Astazi mergeam pe strada ca o nebuna;am simtit ca nu mai am nimic;mi-e dor de el,de un anume el,de un oarecare el din lumea voastra,de un el al meu…Dupa atatea zile,am simtit ca nu mai pot pur si simplu sa traiesc ca si cum as fi complet singura,dupa atatea nopti am realizat ca traiesc pentru doi si totusi pe jumatate…Frigul de afara impletit cu soarele aparent bland ma tulbura foarte tare;am devenit o nostalgica,o romantica fara voia mea;ma intreb unde e omul de ieri si ce a mai ramas din mine;imi arunc privirea catre aceleasi blocuri,catre acelasi cer,ma uit de multe ori in gol fara sa am habar de ce,analizez oamenii pe strada si in locuri in care ma duc,privirea mea spune multe,cu siguranta,dar ce noroc(oare?!) ca ceilalti nu o pot citi,nu ma pot intui….fiecare din noi este un actor in anumite situatii din viata.Numai in departarile mele vad lumini care se sting incet si prevestesc toate nenorocirile din lume,numai in visele mele era frumos si liniste,realitatea e alta,totul e altfel,si singurii care ma urmaresc pretutindeni sunt ochii lui verzi si mici.Am crezut ca pot sa renunt,dar cum ? Nici macar n-am fost invatata,se spune ca unii invata singuri,eu nu pot.E prima data.Inceputurile sunt cele mai grele,desigur.Cum sa fac? Cum sa uit? Cum sa renunti? Am vazut de multe ori oameni care au renuntat la lucruri pe care aparent le-au iubit.De fapt,sunt convinsa ca nu le-au iubit cu adevarat.Cand iubesti,chiar si o frunza,nu poti pleca fara sa te uiti in urma,nu poti renunta asa,pur si simplu,nu iti poti continua viata ca si cum totul e ok,nu poti sa nu lupti,chiar daca te umilesti,fiindca da,iubirea e umilinta ,pe de o parte…Facem gesturi extreme,recurgem la strategii,plangem,ne umilim,suntem egoisti,luptam,ne golim definitiv…Dragostea e un sfarsit sigur. E peste puterea mea de intelegere cum poti sa iti vezi de viata,renuntand la omul care te-a mangaiat,omul care e sufletul tau,omul pentru care ti-ai da viata in fiecare moment…E dragoste? Nu. E doar un sentiment frumos,si atat,dar mediocru. Cand iubim,ne pierdem controlul.Cand a plecat de langa mine,nu mi-a lasat “instructiuni”,biletelul pe masa,nu stiu,orice,ceva palpabil care sa ma invete sa uit,fiindca se spune ca putem invata totul,ca o viata aflam lucruri noi,ca nu e posibil sa le stim fara sa “sapam”…Stii ceva? Nici macar “favoarea” asta nu mi-a facut-o. A plecat pur si simplu si as putea fi considerata lasa daca il rog sa imi lase acum ‘ordin’ clar,prin care sa-l uit si sa merg mai departe. Totusi ,in mine ma rog,cu toate riscurile de rigoare.Dar oare o fac cu adevarat? Oare ce s-ar intampla daca l-as uita? Cu ce m-as mai hrani? As fi goala,asa cum eram inainte de aparitia ochilor…verzi! Hm,dar daca atunci simteam ca nu pot fi mai pustie de atat,am constatat ca inca e posibil,ca puteam duce mai mult…Si e greu,e al naibii de greu ! Si timpul trece numai in defavoarea mea…totul ma raneste,totul ma schimba,totul ma apasa,si tu nu mai vii… Cu siguranta asta a fost plata pentru actiunile mele,o stiu,da,am impresia ca traiesc un cosmar,nu dramatizez,si mi-as dori mult sa fiu cel putin melodramatica(ha!),dar nu.

Batista…i-am lasat lucrul cel mai frumos,lucrul la care cel mai mult am tinut,i-am daruit totul,am zambit,am fost acolo… Nu-mi aleg cuvinte ,pentru ce efort? Nimic nu va schimba ce simt acum,aici,in camera mea cu pereti roz,pe strada ingusta,plina de masini,pe care merg in fiecare zi,si oriunde ma duc,privesc chipurile oamenilor,as vrea sa-l revad pentru o blestemata de secunda,sa stiu ca e,pentru ca mi-e sufletul prea gol,si uneori prea plin de el,si noptile prea lungi,prea reci; Mi-e dor de el,plang,ma cheama fiecare gand si fiecare clipa… As vrea sa sterg cu buretele tot,intr-o clipa de nebunie,as vrea sa-nvat curand sa-l uit,sa inteleg ca nu-i nimeni de neinlocuit; iubirea …iubirea neconditionata..cea in care iubesti chiar daca e posibil sa fie doar o iluzie…e punctul critic….

Te rog azi,invata-ma sa te uit,invata-ma sa admir aceleasi culori pe care le aveam atunci,sa privesc aceiasi oameni,reda-mi zambetul pe care nu-l mai cunosc,invata-ma sa numar clipele mai usor si sa-mi inchid durerea,ajuta-mi ranile sa se vindece fara sa doara,lasa-ma sa mai plang o data,chiar de-ar fi ultima…nu-mi lua si lacrimile,si-nvata-ma sa fiu cea de atunci,invata-ma sa ma privesc in oglinda si sa ma recunosc,sa ma imbrac si sa simt mirosul meu,doar al meu,sa vad in ochii mei puterea care ma umplea,sa inteleg sensul zilelor,reda-mi toti aliatii pe care i-am pierdut odata cu primii pasi din padurea noastra…Invata-ma sa nu mai fiu absenta la tot ce-i in jur,sa disting nuantele,sa pot schimba din nou o lume asa cum stiam s-o fac…Si ce se va intampla cu sfarsitul? Cu sfarsitul povestii,al nostru,al tau,si-al meu….si-al lor? Ti-am promis atata frumusete cu usurinta unui copil care mananca dintr-o inghetata in miezul verii…

Ti-am daruit ce n-am stiut ca am,ti-am daruit ce mie nu mi-am oferit niciodata : un sfarsit frumos….

Daruieste-mi secretul uitarii fara sa-mi vorbesti despre timp si voi muri in clipa-n care secretul se va imparti in 2…

You once told me
I will know it enough
oh let me tell you something
yeah I do
you once told me
I won’t feel enough
let me tell you that
baby I do

Sometimes I find myself in a sea
in a dream that’s so far away
sometimes
Tell me what’s happened to me
sometimes I see myself falling
although I don’t show it much
sometimes I’m crazy for you
well maybe I’m fine
and tell me you’re mine
sometimes I find myself
in a Sea..
in a dream that’s so far away
sometimes
tell me what’s happened to me

Tell me baby can you hold me now
we don’t have to say it I feel it too
and maybe I’m falling or maybe
but I am not showing it much
tell me baby
can you see me now
show me baby that I dont know how
how can I start to see inside the fall
but sometimes I find mysef in a sea
in a dream that’s so far away
sometimes
tell me what’s happened to me

In a sea, in a dream that’s so far away
sometimes
tell me what’s happened to me…

….Pentru tine si pentru fiecare zi in care nu’s ochi verzi,nici cuvinte,nici …”instructiuni de folosire”…

…Iubirea ta-i albastra,si-a mea verde…

                                                          Ploua…

Vise decolorate pe foaia alba,

Lacrimi ratacite pe obrazul tau

Maini calde ascunse-n buzunare,

Degete care ating clipa…

Ploua in tine ca atunci,

Dar niciodata ca azi.

Ploua in lacrimile mele,

Si eu tot mai vreau.

Ploua afara si ploua in noi…

Cred c-o sa ne topim

Inainte sa fim!

Ploua-n destinul  care ne-a unit

Si-n intunericul care ne-a salvat,

Si-n ochii tai verzi care m-au uitat

Inainte sa le fi dat amintiri. 

Te-am chemat in ploaie

Si-ai spus:”nu,fara ploaie”,

Ti-am spus ca fara ea nu exist,

Si-ai spus:”atunci mergem in ploaie”,

Si-am existat.

Nu tu.Nu eu.Ci ea.Povestea.

Si ploua.

Ploua-n povestea noastra

Si-n noi. 

Mi-ar fi placut,mi-as fi dorit ca timpul sa treaca greu,nu ca un fulg care uda pamantul si-apoi se topeste.M-ar fi durut dar ar fi fost mai simplu.Prea multa tacere.Prea mult gol.Prea multa tristete in 2 ochi verzi sortiti sa planga mereu.

E liniste. Ceasul din perete a stat.Unde-i timpul,oare ce-am facut cu el,oare ce-a facut el cu noi,mai suntem,mai esti? Visez la clipa noastra. Cu siguranta nu exista doua inceputuri,ci doar jocuri inselatoare,e doar o alta iluzie care imi trece prin fata ochilor si se pierde in departari nestiute de nimeni.Poate ca nu sunt eu,si poate ca nu esti tu cel ce trebuie sa fii,dar daca azi esti aici,e tot ce conteaza.Si daca maine pleci,inseamna ca asa trebuie sa fie,atat am avut,atat am luat,atat ne-a fost dat…Sa ne uitam? Uita-ma tu. Eu o s-o fac cand voi auzi din nou ceasul din perete.Si sper sa nu-l aud niciodata.Mi-e dor de tine si testul asta nu face decat sa ma goleasca mai tare.Mi-e dor de-un nimeni al meu,si de-un tot pe care nu l-am avut niciodata.Nu stiu de cine mi-e dor.Dar tu,strainule,daca intr-o zi ma vei cunoaste,vreau sa fii multumit cu dorul pe care ti-l port.Pentru mine e totul.Mi-e dor sa te-ntalnesc ca-n visele mele,sa fim acolo amandoi si-n urma noastra vantul,sa stiu ca-i regasire si sa nu te pierd…Atatea pretexte absurde,atatea “asa a fost sa fie”…M-am saturat de ele si uneori de mine,de tine tot mi-e foame si-i ca si cum as ravni la nimic,dar ce ironie,chiar imi place,si-mi place-atat de mult! Toamna asta a plans cerul prea putin pentru nevoile mele,dar daca m-as fi impotrivit,stiu ca era posibil sa mi se ia totul…Si-am tacut,si-am asteptat in camera asta pustie,si nu esti nicaieri….Nu te mai caut,strainule,nu te mai caut! Nu vreau sa ma gasesti nici tu,c-ai sa-ti faci rau si eu nu-ti doresc asta…Se pierde totul,si ma intreb daca ne meritam,daca in aceasta lume voi reusi sa fiu acolo,langa tine,sau daca tu vei fi… Obosesc… Am alergat dupa tine si de fapt…stiu azi,acum,aici,ca tu n-ai fost nicaieri…Am alergat dupa iluzii si nu mai pot….Sau poate ca mai pot,dar am certitudinea ca nu mai vreau.Trebuie sa ma opresc.Si daca tu existi undeva,atunci ai sa apari intr-o zi. Si-ai sa intelegi.Si-o sa fim.

Nu stiu cine esti dar te port in mine. Odata cu ploaia mi-e dor de tine.  Ea se opreste,tu mai tare te-aprinzi.Vreau sa fiu,sa fii…nici nu mai stiu…

Ma arde inca vantul schimbarii…. 

Arunci totul la gunoi.Arunci clipa.Nu-ti mai pasa.Renunti.Dar ai avut ceva vreodata,ca sa poti afirma ca acum renunti?Oare ai inteles ce inseamna suferinta? Durerea care te absoarbe,care te indeparteaza de realitate,te face nebun,incoerent,instabil? Daca da,de-abia apoi vei fi putea fi fericit.Da,eu atunci ma regasesc.Traiesc pentru tristetea mea si pentru durerea care se ascunde in spatele lucrurilor marunte.Traiesc pentru linistea de dinaintea furtunii dar in special pentru cea de dupa ea.Nu voi permite nimanui sa-mi injoseasca sufletul si sa mi-l arunce iar si iar,ca pe un obiect de unica folosinta. Nu voi permite nimanui sa-mi ia durerea si sa-mi ofere doar zambete.Acel cineva care imi va da numai fericire nu va insemna nimic pentru mine.

Clipele mor si oamenii mor. Moare totul. Traiesc pentru tot ceea ce ma face sa plang,pentru ploaia care ma ascunde,pentru vantul care ma iubeste numai pe mine. E frumos.

Cand moare clipa,nu mai exista nimic.Ma scufund.Nu mai sunt eu.Traiesc azi si nu ma-ntreb niciodata de ce a fost ieri sau de ce va fi maine.Irosire…Franturi de suflete goale…Ce e destinul? Si cine e Dumnezeu? Cu ce drept tine El pumnul strans si nu ma lasa sa ma hranesc c-o jumatate de inima pe care El mi-a promis ca mi-o va da,ca e a mea?!Mi-a promis-o inca de la nastere,eu am luptat pentru dreptul meu,l-am castigat si pentru ce? Ce fac Doamne eu cu clipa?

Fericirea

De a nu mai fi.

Regretul

De a fi creat.

Un Dumnezeu cu palma aspra

Si-o clipa ce se scurge

Fara viata,pe pervaz…

Ratacire si uitare,

In final noi 2…

Daca nu cumva ne-am pierdut

Intre timp

Printre iluzii care fug…

Mi-e dor de strainul care a deschis ochii si mi-a aratat marea,de lacul in care ma oglindeam si de lacrimile amare din serile de iarna…Ochii mei nu vor sa priveasca nicaieri si stiu ca oriunde s-ar uita,nu vor vedea nimic…

Maini fine in care se citeste oboseala,fruntea amortita de ganduri prea grele,pielea alba de culoarea laptelui,inelul ce-i amintea de clipa,degete moi,care tremura,parul ravasit si privirea in care se citeste soarta implacabila…Daca moare clipa,nu va mai ramane nimic din noi,straine,fara ea suntem si noi pierduti si-o lume-ntreaga.Dumnezeu ne-a impins sa facem pacatul de-a ne iubi cu furie,a avut sadismul de-a ne dori regasirea si-apoi a suflat cu putere,pentru ca disparea cu totul…si tu,si eu,si noi,si clipa,si vantul care ne mangaia in acea dupa-amiaza de inceput de toamna..Numai suntem unul si tu nu mai esti El si eu nu mai sunt Ea si nu mai exista Noi decat atunci cand va avea Dumnezeu indurarea sa ne readuca,sa ne vrea…Am sa mor cu amintirea buzelor dulci care le incalzeau pe-ale mele cand erai,cu amintirea ochilor verzi in care ma oglindeam,cu amintirea inimii tale pe care o aveam,si-am sa ma nasc din nou,cand va fi bine,cand va fi favorabil..Dar ah,ce amagire,nu se poate,viata nu are doua inceputuri!Trebuia sa joc bine rolul asta si eu am facut greseli la nesfarsit…Cand va incepe prima ploaie fara tine,am sa m-arunc nepasatoare in valtoarea ei,cu inocenta unui copil care nu stie de ce iarba e verde si soarele galben,am sa-nchid ochii,am sa-mi strang buzele si voi avea revelatia de a te fi gasit in urma pasilor mei,tacut si cuminte,ca o domnisoara timida pe care o fixeaza tipul din colt…Si daca n-ai sa fii,si daca n-ai sa vii,inseamna ca ai vrut sa-mi omori clipa sau ce a mai ramas din ea,sa te joci cu ultimul lucru care mi-a ramas:umbra stranie.Si daca n-am sa fiu,daca nu vei gasi pasii mei,inseamna ca nu am trecut pe-acolo,sau n-ai cautat unde trebuia,sau n-am vrut sa ma mai gasesti…sau Dumnezeu e regizorul care a decis sa-mi ascunda pasii,ca sa nu ma reintalnesti niciodata…Ti-amintesti cand ma strangeai tare in brate si din zambetul tau imi spuneai mai mult decat era nevoie sa stiu? Ti-amintesti…? Ai sa m-atingi cand vei intelege utilitatea suferintei,a durerii,a tristetii careia nu i-am gasit inca margini…Dumnezeu m-a facut sa pricep in final ca nu voi avea nimic fara sa ma simt macar o data un nimeni,m-a nascut ca sa-mi smulga inima din piept un strain intr-o zi c-un soare care zambea perfid…Mi-a-ntins o mana si m-a indrumat catre o scara,si-n loc sa urc pe ea,am coborat atat de mult..Acum stiu de ce cand mi-ai spus sa vin,ca vrea sa ne spuna ceva,atunci,in padure,eu am zis ca nu vin,ca mi-e teama;ce pretext!De fapt da,mi-era teama,dar nu de fiintele alea inocente cu care vorbeai si care-ti erau atat de dragi,mi-era teama de scara pe care trebuia s-o cobor…N-ai sa stii niciodata…Sau atunci cand vei sti,va fi deja tarziu sa intelegi de ce s-a intamplat asa…De ce n-am vrut cantecul ala cu final trist,cantecul nostru,de ce “a fost odata” nu poate fi azi si pentru totdeauna,de ce toate drumurile duc altundeva si nu unde trebuie? Nu e corect! Dar ce e corect? Si-atunci ma-ntreb,te-ntreb,ar trebui sa fiu fericita?Ar trebui sa rad la gandul ca viata mi te-a dat si-apoi s-a hotarat sa mi te ia atunci cand aveam cea mai multa nevoie de caldura ta?De ce zambetul meu inseamna tristete?Sau de ce tristetea inseamna zambet? Pentru ca tu sa nu stii niciodata cat te-am iubit de mult….Pentru ca sa ma uiti,sa treaca timpul,sa mergi prin lume,sa dispara clepsidrele,sa simti durerea mea,si sa vrei sa revii in lumea pe care ai lasat-o-n urma candva,demult…Nu! Ai fost calatorul ce si-a ales trenul,si ora,si destinatia…si-n loc sa schimbi ora,te-ai complacut in ce era deja…Am sa ma duc acolo,intr-o zi ca cea de atunci,desi prefer sa planga cerul,am sa m-asez in leaganul nostru,care ne cunostea,am ca cant un “A fost odata..” pe furis,am sa vorbesc cu ochii lor de fiinte necuvantatoare,am sa m-ascund,am sa plang si-am sa cobor pe scari…Imi voi vedea umbra in lac,si-apoi…am sa o vad pe-a ta…atunci vom sti ca scara trebuia coborata abia in momentul pe care-l avem…Se va naste clipa,alta,mai noua,mai frumoasa,clipa care va lumina…vom intelege noi…Sau poate…ma voi intoarce,voi urca aceeasi scara de care ma feream atunci,n-ai sa fii,o sa-mi arunc a mia oara privirea peste acea capodobera,am sa plang din nou…si-am sa plec pentru totdeauna….

Vino cand te iubesc…

Intr-o lume in care urasc totul…

Si te ador numai pe tine…

Vino cand te chem

Fara sa spui nimic

Ia-mi totul si da-mi nimic

Atunci vei plange.

E clipa.

Clipa-n care stii

Ca-s Ea. Atunci o sa te doara.

Atunci.

Si doar atunci.

S-a inserat si am crezut ca incepuse ploaia in mine.Norii mei minteau,dar am vrut sa pozez intr-o naiva si sa-i cred.Cred ca aveam nevoie de asta.Afara,senin,chiar caldut.Am plecat sa caut ceva dulce,mi-am dorit din nou amagiri.Pe strada mea nu mai luminau felinarele care imi calauzeau mereu pasii,asta mi s-a parut destul de crud.Am tacut in schimb,cand foarte bine puteam sa imi ofer o replica.Mi-am inaltat privirile catre blocurile ce acum erau invaluite intr-un negru mat,si am vazut multe lumini,multa viata,oameni,ochi jucausi si pe mine ca o naluca.Totul era real,numai eu vis.Mi-a atras atentia o casa cu luminite mici,vii,portocalii,cu pereti formati din romburi si umbra unei persoane care vibra.M-am uitat lung si parca nu ma puteam dezlipi de ce inseamna “casa”.Eram eu cu mine.Trecatorii erau grabiti,eu mergeam lenes.Cand sunt eu grabita,ei merg in reluare;dovada ca intre mine si oameni,lume,exista intr-adevar nesincronizare.Asta nu ma mai sperie de multa vreme,si nici nu ma mira.Am invatat sa accept mai bine decat o faceam ieri.O mie de ganduri m-au invaluit,cu ochii intepeniti la acel balcon,la acei pereti,la acele romburi dragute si luminate,si mi-am spus ca daca felinarele au vrut sa taca,totusi mi s-a oferit o alta lumina,care sa ma ajute sa-mi continui drumul.Oare cine doarme noaptea in acea casa?Oare sunt si copii?Oare ei doi,oamenii,se inteleg bine,sunt fericiti,isi zambesc dimineata?Oare miroase a cafea?Dar a betisoare parfumate?Casa mea e departe…Am abandonat-o cand am plecat in necunoscut,lasandu-mi caldura in patul mic si pe a mea papusa in asteptare,imbracata cu rochita ei de culoarea portocalei.Cu unele lucruri nu ne putem obisnui niciodata.Cineva,da,ea,mi-a spus,stiind parca intrebarea mea dinainte,ca trebuie sa lupt pentru visul meu si trebuie sa cred cu ardoare in el,chiar daca imi va spune o lume ca nu sunt facuta pentru asta,ca nu voi reusi,ca nu e bine,ca nu e pentru mine…Si daca faci o pasiune pentru ceva,toate celelalte vor veni de la sine,se vor imbina perfect fara sa-mi dau seama…Asa e,da,asa e…Studiaza tot ceea ce altora le pare imposibil de studiat,fa tu din tot acel imposibil,un minunat posibil,si vei zambi! Si da,stiu ca sunt persoana indicata sa o fac,chiar daca de cele mai multe ori tind sa cred ca m-am aflat la momentul nepotrivit,langa omul nepotrivit.Poate m-am potrivit eu situatiei,fara sa fie nevoie de altcineva.Sunt usor egoista cand vine vorba de lucrurile pe care mi le doresc.Uneori imi place sa ma bucur alaturi de oameni,dar de cele mai multe ori ma infrupt de una singura din bucuria zilelor,clipelor,momentelor pe care eu le consider perfecte,sau aproape de perfectiune…Se duc toate si se scurg secundele cu o rapiditate uimitoare…Eu am plecat,m-am intors,poate ca maine nu voi mai gasi romburile mele acolo,vor fi plecat si ele,vor fi disparut in ceata,sau le va acoperi ploaia nemiloasa a toamnei…Cu cata pofta sa ma agat de un lucru care nu va fi niciodata al meu?E o greseala! Am cautat sa-mi ofer otrava si oamenii au plecat,ascunzandu-se in carapacea lor,dupa ce au aruncat-o intr-un tomberon inalt de un metru…

Nu-i inteleg pe cei care se intorc,crezand ca totul le apartine…Si daca ai de gand sa te intorci,pentru ce sa mai pleci? Pauzele nu sunt niciodata benefice,este unul din crezurile mele,ele nu fac decat sa reduca totul la tacere,sa aprofundeze durerea,sa-ti fure cuvintele pe care inainte erai capabil sa le spui scurt dar clar.

Totul pleaca,iar oamenii fug…Am fugit si eu,obisnuindu-ma,asa cum a spus-o foarte bine tot ea,ca daca un lucru este foarte greu de obtinut,ma consolez cu gandul ca nu mi l-am dorit suficient si renunt…Am fost de multe ori aproape de reusita si un simplu gand mi-a schimbat traiectoria destinului si n-am mai reusit sa aflu ce-ar fi fost dincolo de,ce s-ar fi ascuns in spatele reusitei mele…Sunt doar intamplari din viata…Inca nu m-am obisnuit cu gandul ca totul pleaca?

Daca pleci,te rog sa nu te intorci niciodata la mine…Daca pleci,sa stii ca ai facut-o pentru totdeauna,si in mine tu nu-ti vei mai gasi loc…Daca pleci,sa stii ca te voi judeca pentru lasitatea gestului,pentru ca n-ai avut curajul sa ma privesti in ochi cand te-am rugat sa mai ramai o nenorocita de clipa,pentru ca n-ai constientizat ce lasi in urma ta si mai mult,nici macar nu te-ai sinchisit sa-ti pese.Daca pleci,vreau sa stii ca cel mai mult urasc oamenii care dau bir cu fugitii si nu-si asuma riscul faptelor sale…Esti ca violatorul care-si devoreaza prada,si dupa ce simte ca si-a satisfacut poftele carnale,te arunca intr-un colt si pleaca ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.Esti ca femeie care poarta in pantece copilul ei si al barbatului cu care a consumat un act sublim,se duce si omoara fiinta care se pregatea sa se dezvolte in ea,se sterge pe maini si se absolva ca un Dumnezeu de orice vina,isi continua viata si mai are si puterea sa zambeasca.V-as sfasia cu totul,pe voi,cei care plecati! Plecati asa,pur si simplu?!

Celui care pleaca ii doresc sa-si aleaga o destinatie indepartata,sa fie ferit de ura mea grea,de dezgustul care l-ar determina sa-si inghita lacrimile,de otrava pe care l-as obliga s-o inghita,de ceea ce sunt eu cand ma gandesc la el…

Iluziile fug cu o viteza uimitoare,iar umbrele care sunt datoare sa se piarda imi arata doar o alta fata a lumii,si va asigur ca este doar inceputul meschin al unei lumi ce ingroapa totul si in final viata din noi.

Trebuie sa caut cuvintele.Trebuie sa scriu.In mine s-au adunat ….

Era o zi de 10 septembrie.Aici ma impotmolesc.Nu mai pot scrie desi am atatea de spus…Ce ma fac? Cursul vietii ni se schimba cand cel mai putin ne asteptam…Cred ca totul a inceput acolo….in padure,toamna,in acel leagan….Nu stiu exact ce se intampla in mine,dar sunt fericita…sunt indragostita…sunt nebuna…zambesc… imi place ce simt…imi place in cine ma transform..imi place EL…nu,nu pot descrie …eram sigura ca asa o sa se intample,c-o sa imi doresc sa spun multe,ca n-o sa reusesc sa leg fraze coerente,ca n-o sa pot,cand simti,simti si atat,altceva nu poate fi.Stiu ca oricat ma voi chinui sa inteleg,n-o sa-mi iasa,n-o sa stiu niciodata exact,n-o sa stiu ce ne-a legat,n-o sa stiu de unde si mai ales cand a aparut MAGIA,n-o sa stiu nimic,o sa ma bucur de ce am acum…Am gresit,da,sunt o greseala…dar sunt mai mult de o greseala,de o greseala reusita,sunt sigura ca sunt mai mult de atat,trebuie sa fie mult mai mult…ce naiba se intampla in sufletul meu?unde sunt teoriile mele riguroase? Cu siguranta,dragostea n-are sens,iar daca are unul,eu cu siguranta nu il gasesc…Degeaba caut raspunsuri si inutil imi doresc sa aflu cum am ajuns aici,dar cred …de fapt sunt sigura,sunt indragostita tare! Mereu aleg raul.Invariabil o fac si o spun.Am nevoie…am nevoie de EL…de la momentul in care imi tremurau genunchii,din clipa in care imi feream privirea de a lui,de cand mainile lui se plimbau pe fruntea mea,buzele lui le-au fixat pe ale mele,ochii m-au tulburat..pana la momentul in care a vazut in mine mai mult de o..greseala…Ma gandesc continuu,se deruleaza atatea intamplari in mine,azi e o saptamana de atunci…Era o zi de luni…Eram noi 2,si-un soare bland…cararile din padure,si leaganul,si cainii,copacii….totul era pentru noi 2… El nu e o iluzie,nu poate fi una,nu-l pot transforma in ceea ce-mi doresc eu sa fie,EL e EL…parul lui moale,si parfumul…MAGIE,MAGIE,MAGIE! Candva tata mi-a spus,mai in gluma,mai in serios,ca barbatul pe care o sa-l iubesc eu,o sa fie foarte norocos…apoi,in timp,oameni care au inteles o mica parte din mine,au spus acelasi lucru…Nu stiu cum e,dar mi-as dori sa stiu cum se simte EL…mi-as dori multe…TIMPUL…si da,tot raul pe care il facem se intoarce impotriva noastra intotdeauna,asa e,vreau ca EL sa fie fericit,vreau ca eu sa fiu fericita langa el….vreau sa ne zambim ca azi,sa ma priveasca cum a facut-o azi….Stii,e singurul…Singurul care a simtit tot ce am eu,singurul care imi intelege fiecare gest,zambet,reactie,soapta…Oare o iau razna? Daca…? Daca e sufletul meu pereche? …. Se spune(si cred cu tarie) ca asa ceva nu ai decat o data in viata,nu exista decat o singura clipa in care totul se schimba,magia,doar o data,secunda care iti taie respiratia,doar 2 ochi,un singur suflet,2 maini si-un zambet…M-am incapatanat atat de tare,am fost atat de orgolioasa!!!! …Cred ca am vrut sa fac eu regulile cand am simtit ca nu mai pot controla situatia…cand am simtit ca ceva scapa de sub controlul pe care il stiam eu si pe care il cunosteam atat de bine…de sub controlul meu…Am fost un copil imatur si superficial.Atat.Mi-amintesc seara in care m-a privit minute in sir fara sa imi spuna nimic…atat de putine cuvinte intre noi 2….sunt fericita! de ce n-am pretuit fericirea pe care o am inca de atunci?inca din primul moment?sau am facut-o,pentru ca apoi sa-mi doresc sa renunt…Omul asta…cine e omul? Nu. E EL.Atat. E tot ce trebuie sa stii tu,cititorule.Am pornit pe ideea ca toate inceputurile si toate lucrurile frumoase se sfarsesc imediat,e ca “minunea ce tine 3 zile”.Uf,deja e o saptamana de atunci…Stii ce simt? Omul asta imi va schimba viata ! Omul asta e in mine! Da,vorbeam de suflete pereche,de 2 oameni,de 2 inimi,de un tot…cand sunt cu el,parca lumea nu mai are nici un sens,nici o logica…toate golurile din mine sunt umplute ca si cum toata viata asteptam asta,ca si cum m-am nascut pentru asta…Am visat ochii lui tulburatori de-atatea ori,ii cunosc atat de bine…si totusi,cu imaturitatea unui copil prost ,n-am stiut sa reactionez..am fost luata prin surprindere…habar n-am ce anume s-a intamplat,nu pot sa explic nimic din ceea ce simt,dar stiu sigur ca eu n-am vrut sa fie asa.Si nici el.Era vorba de o banala intalnire?! Dar daca am simtit inca dinainte sa ajung sa-i vad ochii? Atunci de ce am refuzat ce era-n mine? Ce e si acum ? Stiam ca e aproape inspiratia mea,stiam…si-am zis-o…intai am afirmat ca am putere sa continui cartea,apoi am concretizat vorbele… E aproape dimineata,ne-am despartit acum cateva ore,ascult melodiile noastre(ale mele si-ale lui) si ma gandesc la ultima data cand mi-a zambit…E a treia oara cand reiau acum ideea cu sufletele pereche.N-am reusit sa finalizez tot ceea ce am vrut sa spun.Nu stiu de ce,dar in seara asta scriu foarte haotic.Ca de obicei,cand ma hotarasc sa scriu,stiu exact care e subiectul,stiu exact ce vreau sa zic,dar acum nu pot.Nu pot.Nu pot.Acum stiu ce simt si n-o pot scrie . O simt si-atat. Cred ca…cred..adica nu stiu…sau stiu..sau nici eu nu mai stiu..dar cred…cand mi-au tremurat genunchii pe strada,am simtit ca eu…ca ziua aia..ca in urmatoarele minute…ca el…adica noi 2…ca suntem suflete pereche…da,sunt nebuna,dar…..hai ca nu pot sa spun asa ceva…dar de ce nu pot? ba pot,o spun! oricum,am spus-o,n-o s-o repet acum,aici…E ceea ce simti o singura data in viata…E drumul pe care iti e dat sa mergi…E momentul in care nu mai vezi nimic in jur si totusi este atent la orice…Nu e doar clipa nebuna in care te indragostesti si esti orb,e intalnirea vietii tale….e intalnirea pe care nu multi o asteapta,si in care nu multi cred,dar eu am asteptat-o toata viata si am crezut in ea,si n-am stiut,si nu m-am gandit cum ar fi dac-ar fi,dar am avut un moment in care am simtit ca nu mai am aer si m-am gandit ca si de n-as mai avea ce sa respir,tot nu pot sa mor…E momentul in care poti trai desi nu mai ai semne vitale! ….Nu stiu de ce,cand,cum,unde exact,dar am momentul….si traiesc ceva ce n-am trait niciodata…ceva ce nu se poate descrie in cuvinte…sau daca se poate,eu sunt prea stangace pentru a o face…

Padurea noastra…

E tot ce avem…”Din oameni mari”,intr-o lume “mica”…

Si EL………… Si Eu…..si Noi…..

Si sunt indragostita!