….Si-as vrea ca macar o data,atata vreme cat sunteti aici,si respirati un aer ce nu va apartine,sa va pierdeti  in bratele,sufletul,corpul,amintirea,ochii unui singur om…si sa va simtiti eterni…

[youtube=http://youtube.com/watch?v=CCCqYPo5Oww]

Pierdeti-va…dar pentru totdeauna!

How could this love be in danger
That used to be so good, so right?
To think that fate could make us strangers
Has thrown me in your arms tonight!

Obisnuiam sa desenez candva,sa vad forme,sa ma bucur de conturul lor,sa privesc ore-n sir un oarecare lucru pe care-l consideram important…Daca in viata ni se intampla asa zisele minuni,si noi credem in ele,cu siguranta nu vedem clar esenta,cu siguranta suntem orbi,neimpacati cu noi insine,goi…Uitasem cum se intregesc culorile,fiecare zi te invata sa arunci valul,sa vezi,chiar daca “n-ai voie”,sa nu mai fii orb,sa te trezesti din somnul in care ai zacut atata vreme,fiecare zi te umple sau nu,dar ii esti dator fiecarei clipe pentru ca simti ceva.

Am un vecin care are un ceas vechi,cred ca sta deasupra mea,la fiecare ora se aude si parca incearca sa ne spuna ceva;nu stiu ce transmite altora,dar pe mine ma face sa ma gandesc.In secunda care transmite inceputul urmatoarei ore,eu imi imaginez ceva anume,difera de la fiecare moment.Cred ca avem nevoie de renuntare,o facem demn abia atunci cand ne maturizam cu-adevarat…

To think that fate could make us strangers…

Ne obisnuim intotdeauna greu cu momentele de genul asta,iar unii nu-si revin niciodata.Intreaga viata e o insiruire de greseli,le dam mai mult sau mai putin atentie,dar ele sunt importante.Azi-noapte am dormit rau,si m-am trezit ametita,cu o durere de cap care prevestea parca sfarsitul unei etape…Ma simt straina in lumea pe care eu am creat-o,si asta ma doare.Nu mai gasesc locul lucrurilor nicaieri,ma-ntreb daca toate trebuie sa se desfasoare dupa anumite reguli,daca nu putem trece peste bariere,daca nu putem fi pur si simplu oameni…

Mai mult ca niciodata,in lumea mea frunzele se ingalbenesc cu o viteza uimitoare,soarele apune prea repede,luna gazduieste noaptea prea putin,totul e gri,si-ntotdeauna am preferat albul si negru,nu ma privesc ochii lui,ochii nimanui…Aseara mi-am inchipuit imaginea unui tango pe malurile Senei,si am zambit,fiindca asta nu facea parte din lumea mea,din lumea pe care o credeam practic perfecta. Uneori ma gandesc ca sunt o anomalie,ca sunt singura care simte diferit,intr-un acord strain,sec,si-as vrea sa fiu,dar eu simt ca dispar. Facem greseala de a crede ca totul ne este cunoscut,ca ni se intampla minuni pe care ,de ce nu, le si meritam, dar ajungem in final sa concluzionam ca nu mai suntem orbi,ca am fost legati la ochi atata amar de vreme,si-acum vedem,si nimic nu mai e la fel,nu ne place ce e-n jur,fiindca fusesem invatati sa percepem altfel,dar suntem obligati sa renuntam,sa ne resemnam. Si cred ca cel mai tare ma doare timpul,ma doare nestiinta,resemnarea,ma dor numai momentele in care eram fericita,iar eu am nevoie sa ma doara totul din jur.

As vrea sa ma plimb si sa vorbesc despre nimic,cu 2 ochi care ma asculta.

As vrea sa vad clipa in care norii incep sa planga.

As vrea sa oblig soarele sa intre in nori.

As vrea sa urasc tot ce nu mi se da voie sa iubesc.

As vrea sa fie interzisa speranta.

As vrea sa constientizez clipa in care -o sa mor.

As vrea sa fim,si niciodata sa fiu.(sa nu pot trai decat intreaga,in 2)

As vrea sa nu mai vreau.

But I was a fool,in this game for two…

But I was a fool,playing by the rullz…

Alergam ca doi nebuni dupa nimeni si dupa nimic.Ne gandeam cum va rasari soarele in dimineata imediat urmatoare si ne imaginam ce gust va avea cafeaua din cana rosie,uitata pe masa goala din bucatarie…Se intampla dintr-o data.Tigara nu mai are acelasi rol in seara de dinaintea furtunii,e atat de frumos ca nu pot opri clipa.O iubesc,e a mea,a lui,a noastra.Ma trezesc fara tine dar stiu ca maine e inceputul unei alte zi.Adorm totusi langa pielea ta si-mi imaginez ca n-am sa te mai pierd.Sunt fericita pentru secunda perfecta si apoi plang o viata.Pot sa schimb lumea,daca tu mi-o ceri.Numai cere-mi-o.Am nevoie de asta pentru a accelera bataile inimii.Stiu ca-mi vei da .Traim si ne bucuram din nimic,oamenii isi arunca sufletele in gol pentru a nu mai fi salvate niciodata,asta ma face sa ma arunc cu disperare in bratele unei nopti de toamna tarzii,imi pot imagina ca e sfarsitul unei drame si inceputul unei vieti.In lumea mea eu pot fi cine vreau,si-am incetat sa-mi mai doresc fara sa simt pulsul tau cum imi spulbera si ultima farama de logica.Nu-ti vreau decat iubirea din ploaia rece a unei saptamani definitive.O sa-mi ajunga “totul” tau.O sa ma umple.Apoi n-o sa-mi mai pese.Am ochii rataciti,da,rataciti.

Curand nu va mai ramane mare lucru din mine…probabil ca asta e calitatea unei povesti,nu bine scrise,ci traita in valtoarea ritmului.Ochii mei mari au obosit,au inteles,s-au resemnat si-au continuat sa priveasca ecranul…M-am surprins repetandu-mi cuvinte fara sens,uitandu-ma la blocurile din fata mea,luminate de un soare trist,la copacii ce dormeau neclintiti,la frunzele care cadeau incet,la vantul care n-avea curajul sa continue povestea…povestea noastra…M-am surprins iubindu-te mai mult decat stiam ca pot,creand scenarii despre o lume perfecta,mi-am strans buzele in amintirea unei zile din viata mea,am lasat ochelarii sa cada peste nasul incadrat intr-un peisaj,am ridicat din sprancene intrebatoare in dupa-amiaza unei zile care-mi spunea tot si nu-mi dadea nimic,parul meu ciufulit astepta mana ta care se juca,iar umarul gol plangea la gandul ca ai fost si te-ai pierdut in departari…Te-am dorit atat de mult incat eram in stare sa-ti propun un razboi de orgolii,vroiam sa lupt stiind ca voi pierde,vroiam sa fii si tu n-ai fost,si ce mai ramane acum daca nu clipa pe care o iubesc? Cand ai plecat fara sa te-ntrebi daca drumul pe care mergi e drept? Cine mai stie ce e-n noi si unde esti cand se apropie sfarsitul?

Daca n-o sa-mpartim o lume,o sa te iubesc de oriunde si-o sa mor cu ochii inclestati in clipa care mi-a dat tot…uraste-mi greseala,eu ma detest indeajuns.