Cu fiecare zi care trece,parca inteleg tot mai multe despre mine,despre oameni,si totusi am senzatia stranie ca ma pierd printre intelesuri,am sentimentul ca nu ma mai regasesc,ca nu mai sunt eu, dar ca nici alta n-as putea fi. Ma lupt cu mine si cu personalitatea-mi de copil nebun,singuratic,rebel. Nu stiu exact cati ani imi vor mai trebui ca sa imi constientizez rostul pe lume, dar trebuie sa gasesc puterea pentru a infrunta acesti ani care vor veni … E teribila trecerea timpului,pe mine ma inspaimanta.Fug anii,parca zboara. Eu m-am maturizat foarte tarziu si nici acum complet. Inca ma simt uneori o fetita obraznica ,alintata si rea careia i se cuvine totul,si din pricina asta incep sa-i admir tot mai mult pe oamenii care au avut putine lucruri in copilarie, si care au construit la maturitate ceva al lor,cu propriile puteri,sentimente,ganduri. Totusi cred ca traim cu totii in umbra unui om,unei persoane,fie ea barbat sau femeie,nu conteaza. Ma gandesc daca suntem intr-adevar victimele propriilor noastre greseli,sau daca nu cumva alegerile (chiar daca ele ne duc catre o alta etapa a vietii noastre,nu tocmai fericite) sunt cele care ne traseaza in final drumul “spre casa”,”casa Inimii”. Intr-adevar, tot mai multi oameni vorbesc despre iubire,si tot mai putini despre ura. Dragostea este ridicata pe cea mai inalta treapta,este cantata in cantecele de dragoste, povestita in cartile marilor romantici, scrisa pe hartie,in felicitari, daruim propriile creatii,dar ma intreb: intr-adevar le daruim celorlalti sau ne oferim noua insine? Nu-mi e teama de oameni, de caracterul lor, de intamplari, MI-E TEAMA DE VIATA. Nu stiu s-o infrunt,inca n-am invatat s-o fac si habar n-am cat imi va mai lua pana ce voi sti. Oare cum este mai bine, sa fim iubiti asa cum dorim ,cu riscul de a trai o viata in umbra unei alte persoane,sau sa ne lasam iubiti,cu riscul de a sti ca nu vom darui cel putin pe jumatate? Sa ne concentram asupra unei iubiri care ne umple sufletul, care ne hraneste zilele,sau sa ne concentram asupra altor aspecte ale vietii,lasandu-l pe celalalt sa ne iubeasca asa cum stie el? Sa luptam pentru a fi langa cel pe care-l iubim din tot sufletul,desi stim ca ne va frustra gandul ca suntem niste umbre,sau sa alegem dovada de iubire a celuilalt,sperand ca poate intr-o zi “va fi bine”? Nu stiu. Eu cred ca IUBIREA NE POATE SALVA.Cred ca ambele optiuni implica suferinta. Nici nu vorbesc despre durere, despre ce va urma, despre viitor. Vorbesc despre prezent. Vorbesc despre Iubirea care se confunda cu Sacrificiul.Vorbesc despre acea iubire pe care o daruiesti chiar daca ai certitudinea ca nu vei primi la randu-ti nimic, vorbesc despre o ciocolata pe care o oferi unui copil ,stiind ca el e mut si nu-ti va putea raspunde prin multumiri. Vorbesc despre faptul ca te duci la magazin sa-ti cumperi tigari si o vezi pe vanzatoare cat ii de artagoasa, si-i oferi un zambet, si-n schimb iti ofera o privire aspra, si tu continui sa-i zambesti, pentru ca lumea in care traiesti e-o lume care nu conditioneaza,si-atunci n-ai nevoie de motive,de aprecieri, de un revers al medaliei. “Baza” tuturor lucrurilor se afla in sufletul nostru, in lumea pe care o creem ,o coloram, o facem sa prinda viata,ii daruim totul, o insufletim, ea sta neclintita dar noi suntem bucurosi ca avem asa ceva, suntem fericiti ca am reusit ; cand suntem tristi si ne refugiem in lumea noastra,a fiecaruia, devenim liberi,puri, albi, creativi, plini, devenim Creatori. IUBIND,NE TRANSFORMAM IN CREATORI,creatorii propriului univers,un univers imaculat,alb.

Se zice ca “fiecare e iubirea vietii cuiva”. Dar ma surprind de multe ori (ciudat), gandindu-ma daca intr-adevar eu apartin vreunei lumi,si nu,nu ma refer la lumea creata de mine, ci la o alta,la lumea cuiva. Ma intreb daca intr-adevar sunt iubirea vietii cuiva si eu, sau daca nu cumva am ales sa fiu prea “libera”, daca intelegeti ce vreau sa zic. Cred ca nu am folosit exprimarea potrivita, asa ca nu se va intelege. Dar sa explic ce-nseamna libertatea,in viziunea mea, ar dura o vreme. Nu,n-am s-o fac acum.Poate intr-o zi.Sau niciodata.Nu stiu. Ultimele zile le-am petrecut in casa,singura,cu exceptia micilor iesiri absolut necesare,inevitabile. Si cred ca m-au afectat intr-un mod negativ. Nu ma mai ajuta o simpla iesire pana la chiosc sau o ora pe care-o petrec c-un om,fie acasa la mine,fie la el,fie in oras. Eu am nevoie sa fiu mereu inconjurata de oameni;chiar daca ei nu ma percep cum trebuie,chiar daca multi dintre ei pentru mine-s doar papusi vii,chiar daca…Eu am nevoie de oameni ca sa imi pot hrani mintea si imaginatia. Singura,imi pierd stralucirea. Devin paranoica. Nu-mi plac casele mari si asta e una din ele. Mi se par neprimitoare, neintime, ne… Mie-mi plac garsonierele (confort 1,eventual), dar nu m-ar deranja nici un confort doi. Imi plac spatiile mici, dar nu inchise. E o mare diferenta. Sau mi-ar placea o casa ,in nici un caz un apartament intr-un bloc cu oricate etaje ar fi el. Casele ,si mai ales casele mici,au farmecul lor aparte. Ma gandeam la o casuta de cateva camere, neaparat largi,cu ferestre mari,imense…Cu perdele albe,sau colorate, in nici un caz culori inchise ,in nici un caz negre,sau visinii,in nici un caz cu draperii, m-as simti ca fara aer sa nu pot privi dincolo de ferestre,de transparenta…

Oamenii conditioneaza totul: isi conditioneaza faptele,trairile,gandurile,visurile. Se gandesc:”da,dar daca as face aia, cum o s-o impac pe cealalta?”…. Mereu vrem totul,mereu ne imaginam ca putem impaca si capra si varza, sau credem ca alergand dupa doi iepuri ii vom prinde pe-amandoi,dar imi place sa cred ca eu m-am dezvatat ,printre altele, si de acest mic (?) “amanunt”. E-un frig care-ti ingheata sufletul,eu asa il simt. Privesc aceiasi nori grei,plumburii,aud aceleasi masini,acelasi tramvai, acelasi caine latrand,privesc aceiasi copaci tacuti…E-o atmosfera grea,apasatoare… Vremea asta ne-a redus pe toti la tacere,fara sa ne dam seama. Intr-un mod straniu, imi place. Imi place,desi stiu ca nu-mi face bine. Sunt masochista, si-am incercat sa scap si de asta, dar n-am reusit. A inceput sa ma innebuneasca orice: televizorul pe care niciodata nu-l dau pe sonor,muzica pe care o ascult in fiecare zi, crema care miroase a scortisoara, mirosul cafelei care vine din bucataria goala.. Totu-i pustiu… Sunt singura,si m-am saturat sa tin luminile aprinse peste tot doar pentru a ma simti cu cineva. Bizar e iar faptul ca imi doresc doar cateva persoane in jurul meu, am si preferinte,pf! Pana la urma,asta ca s-o dau dintr-una intr-alta cum obisnuiesc, cu ce ma ajutau caldura,vara,hainele subtiri? Ba din contra,in loc sa ma-ncalzeasca totul, m-am racit complet. Observ ca nu ma incalzesc decat odata cu venirea frigului. Sufletul meu inghetat e topit de focul gandurilor ,aceleasi ganduri care ma incearca de cateva saptamani.

Am descoperit ca nu-mi mai plac revistele ,si nici nu mai am rabdare sa le citesc, doar le rasfoiesc. Nu am devenit neatenta la detalii,din contra,as zice, doar ca s-a produs un declick care ma face sa-mi indrept atentia spre o alta lume. Curios iar, dar am rabdare sa citesc o carte de 700 de pagini fara sa o arunc nici macar o data, am rabdare sa numar bani (ha), am rabdare sa ascult oamenii . In schimb,daca intru intr-un magazin sa-mi cumpar ceva, nu mai analizez toata marfa expusa,cumpar ce mi se pare ok din prima. Apoi stiu ce mi se intampla: dau intamplator (cica) peste ceva care mi-a placut mai mult,imi pare rau dar imediat ma consolez cu gandul ca “las’,si ce-am luat eu e bun”. Intr-o zi mi-am imaginat ca cineva taie un copac si este culcat la pamant,iar eu ma asez in mijlocul frunzelor si-ncep sa le numar nepasatoare,in plina strada,de parc-as fi singura pe lume. Apoi as nota numarul lor intr-un carnetel,sau pe o foaie, ca sa nu ma oftic ulterior ca le-am numarat zadarnic. Nu ma intereseaza intru totul numarul lor (desi e un punct de vedere),cat imi pasa de ceea ce as putea simti numarandu-le cu rabdare, fara sa le rup. Da, am observat ca retin pasaje lungi din carti, sau chiar pagini intregi, dar nu reusesc sa retin cateva parole,numere.. Habar n-am unde e problema, dar stiu ca aveam (imi place sa cred ca am inca) o memorie extraordinara. Sa lasam totusi modestia la o parte, ca-s in patratica mea si-o sa zic tot ce-mi trece prin cap, asa cum am facut-o mereu. Iubeam matematica,o iubesc inca. O pastrez undeva ascunsa bine in sufletul meu. N-o ascund definitiv si inutil, intr-o zi am sa-i dau voie sa iasa la lumina. Atunci poate voi fi si eu fericita cu matematicile mele. Da,adevarul e ca-mi vreau matematica inapoi,imi vreau problemele , imi vreau necunoscutele, tanjesc dupa senzatia pe care mi-o oferea rezolvarea unei probleme complicate, si imi placea cand oamenii apelau la mine si eu le puteam fi de folos. Asta ma pricepeam, asta faceam. Nu stiu de ce atunci am renuntat atat de usor, dar astazi,dupa ani,parca totul imi e in minte mai viu ca oricand. Imi vreau inapoi “totul” meu in care credeam cu ardoare! Am trait multa vreme cu ideea ca “e prea tarziu”,”nu mai am timp s-o iau de la capat”,etc. Si stiu de ce s-a intamplat asa. Am intrat intr-o zona de confort care de fapt n-a existat decat in imaginatia-mi bolnava.Si cand tata imi zicea chestia asta pe sleau ,ma uitam urat. Uite,asta e unul din momentele alea in care as zice din toata inima:”ce bine era daca-l ascultam pe tata…,poate eram in alta parte acum”… Dar conteaza ce fac de-acu incolo,cui las matematicile,cifrele in care credeam, cui i-am lasat ,Doamne,lumea magica pe care-o adoram ? In loc sa-mi cultiv pasiunile,eu le-am omorat,incet,incet,din lasitate.Si mai am curajul sa-i acuz pe altii…Dar fac greseala de a ma intreba de ce acuz dupa ce faptu-i consumat. Vai de mine! Trebuia sa ma judec mai aspru inainte de a apela la liberul arbitru, atunci trebuia,nu dupa ce am inceput sa ma lovesc de ziduri de nedistrus…

E una din acele zile in care-mi vine sa strig in gura mare, sa ma auda o lume-ntreaga,sau mai multe (lumi) :” Hai, tata, sa ne plimbam amandoi!”

Zilele astea am invatat despre debilii mintali si nu numai;vreau sa fac din fiecare zi care trece un prilej pentru a mai invata ceva nou,niciodata nu stim cand si unde ne poate folosi intr-o zi…Well,acum insa trebuia sa invat vrand,nevrand,din pricina examenului pe care-l am maine…Nu-mi displace materia,ba din contra…As zice doar ca-i foarte mult de citit…Si oricat ai invata,parca nu stii destul…Si cel mai tare ma enervez ca se gasesc al naibii de greu cartile,si-n plus vocabularul elaborat de marii nostri psihologi nu-i chiar accesibil,sau la indemana oricui,ca sa zic asa…Si-n plus,parca nici timpul nu-mi ajunge pentru cat de multe lucruri imi propun sa fac,sa citesc,sa invat,sa,sa,sa….Si mereu am cate-un of,dar nu-l impart cu nimeni,fiindca n-am voie,nu-mi mai permit,am invatat in sfarsit si asta,uneori e bine sa le faci pe toate in tacere,pentru a nu-ti fi mai tarziu teama…Mereu ne incearca frica,teama de ceva,si cei care n-au teama parca-s prea mici,sau inconstienti,sau pur si simplu nebuni….nebuni de-a nu avea nimic…si pe nimeni aproape….In sfarsit,ma simt eu,din punctul asta de vedere…Fac exact ce-mi doresc…Invat ce-mi place,si-nvat din pasiune,fara rezerve….Stramb din nas doar cand ma uit la ceas,si vad gramada de carti care m-asteapta cuminti pe noptiera…De mi-ar ajunge orele,as fi cea mai multumita…Si-nca un of…

Da,a mai trecut o zi…o zi in care s-au strans lacrimi de furie,zambete tardive,pasi care fug,cursuri aruncate pe scaunul din bucataria friguroasa….Cred ca fiecare zi (noapte) este menita pentru a ne face sa mai intelegem ceva,fiecare moment are rolul sau aparte,fiecare gest,totul…Stiu ca in final o sa fie bine,o sa fie minunat,chiar daca acum ma simt prinsa intre multe lucruri si nu stiu cum sa impart,sa structurez,sa reusesc sa ating clipa in care ,finally,le pot parcurge pe toate…Psihologia e frumoasa,dar bolile psihice sunt fascinante prin amploarea informatiilor….As vrea sa stiu in fiecare zi tot mai mult si sa nu ma pierd,sa nu ma blochez,sa acumulez atatea informatii incat sa pot imparti cu altii din satisfactiile mele,dar in primul rand sa constientizez eu ceea ce sunt,si ceea ce am….

Zambesc pentru ca nu exista implinire mai mare ca atunci cand descopar o notiune interesanta pe care buzele mele o soptesc pentru a o retine pentru cat mai multa vreme,zambesc pentru ca o am pe Mandu(nu-i momentul sa dezvolt acum cine-i ea),si mi se pare un om extraordinar….Am in jurul meu oameni carora le datorez enorm de multe lucruri ,oameni care-mi sunt exemple,modele….

Si mai presus de asta,am psihologia….am ceea ce voi fi mai tarziu(sper)….avem atat de multe si uneori ni se pare ca n-avem nimic,pentru ca suntem preocupati sa ne plangem soarta in loc sa ne bucuram de ceea ce ni s-a pus la dispozitie,gratuit,de o putere divina,care cu siguranta ne iubeste mai mult decat noi insine o facem…

Fiti constienti ca azi e cea mai frumoasa zi,pentru ca maine nu se stie!

Trec ani intregi,ni se pare ca suntem maturi,sau destul de maturi,ni se pare ca stim ce vrem,ce cautam,spre ce tindem. Cand suntem tineri,ni se pare ca le stim pe absolut toate,ca avem lumea la picioare,ca totu-i al nostru.Cat de mult ne costa acest crez,n-aveti idee! Aveam sa aflu asta mult mai tarziu,pe propria-mi piele.Totul costa,mai mult sau mai putin.Tarziu,am descoperit,cautand intr-o frunza sau intr-un simbol ce-mi doresc,psihologia.Lucrurile capata o alta culoare si-o alta dimnesiune o data cu ea,cu obiectul in sine,cu dorinta de a vrea sa schimbi oamenii,sa-i faci mai buni,mai maleabili,sa-i modelezi,sa le creezi o alta lume,numai pentru ei.Eu nu-mi doresc sa fac oamenii mai buni si nici sa le tin predici interminabile despre ceea ce inseamna viata,de ce merita ea traita,de ce sa nu-si puna cutitul la gat si sa-si curme zilele,de ce noaptea e timpul lacrimilor sau…. Eu vreau sa ajut oamenii,vreau sa le ofer din cunostintele mele celor care au cu-adevarat nevoie,vreau sa-i vindec prin puterea mintii de anumite complexe,si in special imi doresc sa ma opresc la cei cu deficiente,handicapuri.Vreau sa le vorbesc in aceeasi “limba”,sa ma dedic lor cu tot sufletul,ca si cum as fi ultima speranta.Ma implineste,ma umple.In fiecare zi se nasc copii cu malformatii,cu handicapuri mai mult sau mai putin severe,uneori medicii nu gasesc raspunsuri la toate intrebarile,dar putem macar incerca sa intram in lumea lor,sa comunicam in acelasi limbaj,al semnelor sau nu,sa-i facem sa zambeasca,sa le daruim lumina care poate s-a stins in anumite momente pentru ei,si e frustrant. Psihologia e imbinarea dintre stiinta si arta,nu poti face asta daca in tine nu se naste pasiunea,daca nu poti iubi oamenii mai mult decat te iubesti pe tine,nu o poti face cu adevarat,desavarsit;sau o poti face din dorinta de-a te multumi pe tine,ca om,in totalitate,de-a putea respira dimineata un aer care iti apartine doar prin prisma vindecarii unui copil.Oamenii nebuni,bolnavi psihic sunt judecati si tratati in gluma,ceea ce mi se pare nu doar josnic,dar si umilitor pentru ei.Sunt totusi oameni,ca noi,ca toti ceilalti,sunt totusi niste suflete care au nevoie de consiliere si ajutor specializat,sunt suflete care nu trebuie lasate de izbeliste,crezand ca noi suntem de ajuns omenirii,nimic mai fals! Sunt oameni care plang,zambesc,simt ca noi;sunt oameni pe care singuratatea ii goleste intr-atat de tare ca nu se mai pot controla si vor sa-si puna capat zilelor.Ei au nevoie de ajutorul celorlalti.

Psihologia este sentimentul de apartenenta intr-o altfel de lume,una mai calda,mai dulce,mai colorata,sentimentul ca poti patrunde acolo unde oamenii se feresc,sentimentul ca traiesti prin prisma celorlalti.

Psihologia iti daruieste intelepciunea si puterea de a realiza ca totu-i nebun,chiar si tu,ca sentimentul prin care detii controlul este efemeritate,ca insasi clipa e absurda…

Psihologia patrunde ceea ce inteligenta nici macar nu cunoaste;un taram virgin,unic si de neinlocuit.