Am amintiri pentru ca tu mi le-ai facut frumoase,cred in mine si-n ceea ce pot schimba pentru ca de fiecare data cand am esuat,mi-ai mai dat o sansa,am devenit intoleranta,dar niciodata nedreapta pentru ca m-ai mangaiat cu vorbe de pret,nelasandu-ma sa ma plang,si urasc paharele murdare pentru ca mi-ai aratat ce-nseamna mizeriile din jurul meu,fara sa ma lasi sa trec totusi prin ele.Gandindu-ma la ceea ce sunt,constientizez  ceea ce voi fi pentru copiii mei,si ce vor fi ei,prin mine,si prin tine.Nu-mi voi sustine cu vehementa punctul de vedere niciodata atunci cand voi avea de-a face cu oameni care nu vorbesc aceeasi limba,cu oameni carora eu le voi rosti,iar ei vor crede ca tac.Imi voi salva dragostea pe care-o port in suflet pentru vremuri de restriste in care nu voi fi capabila sa-mi folosesc inima,si-mi vor guverna mintea principiile.Am sa caut sa-mi pun o farama de inima si-acolo unde societatea va considera ca totu-i prea rigid pentru a fi nevoie.Pentru ca nimic nu e real daca nu pleaca de la/din suflet,nu-i asa? Imi inteleg de fiecare data conditia doar atunci cand am Curajul sa privesc in jur prin ochii tai. Cred ca ,cu adevarat putem intelege dragostea atunci cand avem un ideal,atunci cand inca de la inceputuri suntem sustinuti de oameni care ofera totul,neconditionat; Ai vazut cum sufla vantul cu putere iarna,spulberand zapada,miscand cerul,facand soarele sa se retraga dupa nori?  Ai vazut cum se razbuna pe pamant,smucindu-l,zdruncinandu-l? Asa-s oamenii care iubesc, ca niste furtuni care arunca totul in departare, oferind atat de mult incat uneori nu putem duce…Dragostea lor,de-i adevarata, o simtim atat de profund incat ajungem sa ne descoperim calitati (impropriu spus) de ingeri. Vorbesc despre asta pentru ca exact asa e iubirea ta pentru mine,asa o simt eu; e o iubire care pare sa nu fi intalnit niciodata piedici,pare sa nu fi fost atinsa de rautate,pare sa nu fi cunoscut orgoliul,ura,ci doar compromisul (dar de fapt n-a fost unul,pentru ca de fiecare data cand oferi,simti ca-i in mersul lucrurilor,in destin).Iubirea pe care mi-o daruiesti se identifica cu dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. Iubirea ta e flatanta,magica,de nemasurat,de nerostit in cuvinte. Tu crezi in mine ca si cum n-as fi gresit nicicand,si a mia sansa e aceeasi cu prima,fara nici o diferenta,fara nici o ezitare.Tu nu obosesti.Tu nu clipesti cand e vorba de mine.Am realizat ce-nseamna iubirea de-abia dupa ce am inteles-o pe-a ta. Atunci mi-am zis ca nimic din tot ce-am trait n-a fost adevarat,totul a fost cat se poate de ireal,am simtit/vazut ca in poveste…aievea…Oamenii ,cei pe care i-am intalnit eu,in majoritatea lor,nu stiu nimic despre sentimentul asta ingeresc.Ei pun totul in balanta,dar iubirea e nemasurabila;ei vor sa dea definitii,dar ea are nevoie doar de suflet;ei vor sa-i conditioneze trairile,dar ea nu vrea sa fie gandita,ci simtita. Iar eu n-as fi stiut toate astea fara norocul de-a te fi avut alaturi.

Tu iubesti lasandu-i pe ceilalti sa cucereasca,fiindca esti preocupat sa te lasi cucerit,tu iubesti crezand in ceea ce transmite celalalt,nu in ce spune,tu iubesti oferindu-mi perspectiva unei lumi din care nu pot face parte decat doi,un el si-o ea.Si-ti promit ca doar asa imi permit sa vad lucrurile,la randu-mi.

Eu nu pot sa traiesc stiind ca las in urma inimi sangerande,nici nu stiu daca pot cu-adevarat sa ranesc,nici nu-mi doresc! Inima-mi de copil nu intelege ca uneori oamenii trebuie sa sufere,ca uneori facem rau involuntar,ca uneori trebuie sa ne complacem, ca alteori trebuie sa ne vedem de viata,si de drum,cu orice risc, eu nu  cred ca iubirea implica riscuri,si nu cred ca vreodata am putea pierde ceva daruind…

Eu nu sunt destul de mare… (mi-am amintit de o poezie pe care o scriam pe felicitari de ziua mamei,care se numeste exact asa,si parca ea are puterea sa exprime si astazi ceea ce sunt).

                     EU NU SUNT DESTUL DE MARE , de ELENA FARAGO

Eu nu sunt destul de mare
Ca să pot să-nvăţ măcar,
De pe carte, o urare,
Şi nu sunt destul de mare
Ca să-ţi dau un dar.

Dar îţi dau o sărutare,
Ici, pe obrăjor,
Şi pe mâna asta care
Mă-ngrijeşte-n fiecare
Zi, cu-atâta dor!

Zile lungi şi voie bună
Îţi doresc eu mult,
Şi mă rog de flori să-ţi spună
Să mă ierţi, mămică bună,
Că nu ştiu mai mult!

Cam asta e

Multumesc,tata!

Intr-o zi am sa scriu pentru voi toti. Pana acum am scris numai si numai pentru a trai eu. Bine sau rau,nu conteaza, am facut-o pentru mine, pentru a nu fi nevoita sa ma-nchid intr-o carapace. Am descoperit ca daca imi doresc sa gasesc raspunsuri,daca imi doresc cu adevarat, Dumnezeu mi le va da,imi va arata calea,a facut-o deja,o face de fiecare data pentru mine,pentru Fiica Sa. Nu stiu in ce masura pot scrie despre iubirea pe care ti-o port,tata. Si nu stiu in ce masura ar trebui sa povestesc aici detalii care ne leaga pana la moarte.Nu.N-am s-o fac. Sunt secrete menite sa moara odata cu noi.Noi le-am creat,noi le vom ucide,odata cu trecerea fatala a timpului. Cateodata mi-este dor de multe,si deseori asociez lucrurile pe care le fac bine cu imaginea ta. Ce pot sa spun este ca incep sa te cunosc,si-mi place.Am facut o descoperire, am inteles o minune pe care mi-a daruit-o viata, iar Dumnezeu m-a creat,printre altele,pentru a constientiza in fiecare moment ce oameni incredibili am langa mine… Stiu, cadoul pe care mi l-ati facut,tu si mama, de ziua mea (eh,da,stiu,mai e putin) inseamna de fapt un nou inceput. Mi-ai confirmat ca totul se intampla dintr-o iubire nemarginita care imi da curaj in fiecare clipa,am descoperit ceea ce stiam,in adancul sufletului meu,dar refuzam sa spun prin cuvinte ca da, asa este. Intr-o zi am sa ajung probabil la concluzia ca nu mai am nevoie de cuvinte. Deloc. Iar scrierile mele vor insemna doar o iluzie a ceea ce am fost. Sunt plina de tine! Sunt plina de iubire! Nu incape in cuvintele mele mici iubirea pe care o port, iubirea din mine,iubirea care ma inconjoara. Ma intrebai daca nu am de gand sa ma maturizez odata…Ba da,tata, sunt convinsa ca nu mai sunt cea de atunci, iar tu stii ca nu e deloc usor. Da, nu-ti pasa cat ii e de greu sau usor, vei spune c-am trecut de varsta lamentarilor, victimizarilor, vaicarelilor. Sunt la varsta asumarii lucrurilor. Da. Si da, vreau sa pastram si acest secret,secretul lacrimilor care ne leaga. Nu pot dezvalui sentimentele noastre in fata unei lumi care ar putea spune ca suntem practic mult prea plini unul de celalalt,poate mai plini decat ar fi necesar. Nu pot vorbi , riscand sa nu fiu inteleasa. Nu-mi permit luxul de a risca acest aspect. Stiu ca sunt slabiciunea vietii tale. Si mai stiu ca se respecta si reciproca.Si ti-am spus:”Accept orice,orice,dar nu sa ma ranesti tu…”. Ar trebui sa ma intorc la tine cand voi fi un “om mare”. Da,poate asa ar trebui. Dar de fiecare data vin cand simt micimea cuvintelor, pentru a le acoperi impreuna prin gesturi care valoreaza totul pentru tine, pentru mine,pentru noi doi… Si tata,tu, care ma cunosti atat de bine, esti constient ca nu pot alege pentru o viata intreaga decat barbatul care-ti seamana din aproape toate punctele de vedere… Mi-este imposibil sa nu am dorinta asta… Stii,sa ma uit la el si sa te vad pe tine, sa-ti vad convingerile, sa-ti simt duritatea replicilor, privirea uneori respingatoare…toate,prin el,prin el… Nu pot avea in suflet decat oameni care ma apropie,intr-un fel sau altul, de Dumnezeu, de iubirea pentru El. Te am pe tine-n inima, si-l am pe barbatul vietii mele,sufletul meu pereche, dragostea mea, singura,unica.

Si nu pot iubi,decat daca am convingerea ca o fac bine…Altfel ma abandonez,ma uit,ma pierd,ma distrug…

p.s. Piesa asta e pentru voi, cei doi barbati ai vietii mele! M-am gandit la melodia asta pentru ca va place amandurora,pentru ca imi place mie, pentru ca as vrea ca voi sa fiti… forever young!

“Saru-mana,tata,saru-mana!” 

Mi-ai spus ca e absolut necesar sa fiu o balanta veritabila…Sunt convinsa ca si tu simti toamna care este in mine, stii ca pe de o parte de vina este faptul ca m-am nascut in acest anotimp,iar pe de alta faptul ca-s o romantica incurabila…Sunt o plangacioasa,asta sunt! Cu siguranta ai dreptate,ar trebui sa pun in balanta ceea ce s-a intamplat in viata mea in ultimii aproape 23 de ani, si totusi, tata, parca a trecut timpul prea repede,parca trupul devine,odata cu scurgerea timpului,un “invelis” de care nu ne putem debarasa, fiindca fara el nu mai putem transmite mare lucru…Ce bine-ar fi sa ne putem folosi de implacabilitatea timpului, a destinului, sa facem in asa fel incat sa ni se para favoruri…Ce bine-ar fi sa nu imbatranim, sa murim cu trupuri tinere, nu vestede, roase de vreme,ce bine-ar fi! Imi spui cateva cuvinte si-mi odihnesti degraba sufletul in causul palmelor tale,imi iei durerea zilelor in care am senzatia ca nu valorez nimic,prin cuvantul tau bun,cald, si parca usor aspru… Imi odihneste in fiecare seara trupul imaginea ta, imaginea noptilor in care ieseai din dormitor,ducandu-te sa fumezi pe geamul de la bucatarie.Si stii de ce?Pentru ca-s amintiri perfecte,imagini pe care mintea mea le proiecteaza de fiecare data cand sunt obosita,golita de atatea clipe.Ma odihneste imaginea ochilor tai mari, si,privindu-ma in oglinda, realizez cat de tare-ti seman; ochii tai aproape negri,genele tale perfecte, stralucirea aparte pe care o au ei atunci cand zambesti, misterul pe care-l imprastie atunci cand taci,spunand totusi atat de multe…Tata,imi amintesc cum spuneai candva ca ochii sunt oglinda sufletului,ca atunci cand privesti un om, trebuie sa-i transmiti multe, chiar daca nu vorbesti cine stie ce…Asa e,tata, fiindca trupul ar trebui sa fie mesagerul sufletului fiecaruia, ochii unui om au un destin bine stabilit: sa-l faca pe celalalt sa vibreze,dintr-un motiv sau altul. Cand eram mica, ma admirai pe furis,sau privindu-ma direct in ochi, imi spuneai cat is de frumoasa,”blondina lui tata,blondina lui tata…”,imi spuneai cat de bine-mi sta cu parul impletit, fiindca imi lumina chipul acel mod de-a prinde parul… Erai atat de mandru de mine cand ma vedeai lucrand la matematica cu atata pasiune, cu atata dorinta de a face totul,de a fi cea mai buna! Mereu ma incurajai sa lucrez mai mult,si mai mult,spunandu-mi ca doar perseverand voi reusi.Mi-ai zis sa nu ma opresc niciodata,pentru ca tu ai crezut in destinul meu, crezi in mine. Crezi in ceea ce poate face puterea mintii. Tu crezi ca inima este cea care ar trebui sa incurajeze mintea,pentru a lua cele mai bune decizii, da, daca ajungem la acel echilibru…Cu siguranta atunci talerele balantei se vor inclina in aceeasi masura,vor cantari practic la fel. Tu m-ai invatat sa-mi petrec timpul doar alaturi de oameni care imi pot darui ceva din ce nu am,si intotdeauna, sa discut cu persoane care-mi sunt net superioare, fiindca astfel pot evolua. Mi-amintesc ca te intrebam,c-un gand de copil,si c-un chip asemenea:”Dar daca ei ,tata,nu vor dori sa discute cu mine? Poate si ei vor vrea sa discute cu persoane mai inteligente…”. Tu imi zambeai si poate ca eu eram prea mica pentru a-ti intelege expresia chipului, dar imi zambeai, si-mi ziceai:”Tu transmiti foarte multe, cu siguranta nimeni nu-ti va refuza compania, cel putin in prima instanta. Apoi depinde de tine sa pastrezi ceea ce ai.”. Cu alte cuvinte, am un as in maneca, felul meu de-a fi, si pentru a-l folosi cum trebuie, e necesar sa daruiesc ,la randu-mi, din ceea ce sunt. Cuvintele tale-mi sunt cel mai bun ghid pentru calatoria din viata asta. Imi gasesc odihna in ele, atunci cand sunt prea obosita pentru a mai lupta pentru ceva, atunci cand trupul cedeaza in fata presiunii vremii, atunci cand mintea-mi nebuna pare o bluza tricotata, gata sa se desire in orice moment… Mi-amintesc cat ai fost de nemultumit atunci cand,in clasa a 12-a,mi s-a spus ca trebuie sa port ochelari. Te-ai incruntat putin si te-ai resemnat cu situatia.Am mers si-am ales o pereche de ochelari cu rame subtiri,negre, zambindu-ne amandoi si zicandu-ne ca blondelor le sta bine cu astfel de rame. M-ai vazut intotdeauna frumoasa, capabila de sentimente nobile, mi-ai spus mereu cat is de profunda si ce sanse enorme am sa realizez totul! Da,frumusetea-i in ochii privitorului, dar atunci cand esti chiar tu privitorul meu, nu ma pot considera decat speciala.Nu pot crede decat ca intr-adevar,pot muta muntii din loc, pot schimba o lume,pentru ca am toate “ingredientele”. Maine seara am sa te vad din nou.Am sa te revad. Stiu,nu ne vom spune prea multe. Noi doi avem inimi pline, gata sa vorbeasca in locul nostru oricand, gata sa explodeze de fericire, zarind fericirea celuilalt.Avem inimi de foc, gata sa arda totu-n jur, daca unul dintre noi ar fi pericol,avem inimi pline de flori,gata sa acopere gradini intregi,largi, avem inimi in care se construiesc in fiecare zi palate, gata sa adaposteasca lumi intregi, inimi in care se nasc in fiecare clipa vise, gata sa ii hraneasca pe ceilalti, dandu-le speranta, inimi in care exista Iubirea, gata sa faca o piatra sa vibreze… Avem inimi pregatite pentru a darui, si nepregatite pentru oameni, pentru puterea lor mica de a oferi,la randu-le.

Odihneste-mi mainile intr-o sarutare a buzelor tale mari, odihneste tot al meu…si multumescu-ti tie, tata, ca ma iubesti,ca te am,si tie , Tata din Ceruri,ca m-ai salvat!

Melodia urmatoare-i pentru sufletul meu, si-al tau, al nostru,al amandurora, si pentru momentele pe care le avem impreuna,si pentru cele ce vor avea sa vina…  Oare ai plange, ascultand melodia? As vrea sa plangem impreuna. As vrea sa radem impreuna. As vrea sa facem totul impreuna. Intr-o zi o sa-mi impletesc din nou parul, in spic, si-am sa vin acasa, sa ma vezi. Si-am sa imi cumpar blugi cu talie mai inalta,daca voi gasi, asa cum iti plac tie, si ma voi machia discret, iar pe buze am sa ma dau c-un luciu cu sclipici, am sa-mi pun in picioare mocasinii care ne-au placut noua mult, si-am sa imbrac o bluza simpla. Intr-o zi am sa te fac sa te mandresti cu mine mai mult decat deja o faci, pentru ca iubirea are zambetul tau…Te iubesc, te iubesc! Te iubesc pentru ca mi-ai daruit o viata minunata, pentru ca fiecare zi o faci perfecta pentru mine, chiar de la distanta! Te iubesc,pentru ca azi,fara tine, nu stiu pe unde-ar alerga gandurile mele…

Iti sarut ochii, vino sa-i odihnesti , la randu-ti, la mine-n suflet…Azi in lume suntem doar tu si eu ; ce fericireeeeeeeeeee!

A mai trecut un an…Un an greu,in care nu mi-ai mai spus mare lucru, un an in care am crezut amandoi,si tu,si eu, un an in care tu mi-ai daruit in continuare,totul,iar eu am acceptat totul. Un an de dor. Trece timpul,trece.Nu-l pot opri,dar dac-as putea-o face,l-as opri pentru tine. As vrea sa fii mereu tanar ca acum,mi-as dori sa ramai in momentul asta,sa te am mereu asa in minte,in suflet.O sa am un dor intotdeauna,dorul de tine.Mi-amintesc cand erai tanar,si eu copil,ma uitam pe pozele cu noi,tu aveai mustata si iti straluceau ochii.Azi nu mai ai nici mustata,nici ochii nu iti mai stralucesc,decat rareori.M-am hotarat sa scriu azi,din nou,despre tine,cu tine,pentru tine,fiindca zilele acestea ti-ai indeplinit un vis mai vechi,si stiu ca esti fericit,si sufletu-mi este bucuros.Zambesc.Meriti prea multe si cred ca nici un om,nimeni,niciodata,nu-ti va putea darui exact pe masura sufletului tau.Noi putem doar sa incercam,pana la capat,pana cand ne sfarsim.Atat.E ciudat ca,desi am trait atatia ani impreuna,si am impartit atatea momente frumoase,ramai pentru mine un mister.Nu te pot ghici nici astazi,cred ca nu te-am cunoscut si abia la 23 de ani realizez cat de mult imi doresc s-o fac… Recunosc,imi este teama; nu de ce as putea descoperi,ci de felul tau rigid de a fi.Mi-este teama ca ai sa ma respingi,exact de-asta mi-e frica.Nici n-as sti sa explic.Sa ma respingi,desi de atatea ori ai incercat sa te apropii de mine,prin ceea ce mi-ai daruit. Ma iubesti mult,mai presus de orice,o stiu,o simt in fiecare zi,si totusi mi-ai spus-o doar in momente disperate,in clipe de cumpana.M-am obisnuit cu tine asa,nu stiu de ce azi simt nevoia cuvintelor,poate pentru ca ma indoiesc de mine. Stiu ca n-am fost copilul model,o stim amandoi,nici n-am facut eforturi sa fiu.Am senzatia ca nici tu n-ai vrut-o neaparat,cu orice pret,ca alti parinti, tu ai dorit sa fiu doar tot ceea ce pot fi. Suna inspaimantator putin,pentru ca noi ,oamenii, de obicei nu suntem tot,ne limitam singuri sau ne limiteaza ceva. Cred ca nu-ti place cand exagerez in ceea ce te priveste. Ma consideri falsa,cu toate ca-s putinele momentele in care nu-s,acelea in care vorbesc cu tine.Stiu,m-ai vazut cum ma port cu ceilalti.M-ai acceptat,dar ai refuzat sa fiu tot asa,cu tine.E absolut firesc.Ma cunosti prea bine.Stii ca noi doi putem avea o discutie matura doar daca suntem singuri,intr-o incapere,altfel vorbim despre tot si despre nimic,fara a ne spune ce dorim. Am vrut de cateva ori sa-ti propun o iesire in doi,tu si cu mine, dar ,repet,mi-este teama ca ai sa ma respingi.Daca tie iti va parea o prostie? Te-as putea condamna? Nu. Vei spune poate ca nu am renuntat la a fi copil,ca mi-ai spus de atatea ori sa ma maturizez si eu tot pe alaturi am luat-o.Poate ca e o dovada de imaturitate.Nu stiu.Oricum nu te-as putea contrazice,sunt prea plina de tine… Ar trebui sa spun ca nu am nimic de pierdut daca incerc.Dar am ajuns la concluzia ca  uneori,cand incerc cate ceva,oamenii isi schimba parerea despre mine sau distrug ce creasem pana atunci. Degeaba pun in balanta suferintele din relatia noastra cu bucuriile,nu stiu care este masura pe care le-o atribui tu.Si acum imi dau seama,de-abia acum,cat de putin te cunosc.Sunt marcata de indoieli care nu ma lasa in pace,nu ma lasa sa actionez,sa cer ceva, sa vreau ceva si sa fac un pas pentru acel ceva. Am impresia ca tu ma cunosti pe mine prea bine,ma simti,poate de aici vine si neincrederea in ceea ce am facut pana acum,totusi cred ca te doare faptul ca nu te-am lasat sa ma stii…Nu ai fost de acord cu multe dintre deciziile mele.Te-ai impotrivit lor pe jumatate,cealalta jumatate lasand-o pentru mine,pentru a lua ,in final,singura o decizie.Nu te-am ascultat.Au fost momente in care am spus ca e o prostie sa fac cum consideri tu.Am fost un copil prost si incapatanat care a facut doar ce a vrut,iar tu,dintr-o prea mare iubire,ai lasat acest copil sa paseasca in viata asa cum stie…M-ai lasat sa-mi fiu stapan,iar daca stiam ca voi ajunge sa stapanesc atat de mediocru totul,te-as fi rugat sa iei toate deciziile in locul meu.Dar n-am stiut,si-am ajuns aici. Tu ai fost atat de curajos,lasandu-ma sa fac lucrurile asa cum vreau,fiindca ti-ai asumat riscul de a gresi fatal,ti-ai asumat riscul unei suferinte pe care nu stiai cum o vei duce… Tu ai riscat,ai jucat totul…totul,pentru mine,pana la ultima carte,pana n-ai ramas cu nimic.

Nu exista o mai mare dragoste ca cea pe care mi-ai purtat-o tu intotdeauna!! Nu exista! Sa iubesti pe cineva pana la a-ti asuma totul,pana la a suferi atat pentru el,cat si pentru tine…Pentru ca tu ai suferit cat noi doi la un loc,tu ai fost cel care mi-a daruit atat cat am vrut eu sa iau,iar eu am luat totul,totul…Te-am lasat gol,iar tu ,cu ultimele forte,ai adunat din nou faramele,si construit iarasi o lume pentru mine,mi-ai daruit din nou,iar si iar, fara sa-ti pese … Fara sa-ti pese c-am fost doar un copil care nu va sta pe ganduri in a-ti lua tot ce ai, fara regrete… Fara regrete?! Nu. Azi regret.Regret enorm. Atunci nu existau regrete,eram inconstienta.Azi regret prea multe,prea multe… Nu exista si nu va fi exista nicicand o dragoste mai puternica , o dragoste pentru un copil nebun care nu a apreciat nimic,si totusi tu ai continuat sa vrei sa-i dai…Dintr-o prea mare dragoste ai fost langa mine,si ai plans pentru mine,si mi-ai luat apararea in fata unei lumi intregi care ma judeca,si mi-ai dat a doua sansa,si m-ai lasat sa fac ce doresc,cu riscul de a repeta greseala,dintr-o prea mare dragoste ai ales suferinta,dintr-o prea mare dragoste!

Dintr-o prea mare dragoste, tata, dintr-o dragoste dumnezeiasca…

Ma gandeam la el,la iubitul meu.Urma sa ne intalnim,ii dadusem mesaj si simteam ca sunt deja in intarziere.Mi-am spus ca ma va astepta,cum obisnuia s-o faca de multe ori,rabdator,uitandu-se in jur linistit,fumandu-si tigara.Ma afundasem intr-un gand unic,nu intr-unul oarecare.Ma uitam in jur,dar la nimic anume.Brusc,ma trezeste telefonul din visare.E tata. E prima data cand ma suna,si deja s-a facut miercuri.M-am gandit toate zilele care-au trecut de ce n-a facut-o.Stiam ca trebuie sa fie vorba despre pasul meu.M-am decis.Acum cateva zile am inceput sa-i scriu.O mai facusem cu cateva ocazii,dar niciodata nu i-am dat sa citeasca.Ori am mazgalit tot,ori am aruncat foile,dar stiu ca nu am murdarit nici o clipa gandurile pe care i le-am purtat.M-am hotarat sa-i scriu o scrisoare,sa-i spun ce simt.De prea multe ori l-am privit si-am vrut sa-i vorbesc si n-am putut,mi-am inghitit cuvintele si-am plecat ca o lasa din ceea ce trebuia sa se concretizeze.Si am scris.Maria a plecat acasa,la tata.La tatal meu.Si-al ei.Al nostru.Dar in primul rand AL MEU.I-am pus scrisoarea pe masa din bucatarie si-am rugat-o timid sa i-o dea in momentul in care va pleca inapoi,spre Bucuresti. S-a uitat la mine fix,pret de cateva secunde.Putin nesigura,am luat plicul si-am spus cu voce tare:”sau sa nu i-o dau acum?”…Maria m-a hotarat sa o fac. Am impins plicul hotarat spre ea.Am gandit:”gata,asa trebuie sa fie.”Nu am vrut sa mai fie cale de intoarcere nici in mintea mea.Am vrut sa fiu curata,pura,inocenta.Imi place sa cred ca ,la acel moment, chiar am fost. Am zambit.Tot nesigur. Nu ma mai condamn.Ma accept. Am invatat asta in cele din urma. Cand s-a intors Maria, n-am intrebat nimic.Uitasem.Pentru aproape o zi,uitasem,desi in toate orele in care ea a fost plecata acasa,eu ma gandisem.Bun,si-atunci imi spun azi,reconstituind fapta,cand avusesem eu timp sa uit?Nu stiu,e ceva inexplicabil.Dar cand am vazut-o,n-am pus nici o intrebare.Spre seara,am avut un gand.Atunci am intrebat.Mi-a raspuns linistit ca da,ca a lasat-o mamei,ca tata nu era atunci acasa,dar ca urma sa apara curand dupa plecarea ei.Nu m-am simtit deloc usurata.Ba din contra,respiram greoi.Imi simteam pulsul in gat. Noroc ca a trecut repede momentul,multumesc lui Dumnezeu. De atunci,n-am mai stiut nimic concret.Pana azi.Imi doream ceva palpabil insa ma loveam de lucruri neconcrete,care ma macinau. Rabdarea in astfel de situatii e mai mult decat necesara.Am vorbit cu mama ulterior si mi-a spus ca a citit.Mi-a confirmat.Imi batea inima cu putere.O simteam.Au trecut 4 zile de atunci.Pana azi.Ma uitam mereu seara la ceas.Speram ca ma va suna.N-a facut-o.L-am inteles.Imi doream sa-l aud,dar nici eu n-aveam curaj sa-l caut mai devreme decat trebuia.Stiu ca exista un timp potrivit,un timp pentru toate.

Am raspuns imediat.Vocea lui mi-a smuls un zambet.Atunci am simtit ca sunt umana,dupa atatea zile in care nimic nu mi-a trezit compasiune,cel putin.Eram fericita.M-a intrebat protector daca sunt bine,daca nu sunt racita,daca,daca… I-am simtit sufletul in palmele mele intr-un moment.Intr-un singur moment.Si-am simtit ca sunt nobila.Am simtit ca iubesc.Iubesc.

- intotdeauna vom fi, pentru ca suntem legati printr-un juramant pe care niciodata,verbal,nu ni l-am facut unul altuia,dar pe care il pastram amandoi in sufletele noastre.

Ma uit in oglinda si-mi spun mereu ca am buzele lui;si de multe ori,caracterul lui rigid.Daca m-am cunoscut vreodata cu adevarat pe mine,atunci il stiu pe el.Sunt el. Mi-e dor de tine,tata,curand vom fi impreuna,si cu ochii ne vom spune ca ne iubim…

Esti etern. Esti omniprezent. As vrea. Pot. Te iubesc. Te desenez. Iti desenez. Mi-esti mai drag decat mi-am fost eu insami, mie,in toate momentele. Cand esti,stiu cine sunt eu. Apoi ma spulber. Apoi ma innec. Sunt pasare in colivie fara tine iar tu esti totul si esti ….esti tatal meu. Esti omul care mi-a daruit clipa de azi. Mi-e dor de tine! Ce piesa nereusita sunt fara adierea cuvintelor tale,tata… Mai tii minte cand te rugam sa ma iei in brate si tu o faceai,chiar daca eu eram destul de mare incat sa merg singura? Mai tii minte cat de mult ne iubeam si cat de multe faceam impreuna in tacere,fara cuvinte,fara oameni,fara nimic in jur? Mai tii minte cate-mi spuneai fara sa-mi spui in fond nimic si mai tii minte cand ai plans si mi-ai spus:”andruta lui tata,vino acasa,ca eu te iubesc…! cu ce-am gresit ,tata,de-mi faci asta?”…Asa mi-ai spus si eu n-am sa uit niciodata… Mai tii minte cand ai plans pentru mine? S-aud lacrimile tale cum se scurg pe obrazul atins de vreme,sa simt durerea din ochii tai…loviturile mele fatale… Am vrut sa-ti spun ca ce simt pentru tine nu se poate compara cu nimic dar mi-apari ca un munte si ma pierd,nu mai sunt capabila sa rostesc cuvinte,nu mai stiu…De fiecare data cand mi-am constientizat maturizarea nu mi-am dorit decat sa te mai pot iubi o data ca atunci,cu inocenta unui copil,si stiu ca daca-i dragoste pura,atunci e cea pe care ti-o port tie,doar tie.Nu stiu de unde vine curajul dar replicile mele se pierd,le sufoc , e de ajuns sa te vad ca sa-mi iau energia pentru urmatoarea mea saptamana,dar tu nu stii,si ei nu stiu… Oare in ce masura ne ajuta timpul,tata? Nu vreau sa ne pierdem printre ani,ci sa ne regasim,sa fim uniti ca atunci…Durerea se estompeaza in masura in care am nevoie sa ma concentrez pe viitorul meu,al nostru. Imi vin in minte toti anii in care ma priveai duios si apoi dur,obligandu-ma sa citesc tot mai mult,necontenit,fortandu-ma sa invat,sa-mi dedic timpul studiului,sa-mi umplu viata in stilul unei printese demne. Mi-amintesc de orele in care vorbeam la masa din bucatarie si atunci spuneam ca-mi faci “morala”. Inconstient,cred,am memorat totul. Am ajuns sa-mi fac (tarziu,ce-i drept) un model rigid din vorbele tale,sa-mi construiesc o viata. Asta ti-ai dorit de fapt mereu. Ai vrut sa fiu serioasa. Multa vreme am fost ridicola. Am fost o gluma(proasta,ce-i drept). Mi-au revenit in minte vorbele tale abia cand viata mea era amara si pustie,goala fara tine. M-am maturizat si-am inteles cand te-am vazut plangand. Si azi ma intreb daca aveam cu adevarat nevoie de asta pentru a intelege. Poate ca da.

As vrea sa te privesc in ochi si sa-ti soptesc din varful buzelor ca-s fericita pentru ca existi,pentru ca te am,as vrea sa-ti prind mainile intr-ale mele ca intr-o rugaciune scurta,apoi sa ma desprind,sa te sarut pe obraji,sa-ti iau durerea si toate amaraciunile pe care le-ai trait pentru mine. Esti sentimentul etern care s-a nascut in mine de la inceput,creste in fiecare zi si il alimentez cu dor,respect,iubire pentru tine…Ma urmaresc ochii tai negri si mari,plini de dragoste parinteasca,mainile tale puternice care ma cuprindeau si ma ocroteau,zambetul enigmatic din coltul gurii care imi inveleste noptile,chipul tau,tata,chipul tau… Dintre toate greselile pe care le-am facut, nu regret decat una: cea prin care ti-am calcat sufletul in picioare.

Ti-amintesti cand mi-ai spus sa-mi urmaresc Scopul? Sau cand mi-ai spus sa nu ma las niciodata calcata in picioare,sa-mi pastrez coloana vertebrala in orice situatie,oricat de greu mi-ar fi? Sau cand mi-ai zis sa nu-mi pese de altii,ci doar de mine? Sa nu am invidii,sa nu am rautati gratuite, sa nu ma razbun, sa fiu mandra, sa nu ma pateze nimic?

“Andruta lui tata”,”Blondina lui tata”… asa mi-ai spus mereu…. Daca n-ai fi tu,cine mi-ar mai spune mie Andruta? Esti Etern. Iar eu prin tine-s prea Om.

Azi te-am vazut…A trecut o saptamana…M-ai sunat acum cateva zile,dupa atata timp am fost fericita,dupa atata vreme de cand…Nici nu mai stiu,tata,nici nu mai stiu…Ai slabit atat de mult si s-a rupt ceva in tine,stiu ca e definitiv si ca nu-ti pot da viata aia noua pe care-o aveai inainte de…Ma doare cand taci si ma privesti intrebator,si mi-am facut un scop de a-ti reda zambetul pe care l-ai pierdut prin mine,si vreau sa stii ca tu esti tot …Atatea zile blestemate,au trecut toate rand pe rand,atatea ore in care am plans,am murit odata cu tine si nu pot fi decat prin tine,si stiu,si sper ca va veni o zi in care te voi privi-n ochi si-ti voi spune cat de mult te iubesc,cat de mult regret,cat imi pasa…Ma doare cand vine seara si eu sunt in alt oras,si tu acolo,si ma gandesc la ora in care tu pui capul pe perna si….si mi-e tare dor de ochii tai mereu,de mainile care ma mangaiau,de bratele care ma incalzeau,de buzele care imi sopteau,de tine tata,de tine,de toata fiinta ta…Plang fara sa ma auda nimeni si tac,si simt ca daca as muri acum,maine,sau oricand,esti singurul pe care-l vreau,singurul om pentru care mi s-ar rupe sufletu-n bucati mici…! Esti singurul pe care-l stiu,si cand mi-e rau,si cand mi-e foame,si cand mi-e dor,si cand mi-e frig,si cand exist….Iti iubesc fiecare gest,o sa-I cer Lui sa-mi dea zile sa-ti multumesc pentru tot ce mi-ai dat,pentru tot ce sunt azi,pentru tot ce am azi.Iubirea mea pentru tine n-are granite,nu ma opreste nimic sa te ador,si stiu ca sunt copilul tau,si stiu ca-ti sunt mai draga ca orice,desi te-am ranit … Fara tine nu-mi doresc nimic,nici macar soarele care rasare dimineata…Ii multumesc Cerului ca esti,ca faci parte din mine,ca m-a binecuvantat,ca te am,ca sunt atat de bogata si-atat de plina de tine….

Tata, ma doare si ma sting…Si-ti promit azi ca pentru toata tristetea din noi o sa te fac mandru de mine,o sa-ti daruiesc tot ce mi-ai daruit tu mie,o sa imi spal vina,tata,te rog sa nu te indoiesti,e ultimul lucru pe care mi-l doresc…Si stiu ca tu n-o faci,si stiu ca ma simti,asta imi da putere sa fiu,si sa lupt pentru mine,pentru omul de maine,omul care voi fi.

Te iubesc,tata…Si nimeni niciodata n-o sa te inlocuiasca,si nimeni niciodata nu va fi ca tine,si nimeni niciodata n-o sa aibe daruirea ta….

Te iubesc,si asta e tot ce conteaza… Si stiu ca traiesc o dragoste impartasita,in final,asta ma umple…

Mi-e dor de tata.Mi-e dor sa-mi spuna ca nu am procedat corect,mi-e dor sa ma certe,sa-mi dea sfaturi,sa-mi vorbeasca despre onestitate,altruism,corectitudine,Dumnezeu,viata,vulturi,scoli,filosofie,carti bune,obiecte vechi,locuri ce merita vazute…Mi-e dor de fiinta lui si de tot ce inseamna el pentru mine.Gandul ca am facut atatea greseli,gandul ca l-am facut sa sufere,gandul ca i-am furat zambetul de pe buze uneori ma face sa ma urasc cu tot sufletul,cu tot cugetul,cu tot spiritul,cu ultima picatura de viata care se scurge din/prin mine.

Tata,cum o sa-ti spun ca te iubesc?Cum o sa-ti spun ca esti tot ce-am mai sfant pe lume?Cum o sa-ti spun ca-mi recunosc greseala,ca ma detest,ca mi-e scarba de mine si de viata asta cinica?Cum o sa stii,tata,ca imi lipsesti mai mult decat mi-ar lipsi vederea daca n-as avea-o?Ma arde dorul,ma doare sufletul,daca as putea numai sa intorc timpul,tata,sa fac lucrurile bine, sa am mintea de acum,si inima de atunci?Fara tine am sa ma ratacesc si n-ai s-o stii,pentru ca nu meriti sa-ti mai fac rau,nu meriti sa mai stii zbuciumul din mine,mi-as asuma prea multe riscuri,te-as rani din nou,cu aceeasi imaturitate si inconstienta cu care am facut-o atunci…Imi vine sa urlu cat ma tine vocea cand imi amintesc si ma gandesc ca am fost atat de lasa incat nici curajul nu l-am avut sa-ti spun ce simt,nici curajul sa imi cer iertare nu l-am avut,sunt o lasa,tata,si tu m-ai invatat sa fiu puternica,dar nu si sa admit!Nu,nu e vina ta,e doar a mea ca-n loc sa aleg,sa trasez,sa transez,sa identific si sa iau doar binele din lucruri si oameni,eu mi-am insusit raul deopotriva cu aceeasi pofta,cu acelasi nesat,cu aceeasi ambitie de copil ce trage cu putere de o jucarie din plastic.Da,tata,am gresit.Am gresit si nu ma iert,ma-ntreb daca mai am timp sa iti arat ca m-am schimbat,ca acum inteleg,ca acum am inceput sa regret,ca am renuntat la orgoliu pentru tine…Traim clipe dintr-o viata prea scurta,si nu-mi ramane decat sa ma rog Lui,Cerului,tie…pentru a mai indura lacrimile mele o data,doar o data,sa va arat ca pot,ca vreau,ca sunt alta,ca vantul schimbarii nu m-a uitat si mi-a ars fata si obrajii pana m-a facut sa pricep cat de josnica am fost!Imi mai ramai tu,intr-un trist final,intr-o viata scurta,intr-o amintire ce mi-o fura si erodeaza timpul.. Te iubesc,tata,si n-am stiut sa ti-o spun cand trebuia,cand meritai,cand inca credeai in mine!Am fost doar o fetita orgolioasa,un copil rasfatat,o iluzie meschina pe care a imprastiat-o si a rupt-o vantul in mii de bucati!Daca tu ai sa ma ierti,eu n-o pot face cu mine!Nu-mi mai permit!M-am jucat cu viata,tata,sau m-am inselat,asa credeam,s-au jucat anii pe care i-am pierdut cu mine,dar a fost un joc frumos,din care am avut de invatat,ai avut dreptate,viata mi-a mai dat o sansa,dar eu am fost nedreapta!Eu nu tolerez,Dumnezeu mi-a oferit totul,chiar mai mult decat as fi putut visa,spera…

Iarta-ma,tata,daca nu cumva e prea tarziu!