Uneori am senzatia ca viata se scurge total in defavoarea noastra, nicidecum c-am fi aici pentru a face/crea lucruri marete si pentru a lasa ceva in urma, ci pentru a ne testa limitele, pentru a ne face sa luptam pentru nevoile noastre, pentru a ne degrada, intr-un fel sau altul, ci nu pentru a ne mari;  pentru a ne nimici in propriile convingeri si a fi distrusi de propriile arme, pentru a ne ironiza pe noi insine, si pentru cinismul din care ne-am nascut. Cum as putea sa  ma incred in libertatea care nu imi apartine, in soarele care nici macar nu ma arde – la propriu, in stelele pe care nu le vad niciodata cazand, in pamantul de sub picioare, pe care de cele mai multe ori nu pot sa mi-l asum, in visele care staruiesc neincetat si pe care inca nu le-am atins, in fatidica soarta de care sunt prea constienta?

Am incetat sa ma mai intreb unde este dreptatea, de unde vine durerea, de ce canta viorile si de ce-mi doresc sa aud valurile marii, si numai faptul ca insir aici asa-zisele intrebari pe care nu le mai am, e dovada vie ca eu nu m-am trezit, si nu stiu daca se va intampla.

Uneori am impresia ca totul este un mare fiasco, ca tot ce culegem nu este ceea ce semanam, ci ni se intampla efectiv, c-asa-i menit. Dar si daca-i asa, atunci totul devine prestabilit si infricosator, infiorator de-a dreptul – da’ nu avem certitudinea , avem doar intrebari si raspunsuri putine, si vrem sa aflam si sa cunoastem, dar in realitate nu vrem, luam totul asa cum vine si ne trezim rataciti. Unde ne ducem, incotro ne indreptam? Ce fac, ce vreau sa fac, de ce acum si de ce nu maine, sau peste 3 ani sau 5, unde este umanitatea si cine sunt eu de fapt?  De unde vine dorul ? Dar neincrederea? Dar magia care face lucrurile perfecte pentru o secunda meschina? De unde vine dragostea, din noi, de pretutindeni si de nicaieri, din oamenii buni si calzi, din univers sau din cer, o concepem ca pe un copil , o cladim ca pe un bloc sau exista acolo si asteapta sa fie descoperita? Sigur ca am ipotezele mele si raspunsuri multiple, si tocmai asta nu-mi da pace, inexactitatea ecuatiei.

Daca drumul duce spre nicaieri, atunci eu spre unde mai curg?

But I`d rather you be mean than love and lie
I`d rather hear the truth and have to say goodbye
I`d rather take a blow at least then I would know
But baby dont you break my heart slow…

Cred ca oamenii pot fi fericiti daca gasesc intr-adevar ceva pentru care sa lupte – poate ca in fond nu suntem chiar atat de aprigi in fata lucrurilor marunte,atat de goi,si-atat de impenetrabili (vorba scriitoarei romanului ”Amurg” – si da,nu ma pot abtine, fiindca ori dansa, ori traducatorul a fost pur si simplu obsedat de acest cuvant). Poate ca avem nevoie sa credem pana nu ne mai ramane nimic,pana ne pustiim sufletul si-apoi o luam de la capat, fiindca asa-i structura noastra. (si de ce nu, poate ca ma refer la cei mai buni – si totusi la nimeni anume). Iubesc viata cand n-o mai iau in plin, cand nu mai accept sa plutesc, cand in sfarsit imi evaluez sansele si realizez ca mi-a mai ramas speranta – acel firicel care ne smulge din cand in cand un zambet.

In ultima luna s-au schimbat multe in mine – simt ca a inceput un altfel de an – un an care-mi va aduce noroc. Cred ca invat sa ma accept, ma cunosc, ma ponderez, ma critic si merg mai departe. Acum stiu ca n-o sa mai las lucrurile sa evolueze ”in that way”. Acum nu mai accept sa fiu ranita,acum ma feresc de tot ce-mi poate face rau si …ma simt oarecum mai linistita din punctul asta de vedere. Atatea cuceriri,atatea patrimonii – cam astea-s dorintele oamenilor (unora dintre ei). Oare ne gandim vreodata cat de frumos este sa ne lasam cuceriti, vrajiti? Oare ne mai lasam cu-adevarat in voia simturilor, actionand dupa bataia inimii, dupa ….puls? Eu ma gandesc la asta. Cred ca niciodata nu ne putem simti cu-adevarat liberi atunci cand vanam – intotdeauna depindem de pasul urmator, de prada, de victoria in sine – esecurile si victoriile ne influenteaza starea de spirit.

Vreau sa fiu libera – ma las vanata – AM PULS – enjoy the silence , by Vonda Shepard !

Am senzatia c-ai ferecat toate usile,ai inchis geamurile,chiar si pe cele din pivnita,dar mai ales pe cele din sufletul tau.Am crezut ca ma apropii de tine,dar parca fiecare zi ma indeparteaza;ma privesc clipele,se uita la mine mirat,isi ridica spranceana,dau din umeri,si-apoi parca-mi mai fura cate-o bucatica din tine.Oare de ce se-ntampla asta? Ma plimb ca o himera cu pasi usori pe strada aglomerata,plina de oameni,si ma-ntreb daca exist cu adevarat sau daca nu cumva eu sunt cea reala iar ei iluziile mele,ei,oamenii…Te-am cautat de multe ori,chiar si-atunci cand te-am simtit aproape,pentru a ma asigura ca nu traiesc in vis.Te-am gasit,eram fericita,dar cand m-am trezit,eram singura. Am crezut ca ne-am apropiat.Am crezut in absurdul gand care-mi spunea ca eu insemn totul,ca eu sunt lumea,ca restu-i naucire. Cum sa ajung la inima ta,daca de fiecare data cand m-apropii mai tare,tu fugi?Cum sa ajung la inima ta,daca traiesc cu teama ca nu vrei sa parcurg traseul? Cum as putea sa-nving meschinariile prezentului cand simt ca te indepartezi?

Melodia de mai jos…e pentru tine.Pentru ca te iubesc.Pentru ca te simt.Pentru ca iti simt si inima,chiar daca acum nu-i aici,cu mine,s-o tin in palme.

Ziua asta a inceput prost,s-a terminat prost.Dar “prost” nu-i tocmai cuvantul bun. E putin spus.A fost o zi urata,din toate punctele de vedere; dimineata a avut nori grei,soarele n-a aparut deloc,si-apoi a inceput ploaia,exact cum ma asteptam; o ploaie pe care-am primit-o,ca de fiecare data.A fost o zi care a debutat c-un aer greu,aproape sufocant, si pe masura ce treceau orele,imi dadeam seama ca respir din ce in ce mai putin…A fost o duminica care-a vrut sa-mi fure tot aerul,iar eu am lasat-o,nu m-am impotrivit.Am ascultat de circa 40,poate 50 de ori “No air” a lui Jordin Sparks.Inca o ascult.Intre timp imi termin cappucino,inchid aici,poate mai fumez o tigara si…incerc sa adorm.Maine urmeaza o alta zi,cu siguranta la fel de trista ca si asta. Nu mai stiu cum arata o zi frumoasa. Nu-i mai stiu chipul. Nu mai imi pot pune pe hartie dorintele,pentru ca nu am putere sa ma ridic.Nu mai vreau sa ma ridic din locul asta.Am ramas fara putinul aer care ma ajuta sa-mi duc zilele intr-o maniera cel putin fireasca.Nu mai stiu care e normalitatea lucrurilor si , desi nu refuz sa inteleg ,nu reusesc. Am adormit trista.M-am trezit si mai trista.Noptile nu fac decat sa stranga clipele la un loc,gandurile, si-apoi navalesc peste mine cuvinte pe care oricum nu le-asculta nimeni. Parca totu-n juru-mi e-o tradare de toamna care se pare ca are de gand sa ramana in mine si-n oameni pentru prea multa vreme. Mereu am obosit,mereu m-am ridicat si-am mai incercat o data. Azi e una din acele zile-n care m-am simtit iar ostenita,si de data asta nu vreau sa mai incerc. Daca definitia gestului meu inseamna “lasitate”,atunci asa sa ramana. Am sa accept toate definitiile, toate iluziile pe care mi le da timpul,toate vorbele aruncate in graba,am sa accept totul,mai putin sa ma mint.Aici m-am hotarat sa fac o schimbare. Fac eforturi sa inteleg.Si inca sa ma accept. Poate ca eu innebunesc.Da,poate. Dar oamenii is de-o rautate ingrijoratoare,de-o ura pe care nu vreau sa o inteleg,de-o indiferenta care te lasa fara arme. Cat despre mine….eu is prea putin “periculoasa”, prea mult naiva, prea copila,prea… Nici macar nu mai stiu sa dau definitii.Nu mai vreau sa ma lupt cu orgoliul celorlalti. Nu mai vreau sa merg impotriva curentului.Nu mai vreau sa sper in ceva ce n-a fost niciodata al meu. Nu mai vreau sa cred in concretizarea visurilor.Nu mai vreau sa fiu cea de ieri.Nu vreau ca  un maine sa ma transforme in sclava propriilor greseli. Nu mai vreau sa accept vorbe care-ngenuncheaza sufletul pe care-l am.Nu mai vreau sa aveti asteptari.Nu mai vreau sa-mi cereti si sa nu va pot da. Nu mai vreau sa ma credeti puternica.Nu mai vreau sa va amagiti ca ma voi schimba intr-o clipa.Nu mai vreau sa credeti in mine si-apoi sa fiti dezamagiti.Nu mai vreau sa credeti ca va sunt cunoscuta.Nu mai vreau sa trageti concluzii,atata vreme cat ele ma privesc.Nu mai vreau sa ma credeti capabila de orice,pentru ca nu-s. In realitate,ma darama orice fleac,si-n mine se dau lupte pentru a le infrunta,si pentru a face urmatorul pas.

Nu mai vreau. Pentru ca azi traiesc intr-o lume fara aer, sunt conectata la niste aparate pe care doar eu le vad. Traiesc intr-o lume fara aer,care are grija in fiecare zi sa-mi ucida simturile.

Si totusi traiesc. Dar voi nu ma vedeti. Sunteti ocupati sa traiti. 

“If I should die before I wake 
It’s cause you took my breath away 
Losing you is like living in a world with no air…”

Am gasit locul cel mai bun pentru uitare. Nu te vede nimeni, nu intalnesti oameni care se uita atent la tine, nu te simti singur, desi esti, ajungi acolo si nu mai vrei sa pleci. Cu siguranta ca n-as mai fi plecat, daca nu venea vaporul. L-am intrebat pe localnicul care conducea “nava” daca aici trebuie sa ma urc, iar el mi-a spus bland :”numai daca vrei”. Oamenii astia au un umor fantastic. Sunt linistiti, chiar si atunci cand fac o gluma. Rad incet, deloc zgomotos, ca noi moldovenii, de exemplu, au miscari domoale si voci puternice. Prima data n-am vrut sa ma urc,atunci cand am plecat. Mi-am pus vesta de salvare, pentru orice eventualitate, cu riscul ca ceilalti sa se amuze pe seama mea. Iar cel care mi-a adus-o , mi-a zis, razand,in gluma :”iti place culoarea sau caut alta?”. Era rosie.  Sunt genul de oameni foarte ospitalieri, care te menajeaza, care nu mai stiu ce sa-ti ofere pentru a te simti bine; genul de oameni care nu se forteaza sa fie amabili, ca majoritatea, ba din contra, au un mod prea firesc, as zice, de a face lucrurile. Cand am ajuns acolo, era aproape pustiu. Doar eu si marea. Pentru prima data in astia aproape 23 de ani, am vazut o altfel de mare ; o mare curata, albastra, primitoare, doar a mea, un nisip fin, multe scoici numai pentru mine, exact asa cum imi doream, valuri mari, dar de data asta nu imi mai era teama. Valurile nu aveau puterea celor din Constanta, totul era altfel. Mi-am asezat patura , am privit in jur, m-am asezat, dar nu am putut sta. Eram fermecata; casutele acelea mici , albastre, care aproape se contopeau cu marea, terasele mici, curate, impanzite de cativa turisti care vorbeau in orice alta limba , mai putin in romana, cativa localnici care isi spuneau ceva in rusa… Am crezut ca nu exista asa ceva in Romania, dar cu ocazia asta mi-am dat seama ca mai am foarte multe de vazut in tara mea; nu sunt pregatita sa plec in alta parte, sa calc un alt pamant, fiindca nu-l stiu nici pe-asta asa cum mi-as dori. Orele au trecut incredibil de repede si nici n-as sti ce sa spun ca sa fiu coerenta si sa cuprind totul. Asa ca tac, pastrez pentru mine amintirile, poate din egoism, sau poate fiindca nu exista alta solutie. Seara a venit repede, m-am asezat sa mananc; oamenii la care am fost, localnicii, mi-au spus ca nu exista un alt restaurant in afara aceluia, atunci cand am vrut sa ma ridic si sa plec. Eram nerabdatoare, nu am fost serviti la timp, era aglomerat. N-am avut incotro si-a trebuit sa raman acolo. Sa astept. Sa stau sa ma “manance” tantarii de frunte, de picioare, de maini. Dar am baut o cafea buna , intr-o ceasca transparenta, exact cum imi place mie. Apoi m-am dus din nou pe plaja. Marea era superba, cerul cu stele mii, asa cum n-am vazut niciodata in Bucuresti. Cineva spunea ca “Bucurestiul n-are stele”, m-am intristat. E un adevar de necontestat. Si doare, fiindca de fiecare data cand ma uit la cer, nu vad decat negru. Mi-am pus ceva mai gros, se lasase mai frig decat de obicei, si m-am asezat langa stavilopozi. Asteptam si eu, ca toti ceilalti turisti, corul . Corul lipovenilor. Au aparut destul de repede, nu i-am vazut, dar ii auzeam cantand, de departe. Atunci s-a aprins focul. Un foc de tabara inalt, razbunator. Femeile purtau costume albastre, de rusoaice, si-aveau par blond, impletit, sau prins cu fasii dintr-o esarfa viu colorata. Erau…sunt frumoase, deosebite. Si canta extraordinar. Danseaza asa cum foarte putine femei o pot face : au viata-n ele, au trairi, simt totul , vibreaza pe fiecare acord, ochii le stralucesc si canta melodii specifice locului ca si cum ar trai o minune.  La un moment dat, m-am ridicat si m-am dus mai departe, sa le fac poze de sus, aproape de plaja. De acolo vedeam mai bine si focul,si jocul lor, si oamenii care aplaudau si frematau de bucurie. Din randul lipovencelor, a iesit o copila blonda cu ochi mari, albastri (dupa cum aveam sa descopar mai tarziu),care a inceput sa danseze de parca ar fi facut asta de-o viata. M-a trezit la viata. Ma uitam la ea fascinata, cum ridica usor fusta lunga pana la glezne, pentru a nu o calca in timpul dansului. Era gratioasa, sensibila, firava ca un copil , cu glas puternic de femeie si privire taioasa, dar inocenta.  Cand totul s-a terminat (mai repede decat m-asteptam), m-am dus spre vapor (singurul care era ), pentru a pleca in satucul in care stateam. Cand m-am asezat in sfarsit, gasindu-mi locul, si m-am uitat in jur, am vazut o fetita de cam 10 ani(atat i-as fi dat), imbracata gros, c-un trening alb si-un fes rosu din lana, care statea in bratele mamei . La cateva minute, s-a ridicat de acolo si m-a privit fix, ca si cum mi-ar fi simtit prezenta. Era lipoveanca, Izabela, de aproape 14 ani, copilul care dansa cu foc mai devreme, pe plaja. O priveam inmarmurita, ca si cum as fi descoperit ceva ce nu mai vazusem niciodata, ma privea si ea, dar deloc intrebatoare, se uita la mine firesc, bland, fara nici un scop ; poate c-o facea fiindca eram prea atenta. Nu stiu. Dar la un moment dat mi-a zambit. Si m-a intrebat daca mi-e frica. I-am raspuns ca da, insa in loc sa-mi mai spuna ceva, mi-a zambit aprobator, ca si cum ar fi vrut sa ma linisteasca. Apoi s-a pus din nou in bratele mamei, istovita. Am privit-o continuu, fix, apoi am intors privirea catre mama ei, care incepuse sa discute cu o alta localnica despre una, de alta. Intr-un final, a inceput sa vorbeasca despre Izabela. Cred ca asta asteptam. Asa am aflat ca mica lipoveanca este un copil foarte inteligent, exact cum banuiam, un copil care compune cantece in limba romana si rusa, compune poezii, creeaza un intreg repertoriu pentru corul zonei si nu numai. Un copil minune, la nici 14 ani, caruia i s-au furat drepturile de autor si nimeni nu a facut nimic pentru a fi indreptatita. A daruit munca ei toata unor scoli din mai multe orase, scoli care au sustinut la randu-le spectacole. Toate au fost un succes. Si-au insusit versurile pieselor, numele melodiilor, muzica, totul! Izabela e un copil care face muzica de la varsta de 4 ani. E o artista. Cand au aflat parintii ceea ce s-a intamplat, au vrut sa isi ceara drepturile. Au vrut sa faca dreptate. Dar ea nu a fost de acord. Le-a interzis in totalitate. Le-a spus “lasa-i, mama, ca sunt tristi oamenii astia, trebuie sa se bucure si ei.”. Cu siguranta stie ea mai bine la ce s-a referit cand a spus-o.

Dar pentru mine e un copil minune, pe care sper sa-l revad. Cand am ajuns in satul in care locuiau, Izabela a fost trezita si pana sa se opreasca vaporul, ea a adormit efectiv in picioare. O priveam si ma gandeam cat e de obosita, cate sacrificii face, saptamani la rand! Ma gandeam daca-i viata nedreapta. Dar a fugit repede gandul. De ce? Fiindca , paradoxal,  desi situatia arata destul de groaznic, copila nu imi inspira deloc mila. Ba din contra. Vedeam in ea un om mult mai puternic decat sunt eu, un om tare, ambitios, fara orgolii, sufletist, sensibil, dulce , deloc timid, cu mult bun simt insa ; vorbea doar atunci cand avea ceva de spus, canta cu zambetul pe buze, radea rar, dar din toata inima, si cand te privea, era imposibil sa nu-ti aprinda un foc in inima. Mie cu siguranta mi l-a aprins pentru multa vreme.

Zambesc! Zile senine iti doresc, copila!

A trecut saptamana inutil… Asa am simtit-o eu, poate din cauza faptului ca m-am entuziasmat prea tare la inceputul ei, la gandul ca ba va fi frumos de ziua Mariei, ba va veni weekendul, dar a fost un entuziasm de copil care nu stie ce inseamna zilele lucratoare. Asa ca totul s-a petrecut cum nu se poate mai prost, eu ba am lucrat la proiectul personal, ba am mai invatat una,alta, ba am plecat nu stiu unde, ba dupa cadou, ba dupa inel, si uite asa , timpul a trecut, si eu am fost cum nu se poate mai neproductiva. Sunt obosita. E abia miercuri dar parca-i vineri, sau asa mi-as dori,sa plec la Buzau, sa-i vad pe ai mei, sa pap din mancarurile bune ale mamei, sa … fac multe… Dar zilele se aduna greu.. Si mi-am dat seama ca acum am in casa 3 calendare, carora mereu uit sa le rup o fila, cand trece luna…Am doua in dormitor si unul in bucatarie…Intr-o zi ma uitam cand pica 1 mai, pentru ca vreau sa merg la mare, si am descoperit ca ma uit pe luna martie,si e deja aprilie. Timpul trece cu o repeziciune uimitoare totusi, fara sa-mi dau seama, si realizez ca sunt tot mai multe lucruri de facut,ma uit la ceas si vine seara, dar sunt indusa in eroare de faptul ca ora s-a dat inapoi si acum apune soarele in jur de 9. Intr-un fel e bine,ca ma binedispune, dar alteori imi doresc sa fie toamna sau iarna mai repede, sa fie noptile lungi si friguroase, sa fie ploi, liniste, sa ma invelesc cu paturi, sa ma imbrac gros. Eu nici acum nu ma pot imbraca doar in tricou, pentru ca-mi plac prea mult puloverele sau bluzele cu maneca lunga in general. Si decat tricouri, mai bine maieuri, si peste hanorac. Hm,in fine. Am senzatia ca lumea asta innebuneste pe zi ce trece, e prea multa graba peste tot si nu se potriveste deloc cu firea mea inceata.Sunt molcoma,asa am fost de cand ma stiu. Oare ce-o sa fac cu toate lucrurile care trebuiesc finalizate in viteza? Nu pot,pur si simplu nu pot. Se asterne mereu in jurul meu si peste tot aceeasi nepasare care m-a ranit de atatea ori. Am putut trece peste orice aproape, dar nu si peste indiferenta. Oamenii is din cei in ce mai plini de ei,mai superficiali,mai egoisti,mai dornici de a avea totul fara a darui nimic, mai conditionati de ceea ce-i in jur. Si nu-mi place. Stiu ca atunci cand eram mica am intrebat-o pe mama, dupa ce m-a jignit un copil in fata blocului, de ce nu sunt toti oamenii buni. Eu eram foarte naiva,sunt inca si azi.Ma trezesc greu si desi o fac pe dura, ofer circumstante atenuante in extrem de multe cazuri.Mai tarziu,peste ani, mama povestea unor prieteni cum credeam eu atunci ca toti oamenii sunt buni si eram practic in stare de soc sa aflu ca cineva poate face rau.Dar a trecut si asta.Ale inocentei valuri,nu? Inca mi-e greu sa accept lumea asta in care traiesc zi de zi, de-asta mi-am faurit inca de cand eram un copil naiv o lume a mea, in care sunt acceptata, o lume a reginelor, o lume in care sunt fericita,zambesc, o lume plina de fluturi care traiesc etern, nu doar o zi. Pentru ca eu , cu acea minte de copil, credeam ca fluturii sunt nemuritori…Cat de amarnic ma inselam! Chiar aseara am visat sa oamenii erau de fapt fluturi , iar culorile alternau in functie de caracterul respectivului om. Seara,la apusul soarelui, toti mureau, iar eu nu…ii priveam de pe margine,sus,de pe un deal. Nu stiu….

Zilele astea trec ca si cum ar fi ale nimanui, imi doresc mai mult de la ele dar nu pot lua… Oamenii is rai gratuit si iar vorbesc ca un copil si ma plang de neajunsuri… E inutil ce fac, asa ca am sa ma opresc acum aici.

Mentineti visul vostru viu, asa va doresc! Pentru ca el va prinde aripi pe neasteptate, ca fluturele meu frumos plin de culori si plin de stralucire!

p.s. I-am luat Mariei cadou un inel si o pereche de cercelusi din argint, ambii in forma de… fluture.

Fluturele meuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu !

Banalitatea vietii noastre… In loc sa scriem,alegem sa filozofam,in loc sa iubim,alegem sa uram,si-n loc sa daruim,alegem sa luam…

Starea mea de spirit inseamna versurile melodiei care urmeaza,melodie pe care v-o dedic,in speranta c-o sa intelegeti de ce-am ales-o azi,acum…si ploua…as vrea sa ploua mereu…As vrea sa fiu stransa in brate pentru o clipa,intocmai ca-n piesa,si-atunci sa uit de tot ce ma-nconjoara…Nu e tristetea unei zile de luni, e durerea unui sfarsit…

Condamnari…Sentinte… Ne transformam in proprii nostri calai…Suntem niste ucigasi de suflete… Ne dam copiii la gradinita,lasandu-i singuri pe niste scaunele mici de lemn,langa un lego,pentru a le putea asigura un trai decent,dar nu stim ca LE FURAM COPILARIA. Ii invatam sa fie corecti, si la scoala sunt instruiti dupa lozinca “Ochi pentru ochi/Dinte pentru dinte”… Ii invatam iertatori, iar ei devin razbunatori, fortati de imprejurari…E cumplit sa ajungi sa nu mai poti gasi scuze unui copil de 5 ani care i-a scos ochiul camaradului de joaca c-o foarfeca…Nu avem credinta in Dumnezeu,dar faurim lumi, pozand in stapani.

As fi vrut sa spun mai multe, insa ma impiedica un vis… acel vis in care nu era lumea a mea, ci o lume pentru doi…Mereu mi-am imaginat c-o sa impart lumea cu cineva,altfel n-ar avea sens… Mereu am fost prea singura pentru a putea intelege armonia acestei lumi,asa ca m-am gandit c-o sa fie peste tot furtuna,dar o sa fim doi. Oamenii se grabesc sa faca totul, eu sunt molcoma pana si-n trairi. Ei vorbesc despre realizari, eu despre esecuri. Sunt urmariti de amintiri si trecut, eu cel mai mult de viitor. O sa fac lucrurile asa cum mi le arata tata,atunci cand eram mica si nu intelegeam prea multe; raman intiparite in memorie clipele in care ma plimbam cu el pe strada si vorbeam banalitati care ne apartineau numai noua… De multe ori ,mica fiind,si foarte imatura, imi doream sa devin Dumnezeu, sa pot schimba destine, sa dau culoare viselor, dar cand am crescut, m-am ferit sa-mi amintesc de asta…

Ma rog…ma rog pentru toti cei pe care-i iubesc,pentru toti cei care ma urasc,nu pentru eternitate, pentru rabdarea de a fi…Ma rog lui Dumnezeu sa-mi intareasca credinta, sa nu ma paraseasca, sa ma ghideze, sa ma binecuvanteze, sa ma apere, sa ma pazeasca, sa-mi arate drumul… Ma rog sa fie indurator,sa fie bland,sa fie bun, asa cum L-am cunoscut eu,cand eram copil si ma asezam in genunchi, cu bunica,la tara, si spuneam rugaciuni…Ma rog sa nu se sfarseasca totul asa pur si simplu,prin moarte,ci sa se desavarseasca totul prin ea,simt ca de asta am nevoie… Ma rog ca odata cu nasterea unui copil, sa simtim magia…Ma rog sa existe toleranta pentru lucrurile care cu adevarat merita,nu pentru cele cu care nu am fost invatati pana acum sa traim…. Ma rog pentru copiii mei,cei ce vor avea sa vina,si-mi doresc ca ei sa nu vada homosexuali cum se saruta pe strada, femei batute de barbati, copaci taiati inainte de vreme, oameni care plang, copii care cersesc la metrou, ignoranta,lacrimi.. As fi naiva sa cred ca pot impiedica eu toate astea, dar nu pot spera decat in schimbarea unei intregi lumi… Stiu ca toti trebuie sa oferim putin din ce avem…Am ajuns in anul 2008,si stiu ca atunci cand eram doar o copila, vedeam tare departe ziua asta pe care o traiesc acum… Inevitabil,totul ma duce cu gandul la copilaria mea. Am trait frumos si pur aceasta etapa din viata. Imi vin in minte ai mei parinti, mainile fine ale mamei,asprimea din privirea tatalui,jucariile frumoase pe care le-am avut si pe care le-am stricat,din nestiinta… Mai demult m-am uitat pe pozele de cand eram foarte mica si purtam o bentita alba,si mergeam pe balustrada cu piciorusele in gips,sprijinita de matusa-mea…Era atata inocenta… M-am schimbat. Cu totul. Ma transform in fiecare zi, uneori in ce nu vreau sa fiu. Si mereu am considerat ca e necesar sa ne pastram intacte sufletele,pentru a nu fi deformate de lumea meschina in care traim.

Cand sunt trista,incerc sa-mi stapanesc dorul de oricine si orice, dar realizez ca face parte din mine,ca e firesc sa am doruri, sa plang, sa traiesc asa, sa am regrete, frustrari… Si oare cati traiesc gandindu-se ca nu mai exista un maine? Simt sfarsituri multe… sfarsiturile clipelor in care ma trezeam dimineata crezandu-ma perfecta…sfarsiturile zilelor insorite in care ma plimbam cu parintii in parc,nestiind ce inseamna aceasta uniune, sfarsitul noptilor in care ma acopeream cu indiferenta… sfarsituri absurde din care uneori nu invatam nimic, pentru ca nu ne dorim asta….

Aseara am visat ca aveam un copil,o fetita pe care-o chema Maria. Stiu,din superstitiile batranilor ca nu e bine sa visezi copii mici. Incerc sa nu-mi alimentez mintea cu asemenea ganduri,ci sa traiesc ca atare. Aveam o fetita blonda,cu parul ondulat si maini de vata…Eram singura,doar eu cu ea, pe-o banca,privind-o.Ea alerga si radea. Era fericita. Si eu. Nu stiu ce inseamna asta. Imi spun ca nici nu vreau sa stiu,dar ma mint. Poate ca despic prea mult firul in patru…Semana atat de bine cu sora mea Maria…numai ca ea-i bruneta…
… nu stiu ce sa mai spun…. poate doar atat: nu analizati totul… traiti intens! E mai sigur!

Imi imaginez ca stau pe marginea unui pod acoperit,cu felinarele mistuind,cu flacari in ochii mei,eu aplecata ca pentru o cadere… Dar nu vreau sa ma departez,totusi am nevoie de dezechilibru. Am senzatia ca tot ce traim nu face decat sa ne sporeasca convingerile ca trece ,ca se transforma in iluzii sau poate ca numai noi le-am vazut,in nestiinta,altfel… Totu-i efemer si totul moare sub ochii nostri,si ne umplem de neputinta…Intotdeauna judecam,chiar si inconstient,dar poate ca asta nu-i decat pretextul… Suntem luati pe nepregatite si ar trebui sa ne facem bagajul din vreme, pentru a nu ni se zari mai tarziu in ochi sclipiri,straluciri inutile sau lacrimi tarzii..

Dar Dumnezeu ne vrea robi,neputinciosi,mici,ne vrea imbracati in ipocrizie,si mi-as dori ca pentru macar un moment sa renuntam la masti. Dar El stie ca n-o vom face… Ne creeaza poduri,blocuri inalte,ape adanci,munti de neatins,mari prea sarate, melodii care-ti sfasie carnea, banci prea reci, parcuri in care e vesnic iarna, primaveri cu ghiocei din sere… Astea-s creatiile lui perfecte? Dar cine suntem noi? Nu-mi mai e dor de Dumnezeul de azi,poate doar de cel de atunci,pentru ca ma indoiesc ca L-am cunoscut vreodata cu adevarat. Cand mergeam pe strada,in plina vara,incercand sa-nteleg mecanismele cotidiene,eram acuzata,chiar si de cei mai dragi sufletului meu,de nebunie! Si-atunci ce e rezonabil? Nimic nu mai cauta sens in mainile mele ca inainte, poate pentru ca nu Il mai gasesc pe El in mine… Nici macar nu-l mai caut,pentru ca sunt trista,nu pentru ca-I neg existenta,ci pentru ca oricat de tare mi-o doresc,n-o vad nicaieri…Ma vad pe mine,mergand pe o oarecare strada,vad oameni goi pe care nu-i mai imbraca nimic,vad baruri luminate de lampi,nu de caldura din sufletele lor,vad anotimpuri care-si pierd farmecul sub ochii nostri,si vad negru,mult negru… Si albul imaculat nu-l gasesc decat in ochii lui atunci cand se trezeste dimineata,cand ma priveste rugator pentru ca a gafat,cand suntem la cumparaturi si gasim lucruri roz,cand ma saruta cu dragoste…Poate-ar trebui sa-l inchid undeva,sa traiesc mereu numai in alb…Dar atunci imi voi dori o pala de negru,si n-o voi gasi,si voi distruge incaperea,pentru a o lua de la capat.

Acum cateva zile am intrat intr-un supermarket sa-mi fac cumparaturile saptamanale, si-am dat peste-un raion care amintea de Ziua Indragostitilor,care a fost acum aproape o saptamana,da ,o saptamana….Peste tot erau numai lumanari in forma de inima,cani cu mesaje de dragoste,betisoare parfumate,ambalaje rosii,cutii si cutiute ambalate frumos… Sunt asa satula de clisee si de cadouri de felul asta,incat nici macar nu mi-au atras atentia…In schimb,am gasit o pusculita in forma de iepuras. Era portocaliu (iepurasul). Stiu ca demult imi doream o pusculita,de cand mi-o sparsese tata pe cea din copilarie.Dar cea de atunci era din sticla,rigida si mare,patrata…Iepurasul era mic si parca vulnerabil la atingere. Daca i-as fi dat drumul, l-as fi zdrobit,cred ca ar fi ramas fara urechiuse Si pentru ca imi doream asa de tare o pusculita,eram pe punctul de-a o cumpara. Dar in minutul urmator,m-am intristat (uneori sunt si eu intrigata de cat de repede ma schimb de la o stare la alta). De ce m-am intristat? Pentru ca,amintindu-mi de pusculita mea din copilarie, am avut sentimentul ca niciodata n-o sa mai fie la fel, ca si obiceiurile se schimba,si chiar daca gasesti lucruri frumoase pe care atunci cand erai mic le iubeai,acum isi pierd din stralucire,din forma,din culoare,din rol. Plus ca m-am simtit putin ridicol. Si nu pentru ca eu,la aproape 23 de ani,vreau sa-mi cumpar o pusculita in forma de iepuras,pe deasupra si portocaliu,ci pentru ca nu mai era nimic la fel ca in copilaria mea minunata iar eu in continuare as fi vrut sa simulez,sa proiectez,ca-n iubire,perfectiuni inexistente.M-am facut mica langa raion,am asezat incet iepurasul la locul lui,si m-am departat incet,ca si cum as fi vrut sa-mi pastreze raftul ala inocenta…inocenta de azi,in care mi-am zugravit caracterul… Pentru ca,desi afirmam ca avem suflete de copii,sunt rare momentele in care facem cunostinta pentru a doua oara cu perioada aceea senina in care visele aveau aripi,printii cai albi si timpul rabdare cu noi.

Cred ca Dumnezeu a plecat intr-o calatorie foarte lunga,fara bilet (ca doar isi permite!),fara controlori (Il poate controla cineva pe El?), fara bagaje (nu se murdareste niciodata!),fara ganduri (nu ii folosesc la nimic),fara sentimente(si-a dat seama ca nu-L credem sau nu-L meritam),fara nimic,de fapt…A plecat Singur,nu se va opri in nici o gara,va sta-ntr-o liniste apasatoare intr-un compartiment gol,cu geamul deschis,privind spre nicaieri… De ce nu-si intoarce privirea catre noi,L-as intreba,daca ma poate auzi?! De ce nu ne mai vrea? De ce ne-a parasit? Poate ca de multe ori spunem ca putem totul singuri,dar stim ca ne-nselam, ca avem nevoie de El,de Divinitate,avem nevoie sa credem in ceva,in orice… Ne simtim singuri,ai nimanui,cand ridicam privirea catre cer si nu ne raspunde nici macar ecoul… Cui o sa-i spunem ca ne chinuie cate ceva,daca El pleaca,pentru a nu se intoarce niciodata? Dumnezeu e nemilos?! Nu stiu. Uneori zic ca da. Alte ori mi se pare ca doar imaginatia imi joaca feste.

…. Si daca totu-i sortit sa piara,sa se spulbere,sa fie efemer,atunci pentru ce mai exista creatia? Creatia divina?! …Pentru alungarea plictiselii? Se plictiseste Dumnezeu? Pentru imbinare,armonie? Sau pentru ce? De ce creatiile perfecte n-ar dainui vesnic,etern? Si daca El le poate face pe toate,de ce nu le construieste astfel incat sa nu se deterioreze nicicand? Pentru ca ,in replica, va aparea imediat:”dar nimic nu-i perfect”. Bun. Dar ar fi putut fi. Dac-ar fi vrut El. El e perfect? N-avem de unde sti,evident. Dar nici noi nu ne putem lua dupa niste teorii care imbratiseaza ideea ca suntem plini de imperfectiuni.

Poate ca exista putine lucruri autentice…Poate ca da…

Dar stiu ca vad perfectiunea-ntre doua suflete care se iubesc…Sufletele pereche… Acelea care se intalnesc si reintalnesc,pentru a-si continua existenta…Intotdeauna impreuna…

Mi-e dor de Dumnezeu,de acel Dumnezeu pe care-L cunoscusem cand eram mica si ma rugam cu taria ca maine voi si obtine respectivul lucru,de acel Dumnezeu pe care-L credeam in stare de orice…

…de acel Dumnezeu care ma iubea,si pe care-L iubeam….nu ne conditiona niciodata nimic… Sa ne fi condamnat El la moarte si noi sa ne fi condamnat la viata? Nu stim.

Totul se incalzeste;

Totul se schimba:vremea,oamenii,natura,anotimpurile,semestrul…

El , Eu… El doarme. Eu sunt treaza. Nu stiu ce cred oamenii,dar eu sunt fericita. Azi,acum. Maine nu se stie… N-am mai putut scrie. Ii desenez conturul din privire, mi-l insusesc tot,asa cum e el,visez la gandul ca un maine ne va readuce impreuna,asa cum suntem azi. Un maine,dar peste 20 de ani. Asa vad lucrurile acum. Ieri am fost cu Tuby la cumparaturi,in plimbarica…Sunt incantata de noua mea achizitie,papuceii roz si mici,ca de pitic. Sper sa gasim timp sa facem poze curand,dar nu la papuceii roz,ci chipurilor noastre,ochilor mici,ghioceilor…mai e atat de putin… Ca s-o dau dintr-una intr-alta,ma gandeam ca mi l-am indepartat pe Cioran pentru a mi-l apropia pe Freud. Ultimele luni asta au insemnat. Nu stiu daca din pacate sau din fericire,cert e ca sunt multumita,sunt chiar implinita cu ceea ce fac. Azi am mai avut un motiv de bucurie: maine surioara mea mai mica are interviu la o banca cu renume,asa ca eu ii urez de pe acum “succes”,cu siguranta va fi bine,chiar daca acum se teme,ca deh,e primul interviu din viata ei. Oricum,eu am incredere totala in ea. Sper sa se simta stapana pe situatie maine cand va ajunge acolo.

In alta ordine de idei,m-am hotarat sa folosesc pseudonimul “Tuby” pentru ca el insusi a facut-o,intr-un comentariu care viza un anume post. Eu ma feresc de nume,apelative,oricum consider internetul un spatiu destul de impersonal ca sa te poti baza pe niste informatii exacte…Cu ce ar atrage ochiul cititorului? Eu zic ca nu sunt importante numele aici,ci doar faptele,intamplarile,asa cum sunt ele. Ah,si gandurile. Da,ele. Tuby doarme dezvelit in pat,a deranjat patura…pauza(ma duc sa-l invelesc)… Asa… Maine de dimineata,trezirea…urmeaza ultima zi din saptamana,dupa care weekend…el se va odihni,eu voi sta cu ai mei parinti. Mi-e dor de ei. Au trecut deja 2 saptamani. Asa ca maine plec pentru cateva zile la mine.La mine acasa. Zambesc. Acum am practic 3 case. In toate dorm,mai mult sau mai putin. Atat de mult mi-a placut instabilitatea,iata ca acum o am…Oare pentru cata vreme va continua sa imi placa? Am atatea momente in care imi doresc liniste,linistea mea,si cu Tuby ma simt stapana pe mine,sigura in actiuni,stabila.

Nu mai pot sa scriu. Ma duc langa el. Cred ca trebuie sa se adune. Mai multe.

Imi place cand dimineata ma trezesti si-mi spui ca-s frumoasa,imi place cand ma privesti ca si cum s-ar opri timpul,ca si cum ar fi prima data cand ma vezi,ca si cum sunt totul si-n jur nimic in afara mea; imi place cand ochii tai verzi imi ating pleoapele si-mi mangaie respiratia;imi place cand stam intinsi pe zapada de pe terenul de joaca si vorbim nimicuri,impartim zambete care amintesc de-o alta iarna,de-un alt an,de-o alta vreme;veneai pe alee si ma imbratisai cu degetele-ti agitate,imi alintai sufletul c-un sarut care-mi apartinea dintotdeauna,ma gadila aerul rece din iarna care ne-a gasit impreuna,am vazut dunga rosie care a strabatut doua destine pentru douazeci de ani si ceva,si-am stat acolo ,ca o fortareata, in speranta ca nu va trece nimeni pe-acolo,ca si cum ar fi granita unei tari…

Era o dupa-amiaza de ianuarie…In camera se lasase un aer greu,care nu ne mai apartinea,era parca venit din alte lumi,mirosea a toamna in sufletul meu si-ntr-al tau in mod sigur era primavara,pentru ca inflorisera ghiocei peste tot si eu ii vedeam… M-ai mangaiat cu o floare de colt si m-ai privit ca si cum eram o comoara pe care o descoperisei si nu vroiai s-o imparti cu nimeni,niciodata…Am vazut in ochii tai un egoism care ma bucura,si nu intelegeam de ce,si mi-am dat seama ca trebuie sa tac,si de-as fi incercat sa spun ceva,n-as fi stiut ce,pentru ca ochii tai verzi imi sugrumau fiecare cuvant si nici nu mi-am dorit sa ma impotrivesc.Imi place.Te-ai uitat in jur,prostutule,nu era nimeni,nici macar vantul…Era intuneric si jaluzelele imi dadeau senzatia ca sunt prizoniera unui om caruia nu-i place sa fie descoperit pana in cele mai mici detalii…Si totusi tu nu esti asa…Ti-ai trecut mainile prin parul meu blond si-apoi m-ai luat in brate…Daca atunci ai fi stiut ca e sfarsitul lumii,probabil ca m-ai fi imbratisat exact la fel…Sau poate ca in sufletul tau era un sfarsit,un capat de lume,nu stiu…Mi-am dat seama ca prin a-i spune unui om in astfel de momente “te iubesc”,n-are nici un sens. Mi-am dat seama ca iubirea pe care ti-o port n-o pot striga ,pentru a o cunoaste o lume intreaga,si-ar pierde sensul…Mi-am dat seama ca mi se citeste egoismul din privire,din felul in care ma port cu ceilalti,din felul in care iti vorbesc,din modul in care te sarut si iti aranjez sprancenele ciufulite…

In ziua aceea am plecat,si pe peronul garii mi-ai zambit amar,ca atunci cand cineva pe care-l iubesti iti gateste o mancare proasta,te intreaba daca-ti place si tu zambesti,in semn ca da,dar imediat lasi capu-n jos si pretextezi o durere de stomac care-ti taie respiratia…M-am urcat in tren si-as fi vrut sa-mi patrunzi cuvintele pe care le aveam pe buze prin geamul murdar de prea multe lacrimi nesterse…In schimb,ti-ai atins buzele cu mana si mi-ai oferit un ultim sarut fugitiv….Era atata regret in tine…si durere-n mine…Eram atat de fericiti si totusi ne doream sa plangem,poate ca sa imortalizam momentul in care trenul pleca din gara…Dar nu te-am lasat…Te-am rugat sa pleci,c-afara-i frig si-ai sa racesti,dar tu n-ai vrut decat dupa ce mi-ai inteles privirea…Mi te imaginam cum strabati tot drumul ala pana la iesire,cum te indrepti catre taxi,te urci in el,ii spui posac unde vrei sa mergi,ajungi acasa,dar mai intai treci pe la chiosc(ai ramas fara tigari,ca de obicei),te intinzi putin pe pat,cu fata in sus,desenezi vise pe tavanul alb,apoi te ridici,faci un dus,pui un film pe computer si adormi inainte sa inceapa…Te trezeste telefonul,sunt eu,vreau sa-ti aud vocea inainte sa mananc,inainte sa adorm,inainte sa exist…Zambesc tot timpul,fiindca imi imaginez(din nou) cum stai singur,in pat,invelit si infrigurat,somnoros,cu ochii aproape lipiti,si ma asculti ca si cum ti-as spune o poveste cu final fericit….(cred ca si de-ar fi o tragedie,m-ai asculta la fel de calm,imi transmiti mereu o liniste care nu mi-a apartinut niciodata)… Iti urez “noapte buna”,ma asez in pat,astept sa adorm,sa treaca mai repede toate noptile,sa vina iar ziua,sa imi fac bagajele,sa plec spre tine,sa te vad asteptandu-ma din nou in gara,sa te sun in dimineata plecarii si tu sa fii fericit ca in sfarsit,o sa fim…

Nu stiu cat sunt de reala prin prisma sentimentelor,nu stiu cat de mult imi pot imagina cine esti tu,nu stiu prea multe dar ar fi o straduinta zadarnica sa incerc sa le descopar pe toate,mai bine pierd notiunea timpului si uit cine sunt….

Tu esti aici,si n-am nevoie s-aprind lumina,sa descopar o alta fata a lucrurilor,sa ma pierd in fata altor intamplari sau vise desarte…

I wanna sing a song about you and me…