Se uita la mine ciudat, de parc-ar fi vrut sa-mi spuna ceva…de parca ma zarise inca de la inceput, cand eu purtam un dialog din care nu stiam ce-o sa iasa. Ma privea cu ochii lui sticlosi, mari si vii, dar nu-mi vorbea desi schita gesturi in pamant pe care imi doream sa le stiu. Eu plecam, zambeam, vibram, imi duceam la bun sfarsit visele,luptam pentru ele, cunosteam oameni , interactionam, ma lasam atinsa si atingeam, priveam,sarutam. Iubeam. Iubesc. El nu. El statea si cateodata devenea impasibil, impunator, amenintator chiar. Nu stiam ce vroia dar cautam sa-l percep asa cum stiu eu.

Explic lucruri si ma intalnesc cu oameni . Ma opresc din goana-mi nebuna si alimentez suflete, ofer un zambet, fac ceva…orice. Tresar. Multe ganduri imi curg in minte ca o apa involburata care parca goneste la vale.El sta conturat in asfaltul rece si ud, e frumos si toate gesturile il recomanda ca fiind cineva, si imi seamana ca entitate. Mai fac doi pasi si-n fata mea se-nalta un altul, eu ii zambesc si lui dar el mie nu, si nu inteleg. Se lupta in asflalt pana invinge, il vad, se simte glorios, oare nu intelege ca e ceva dincolo de asta? Nu stiu. Chiar nu stiu.

Mi-e dor de mare…in orice anotimp. Si de ideea de a face parte din acea imagine albastra si pura intr-o fotografie. Imi place sa insir cuvinte pe care doar eu le inteleg, dar unde-ar duce toate daca nu ar fi el? Ah,nu! Nu vorbesc despre dragoste. Sau poate ca da, insa la modul general, nu despre mine. Nu despre a mea. Li se impietresc buzele si chipul si ochii aluneca intr-un tarziu in nisip fiindca ei nu stiu. Dar eu stiu.
E clar: nu ne putem simti intregi fara ceilalti. S-au dus vremurile in care mai credeam ca nu-mi pasa si ca nu am nevoie de ei. In cate culori poate fi lumea desenata cu ajutorul nostru,al tuturor! Dar nu. Ne place negrul. Si albul. Si amarul din lucruri. Ne place sa fim pomposi,sa epatam , sa para ca stim, ca vrem, ca ne dorim, ca iubim. Sa para – si doar atat.
Am taiat cu privirea toti oamenii de pe strada,cei pe care ii cunosc, ii iubesc, ii respect , ii admir, cei pe care nu-i vreau, imi repugna, imi sunt indiferenti. As fi vrut sa nu pot rani, si sa nu pot pricepe. Fiindca, adevarat este…cu cat stim mai mult, cu atat vrem sa stim mai putin.
Dar nu ne putem opri. Suntem “suflati” cu asa ceva.

Privesc din nou in asfalt, il vad cum se uita la mine, nepasator si absurd, si inteleg iarasi ca suntem doar papusi frumoase, imbujorate si aparent calde, ne traim viata infrigurati si tot mai singuri, intelegem tot mai putin, vrem tot mai mult, luam tot, dar nu cerem voie, si consideram ca este al nostru.

El e o papusa. Eu sunt un om.