Zilele se scurg incet si-n tacere, inca le caut sensul desi unele-s zbuciumate si par ok, inca mai caut in mine si probabil ca asta o sa ma preocupe tot timpul, inca mai stiu si mai cred ca exista cuvinte pe care le coloreaza tacerea, cred ca doi oameni isi pot spune atatea , zambindu-si, privindu-se in ochi, cred ca avem puterea imensa de-a ne-a deschide sufletele intr-o clipa, puterea de-a darui – si e nevoie doar de putin curaj. Cred in chimia dintre oameni, in ochii lor care exprima atatea, in gesturile si-n mainile lor care soptesc atatea, cred in cuvintele nerostite, care probabil raman la nivelul imaginatiei noastre, pentru ca nu ni le confirma nimeni niciodata. Cred in zambet dar si-n puterea faptelor concrete, in puterea zilelor si-a noptilor care se scurg uneori intr-un anume fel…

In mine uneori e gol si n-am cu ce sa m-apropii, uneori e gol pana-n suflet si plang, plang si ma frustreaza lumea asta in care incerc sa ma obisnuiesc sa traiesc, ma doare rautatea nejustificata, nu inteleg minciuna de nicio forma, orgoliul nemarginit al celorlalti, tacerile nedeslusite, toate astea ma macina pe dinauntru si imi rastoarna lumea. Caut sensul lucrurilor care-ar putea sa fie, incerc sa-nteleg de ce oamenii nu spun si nu vorbesc atunci cand e nevoie de ei , si asta ma transforma inevitabil intr-un copil care nu mai creste.

Inteleg ca vreau sa evoluez si stiu ca doar prezenta anumitor oameni poate schimba ceva in mine, stiu ca n-am cunoscut oameni intamplator, doar pentru a-i primi sau pentru a-i izgoni din mine, uneori am inteles rolul lor prea tarziu sau poate prea curand, si n-am stiut ce sa fac, si s-a consumat, si ei au plecat, sau poate ca eu am plecat…dar ce mai conteaza? Cand eu am inteles ca doar CURAJUL mai poate face ceva, cand eu am invatat sa traiesc doar pentru a afla, doar pentru a cunoaste, cand eu am crezut in ei si ei niciodata in mine… Ce fel de jocuri se mai joaca aici? Ce fel de cantece absurde se mai canta si ce fel de muzica se mai danseaza intr-o lume in care eu nu ma pot obisnui? In cate feluri sa mai vorbesc, si-n cate feluri sa mai accept sa mi se mai vorbeasca? Uneori nu mai stiu si-s confuza… uneori parca ma caut degeaba si fara rezultat, dar imi place sa cred ca toate drumurile duc catre drumul meu , ca oamenii pe care-i cunosc au aparut ca sa ma invete ceva, ca sa-mi arate ceva, ca sa-mi fie prieteni sau ca sa fiu pentru ei, habar n-am, dar ce rost ar avea toate daca ar fi intamplator? Cu ce sens, daca totul ar fi haos? La ce folos? Nici nu ma gandesc la asta…

Si astept, astept… sa se intample ceva care sa-mi confirme ca stiu ce este in mine, ceva care sa-mi arate ca sufletul meu nu da gres si vibreaza, si traieste, iubeste si se bucura, simte si crede. Trebuie sa se intample ceva… viata asta trebuie sa fie mai mult de atat… Undeva there must be a catch, nu exista nicio alta varianta…

Mi-e dor de oameni vii care vor sa fie ei, fara nicio masca, fara nici o “piele”, fara nicio alta infatisare, de oameni neinteresati de lucrurile astea care trec si nu ne raman, mi-e dor de oameni care sa-mi vorbeasca cu-adevarat , care sa simta ca-i inteleg fara sa-mi spuna, de oameni care sa-mi perceapa sufletul fara sa mi-l explic, poate ca totu-i de fapt o iluzie , o himera frumoasa care fuge si nu se intoarce… Poate, dar pana atunci, am sa astept…

Am sa astept in mine… sa se intample ceva. Si se va intampla.

Simply Falling

There my heart goes again
In your arms I’m falling deeper
And there’s nothing to break me away from this…

Vai!

Mama, cand eram mica, ti-am cantat cu Maria cantacelul ala :

De ziua ta, mamico,
In dar ti-am adus inima
si crede-ma, mamico,
Un dar mai frumos nu se putea.

Am vrut sa-ti culeg o floare,
Un mic ghiocel frumos,
Dar pana la urma moare
Si cui e de folos?

Am vrut sa-ti culeg stelute,
sa-ti fac un frumos colier,
Dar cine nu stie oare
Ca in zori stelutele pier?

Am vrut sa-ti culeg o raza
De soare, sa-ti prind in par,
Dar tu stralucesti mai tare
De dragoste si dor.

Brrrr.

Mama, azi e ziua ta…Stiu ca si astazi mai pastrezi toate felicitarile noastre in dulap jos, si toate operele noastre de arta le pretuiesti, coli imprimate in aracet,lipicioase dar pline de stralucire, pentru ca tu stii cata dragoste am pus acolo. Pentru mame nu exista multe cuvinte pentru ca se stie – mamele,prin natura lor, sunt perfecte.

Mi-amintesc , mama, cand ne trezeam dimineata si ne alintai cu bunataturi, azi acele zile mi se par asa indepartate si asa ma apuca nostalgia…Pentru ca mi-e dor de zilele in care AVEAM TIMP pentru noi – eu, tu, Maria si tata – mi-e dor de noi 4 impreuna – mi-e dor, mama, sa stam si sa barfim despre tot si toate, sa plangem si sa radem impreuna, sa nu ma uit la ceas, sa nu treaca timpul atat de dureros… Mi-e dor de copilarie si de mancarurile tale bune, mi-e dor sa fim aproape… Pentru ca mi-esti draga, mama, si stiu ca nu ti-o spun cum si cand ar trebui, si aproape deloc, cu siguranta o simti dar cuvintele uneori trebuie sa iasa si sa fie rostite ! Uneori ma frustreaza atitudinea mea de rebela , uneori ma condamn pentru ceea ce nu sunt si as vrea sa cred ca sunt mai mult de o fetita introvertita – azi femeie in toata firea.

Ma ingrijoreaza trecerea timpului, scurgerea inevitabila a anilor – ma ingrijoreaza orasul in care locuiesc – si nu pentru ca nu mai sunt langa tine – nu! – ci pentru ca stiu ca aveai dreptate cand spuneai ca n-ai putea trai aici… E un ritm infernal pe care uneori simt ca nu reusesc sa-l mai asimilez! Ma ingrijoreaza si distanta dintre noi …Pentru ca eu imi imaginam viata altfel,mama! Mi-o imaginam in scurgere mai lenta, mai utila, credeam ca actiunile ne sunt valorificate cu adevarat si credeam ca avem timp sa ne bucuram de lucruri marunte…

Mi-amintesc cat de mult mi-am dorit sa cresc – si tu imi spuneai sa nu visez la asta, caci o sa ma tot satur sa fiu “mare” – ce pot sa mai spun acum, cand toate cuvintele tale se intorc in mine puternic si nu stiu incotro sa merg?

Mi-e dor de tine si de felul in care dadeai tu sens zilelor, de felul in care vedeam viata de la etajul 4 al apartamentului nostru….apoi de la etajul 2…si de aerul pe care il respiram, de plimbarile cu tine pe bulevard sau prin centru, de plimbarile prin magazine si de mesele copioase, de serile in care ne faceai cate o prajitura sau un ceai, de povetele tale care acum imi folosesc – pentru ca tu mi-ai spus sa fiu buna, indiferent de circumstante, tu m-ai invatat sa daruiesc – caci lucrurile cu care ramanem in viata sunt acestea , tu m-ai invatat sa incerc de o mie de ori, pana reusesc, sa ma ridic dupa fiecare cadere, sa tac atunci cand am furie in suflet – sa-mi cantaresc cuvintele, caci uneori , odata rostite, dor tare – SI-TI MULTUMESC PENTRU TOATE ASTEA, MAMA! Si pentru toate lucrurile pe care nu imi fac curaj sa ti le spun – pentru caldura cu care ne astepti acasa, pentru bunatatea si iubirea ta neconditionata … Si ma gandesc de multe ori ca vreau sa-ti daruiesc mai mult – si-mi pare ca-s prea “mica” si nu stiu s-o fac, si-mi pare ca nu mai am timp sau daca am, nu stiu sa il folosesc , si-n loc sa ma revolt, strang in mine ganduri care parca ma sufoca…

Ar trebui sa iti spun ca te iubesc mereu si sa te-mbratisez, ar trebui… Dar de cele mai multe ori nu o fac … Pentru ca ma-ngenuncheaza stangacia, sau poate ca-i doar un pretext pentru blocaj…

Azi,mama, iti scriu aceasta scrisoare “de calculator”… Si dac-o s-o citesti vreodata, mama, te rog sa stii ca te iubesc – te iubesc simplu si alb, te pretuiesc si te respect – si iarta-ma pentru ca in loc s-o spun…aleg sa tac – te iubim, si eu,si Maria, tu esti lumea noastra mare!

Vreau sa fii fericita… vreau sa stiu ca viata ta e frumoasa mereu – vreau sa cred si sa simt mereu ca destinul tau e unul maret – pentru ca tu esti buna, MAMA, esti perfecta!

Te sarut,

Andruta ta

E ZIUA TA,MAMICO!

MAMA , DOAR MAMA!

In fata lor se-ntinde marea albastra pe care-si tese soarele culorile aurii care se-mbina cu nisipul si cladesc castele care mai apoi se scufunda in mare si revin la suprafata fara se se distruga; ei isi ascund trupurile firave dupa ziduri si se privesc zambindu-si sagalnic, cuprinzand zarea – stiind ca au cucerit lumea si lumea e a lor.

Din spate ii acopera cerul atunci cand vine furtuna si-i cuprinde in palme , ii protejeaza zarea si-i coloreaza in rosu aprins asfintitul, ii priveste Dumnezeu dintr-o parte si-i binecuvanteaza cu iubire, li se ofera nestiinta si tabla alba pe care s-o picteze cu fericirea lor…

Copiii isi incalzesc sufletele cu dimineti insorite sculptate in dor, cu ierni in care isi impaturesc sarutul, cu apusuri fierbinti in care isi strang infriguratele imbratisari, cu minute in care isi descriu unul altuia lumi nestiute de nimeni, cladite chiar atunci, unul pentru celalalt.

Caci

“Copiii care se iubesc se-mbratiseaza in picioare
Langa portile noptii
Si trecatorii care trec ii arata cu degetul
Dar copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Si numai umbra lor
Inlantuita umbra tremura in noapte
Starnind mania trecatorilor
Mania si dispretul lor si rasetele si invidia.
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt in alta parte dincolo de noapte
Mult mai presus decat lumina zilei
In orbitoarea stralucire a primei lor iubiri.”

Does anyone know?

Another day has just begun
Life goes on there’s no return
How can I trust anyone
When honesty is such a dirty word
Does anyone know
The truth we’re looking for
Can’t find it anymore
Does anyone know
How to make me feel
For something that is real…?

Unele versuri au pur si simplu muzica lor, care-ti rasuna-n suflet cu mult inainte sa le asculti, si cateodata ma intreb daca nu cumva si eu sunt un cantec ale carui versuri incerc inca sa le gasesc, sau sa le formulez, unesc, ca sa devina cuvinte…

Oare stim ce este credinta, increderea ca oamenii carora ne destainuim ne sunt cu adevarat aproape, si oare minciuna este ceea ce ne face sa devenim mai puternici, mai siguri pe noi, mai egali in fata celorlalti sau in fata sinelui , oare de fiecare data voi vorbi despre masti si prea putin despre chipuri vii, oameni vii, oameni destoinici, persoane umane langa care sa-mi pot dansa sufletul? Oare….?

Se intampla ca inima sa doara – sa doara inauntru si sa ne simtim prabusiti – sa simtim cat de repede ne ratacim si cat de categoric ne scufundam, uitandu-ne menirea si mai ales uitand ca am fost inzestrati cu VIATA, cu VIBRATIE, cu MAGIE, cu ATINGERI…Transformandu-ne in propriile victime, ecouri solitare plimbandu-se pe pamant, scuturandu-se la umbra copacilor golasi si-nfrigurati de iarna, uitand pentru ce suntem aici, uitand ca purtam o masca lipita de chip, contopindu-ne cu scenariul pe care l-am creat pentru propria viata, deghizandu-ne in papusi colorate dar fara viata, jucand ca pe o scena care cere aplauze intr-o sala intunecata si de cele mai multe ori goala, transformandu-ne in lasii propriilor decizii, amagindu-ne ca suntem si sa nu fim, visand dorintele altora, incercand temerile celorlalti, fara sa ne dorim a le experimenta pe ale noastre…

Da, e o certitudine: ne-intalnim IN NOI cu chipurile altora, ne trezim ca deja le-am dat viata si ca efectiv “jucam” aceasta existenta. Cine sa mai creada in cine, cand totul pare un fiasco care nu poate fi patruns caci traim cu teama inabordabilului, cu teama esecului si-a solitudinii?

Chipurile s-ar putea “topi”, s-ar asterne linistea. Ne-am infricosa si am fugi fara sa privim inapoi. Ne-am opri cand am simti ca nu ne urmareste nimeni. Ne-am intoarce si ne-am regasi. Ne-am recunoaste si ne-am simti. Ne-am abandona in oameni si le-am oferi mai mult dintr-un timp scurt si o viata la fel. Am renunta la orgolii, la alergatul dupa iluzii, la trufia de sine, la vanitate si egocentrism..Dar stiu, ne-ar speria linistea si ne-am vrea inapoi, asa cum CREDEAM ca suntem. Vom fi debusolati dar liberi. Stingheri dar curati. Transparenti dar albi.

Doar o data pot cadea mastile, o singura data – si uneori e nevoie de un singur om ca sa se intample asta – de o singura lume perceputa intr-un moment diferit , de o singura piatra care sa ne loveasca, o clipa de nebunie sau de prea mult realism, un flash, asa cum ii spun eu, de cele mai multe ori, dar un flash care poate schimba ceva – PE NOI INSINE.

Iar de restul… se va ocupa CERUL.

Am invatat ca nimic nu se intampla fara motiv, si nimeni nu se apropie de nimeni fara motivatie, fara scop, fara ideea ca undeva,candva, s-au reintalnit, si-au spus lucruri, si-au soptit cuvinte si s-au mangaiat.  Noi oamenii suntem atat de vulnerabili…atat de usor suntem capabili sa iubim si atat de usor sa incheiem o poveste… Noi oamenii suntem plini adesea, si adesea goi…Si totusi , totul se intampla ca o selectie fireasca a celor ce vor avea sa vina, totul e prestabilit, e destin si e intamplare, e alegere indusa si e scop in sine. Dar dreptul de a alege e “garantat” de suflet, de minte, de ratiune si de logica. Dreptul de a alege sa spui “stop”, de azi “nu”, “nu”, “nu”. Pentru ca de multe ori viata e un simplu flash care arunca doi oameni de la extaz la agonie, de la sublim la pacat, de la “te vreau” si “nu te mai vreau”. Asta se intampla pentru ca in noi se schimba ceva – nu putem explica de la inceput, dar se explica singur in timp, si ceea ce pare un paradox, o nebuloasa, devine clar. Mie asa mi se intampla cu oamenii din viata mea – mi se intampla sa-i vreau tare, dar daca ei rup cumva, poate cu nestiinta, in mine, nu-i mai vreau niciodata, si nu-mi mai pasa, si-i las sa se piarda. E nevoie de o fractiune de clipa pentru dragoste – si de o secunda pentru indiferenta.Ca viata-i cinica – o stim prea bine – dar cumva lucrurile se aranjeaza – cumva karma actioneaza pentru fiecare.

Imi place sa cred c-am facut alegerile cele mai corecte, nu neaparat cele mai bune, ca din toate relele – l-am ales pe cel mai mic – ca din toate iubirile, am ales-o langa mine pe cea mai profunda, pe cea mai platonica, pe cea care, desi are putine gesturi si cuvinte – e atat de reala si bate atat de tare-n mine! Am inteles ca pentru apreciere si pentru dragoste exista cuvinte putine, pentru suflete nobile exista imbratisari puternice pe care nu le poate spulbera vantul …

*caci sufletele care se iubesc se intalnesc si se simt mai cu nesat atunci cand incearca vantul sa le arunce la margine, ca inimile devin mai tari atunci cand se iubesc in mare, ca cel care te vrea, te vrea pentru ca a descoperit uratul din tine si l-a considerat – cel putin o data – fascinant, ca n-a cautat sa te schimbe pentru binele propriu, si nici pentru binele tau – lasandu-te sa alegi firele din viata si sa ALEGI TU, in final – si nu te-a vrut pentru ceea ce erai la momentul la care te-a cunoscut – ci pentru ceea ce a vazut etern si pana la capat in tine , pentru ceea ce stie ca vei deveni, pentru suma intamplarilor care te-au adus langa el.

*caci dragostea nu este doar un biscuite in forma de inima, ci constanta la care te poti raporta peste timp, la minutele care au puterea de a-ti taia respiratia, la discutiile in contradictoriu care par sa arunce sufletele – doar pentru a le apropia si mai tare.

Nu sunt o eroina, si nu mi-am gasit eroul , nici o printesa care si-a gasit printul venind de departe pe al sau cal alb , nu sunt o carte plina de basme si love story-uri, sunt un om simplu , sunt un om viu, care si-a gasit sufletul… pe-o margine de lume, pe o banca goala, intr-o cafenea plina de oameni, intr-o frunza spulberata pe asfalt, intr-un soare galben si arzator, in stelele care lumineaza noaptea, printre monstri de gheata, printre suflete incompatibile si seci, prin timp si lungi calatorii …

…pentru ca sufletele care se iubesc, se iubesc pentru ca stiu ca nu exista alta cale.

Am incetat sa ma mai intreb unde este dreptatea, de unde vine durerea, de ce canta viorile si de ce-mi doresc sa aud valurile marii, si numai faptul ca insir aici asa-zisele intrebari pe care nu le mai am, e dovada vie ca eu nu m-am trezit, si nu stiu daca se va intampla.

Uneori am impresia ca totul este un mare fiasco, ca tot ce culegem nu este ceea ce semanam, ci ni se intampla efectiv, c-asa-i menit. Dar si daca-i asa, atunci totul devine prestabilit si infricosator, infiorator de-a dreptul – da’ nu avem certitudinea , avem doar intrebari si raspunsuri putine, si vrem sa aflam si sa cunoastem, dar in realitate nu vrem, luam totul asa cum vine si ne trezim rataciti. Unde ne ducem, incotro ne indreptam? Ce fac, ce vreau sa fac, de ce acum si de ce nu maine, sau peste 3 ani sau 5, unde este umanitatea si cine sunt eu de fapt?  De unde vine dorul ? Dar neincrederea? Dar magia care face lucrurile perfecte pentru o secunda meschina? De unde vine dragostea, din noi, de pretutindeni si de nicaieri, din oamenii buni si calzi, din univers sau din cer, o concepem ca pe un copil , o cladim ca pe un bloc sau exista acolo si asteapta sa fie descoperita? Sigur ca am ipotezele mele si raspunsuri multiple, si tocmai asta nu-mi da pace, inexactitatea ecuatiei.

Daca drumul duce spre nicaieri, atunci eu spre unde mai curg?

Pamantul imi da senzatia de ireversibilitate, gandul ca totul se petrece irepetabil, printre deja-vu-uri -grrr, cum il scriu pe-asta?! – iar cerul…cerul este sentimentul imposibilitatii, al visului, al faptului ca nimic nu e de atins, si totusi… Eu sunt aer, prin zodie -irelevant – si prin toti porii – cel mai relevant – sunt intre pamant si cer, de multe ori aproape de imposibil, alteori de ireversibil – si descopar lucruri.

In jurul meu descopari lucruri “usoare”, nu in sensul de facile, ci nelalocul lor, oameni “usori” , pisati de gol si cotidian, macinati de uratul din ei , oameni care nu isi pot asuma nestiinta, care nu vor sa li se explice, pentru ca au senzatia ca deja le stiu pe toate, ursuzi si neputinciosi. Mi-e dor de lumi albe, nu mai am nevoie de atatea culori decat in mine, in afara e nevoie de sinceritate, de transparenta… Oamenii ar trebui sa se transforme in ei, in ei insisi si in nimeni altcineva, sa se oglindeasca in propriile actiuni si sa fie mandri de ele atunci cand e cazul, si sa-si certe energiile care nu aduc nimic bun, si sa…

De multe ori ma simt jignita – astazi mi s-a intamplat asta- jignita de o atitudine gresita, de oameni care fura drepturile altor oameni, de cei care vor sa se transforme si mai ales sa iti transforme virtutile in defecte, sau pur si simplu sa le treaca cu vederea, fara nicio apreciere. Ma lovesc de incorectitudine si nepasare, imi amintesc ca am fost educata sa iau ce-i mai bun din oameni, sa le ofer totul, de la prezumtia de nevinovatie pana la sanse multiple…Am fost educata sa cred in umanitate, sa cred ca durerea este ceea ce ne aduce mai aproape unii de ceilalti in egala masura cu fericirea impartasita.Am fost crescuta sa n-am crezuri marunte, ci doar principii de oameni mari peste care sa nu trec, sa am vise mici, dar pe care sa le urmez pas cu pas pana ajung la cel mai mare ; mi s-a inradacinat , odata cu trecerea timpului, ideea ca un om poate face ceva chiar de unul singur, ca poate lupta impotriva curentului, ca poate deveni mandru de sine chiar daca in jur e depreciere ; stiu ca pot muta muntii din loc, pot sparge ziduri, pot darama mituri, pot intra in lumi mari si mici, in marea rece zambind – daca asa vreau – in oceane adanci – si ape tulburi – daca din nou, asa vreau… Si cred ca noi oamenii ar trebui sa traim cu astfel de ganduri, ca merita intotdeauna sa luptam pentru ceva, ca exista karma – dar karma mea este ceea ce influenteaza deciziile mele, nu si reactiile celorlalti, ca exista destin – dar poate ca nu trebuie privit cu asa mult fatalism , ca exista vise – care trebuiesc urmate si indeplinite no matter what.

that’s it.

Chiar asa. Apropo de ceilalti. Eu de multe ori m-am gandit ca cei care scriu pentru ceilalti nu sunt 100% corecti, 100% dezinvolti si onesti, pentru ca , sa decidem, e destul de dificil sa scrii concentrandu-te si incordandu-te pe ideea ca te va mai citi cineva, te va critica cineva, te va admira, de ce nu, cineva. Toate astea creaza pana la urma acea pojghita, ca nu stiu cum s-o numesc acum, acea masca a nevoii de-a minti putin,de a te preface putin, sau pur si simplu de a nu fi tu – which is wrong. Pentru ca nevoia de a scrie ar trebui sa fie nevoia de a vorbi pur si simplu, cu voce tare, dincolo de a stabili niste reguli sau de a impartasi ceva cu poporul. Dar, in fine, asa sunt eu. Ma cheama Inima, ce pot sa-mi fac?

In alta ordine de idei, zilele trecute vroiam sa scriu. Si nu doar atunci, ci-n multe alte precedente ocazii in care nu ca m-am oprit, pur si simplu mi-au zburat gandurile ,luandu-le locul altele, mai infometate, sau poate mai pline. Mi-am dat seama ca oamenii n-au nevoie sa fie sinceri, dar au nevoie de minciuna, au nevoie sa fie impopotonati si ridicati la cer in varii circumstante, au nevoie de cuvinte dulci si soapte la ureche, de floricele colorate care sa le faca ziua mai buna chiar daca ei stiu ca in realitate nici macar nu-i asa – pentru ca atunci cand ai o zi proasta, da’ proasta, ai o zi proasta, dom’le, si eu n-as avea nevoie de”lu-gu lu-gu”.  In fine.

Iata-ne ajunsi si-n 2012. Sunt sigura ca nu se termina nimic aici, nicio lume, poate doar daca ne transformam intr-o tara de prosti ridicoli si confuzi cu totii , poate doar daca refuzam sa ne desteptam, dar chiar si asa, va mai dura o vreme sa se-adune . Oricum as privi-o, optimismul in vremuri mai senine exista. Si nu renunt la gandul asta al meu. Eu nu mi-am schimbat orizonturile, tintesc catre aceleasi lucruri, am aceleasi idealuri si inca vreo cateva peste, am aceleasi visuri, si oamenii din jur mi-i apropii numai asa cum simt, in felul meu rece si uneori destul de brutal…Dar cand ma apropii ei stiu ca e pentru multa vreme, ei stiu ca voi ramane acolo, caci dincolo de toate ma consider o persoana loiala, patimasa in simtiri, in argumente.  A mai trecut un an , 2011 mult mai rapid ca 2010, cu bunele si relele lui, cu realizari si putine neimpliniri, nici nu le mai tin minte pe-acestea din urma, problema e ca a trecut cu o asa mare repeziciune ca nici m-am apucat sa fac bilantul, poate asa ne e dat in vremurile astea tulburi pe care le traim.

Citindu-ma din urma de la inceputul postului , realizez ca n-am imbinat nimic concret, doar o buimaceala de cuvinte, multe subiecte pe care as vrea sa le dezvolt prin scris si poate prea putin timp la dispozitie pentru a inchega totul asa cum imi doresc. Un lucru insa e cert: acela ca nu voi incepe sa scriu doar pentru ca simt atunci dar nu pot sa exprim, trebuie sa simt si sa sa curga cuvintele.

Acestea fiind spuse, ne vedem data viitoare!

Va doresc un an bun si frumos, plin de surprize minunate, plin de iubire pe care neaparat s-o daruiti si prea putin sa asteptati sa vi se daruiasca (oricum traim in cerc, vi se va intoarce !)

Eu raman aceeasi,

Misserror – neindemanatica, plina de mine, ironica si rece – dar intotdeauna aici, daca merita osteneala

ora 10 pm – Sunt foooarte obosita, asa ca voi fi succinta – I know, nu-i chiar my type, dar lucrurile se mai schimba. But for next months I’m attending some special events – So it’s keepin’ me busy all this.

Aaaa, si sa nu uit : anunt important – Caut rochie. Caut o rochie…speciala, colorata – cu multi fluturi,sau flori, sau primavara, vara, soare, luna, stele, mare, scoici, anything. Daca are cineva vreo recomandare de magazin, croitorie (de ce nu?), casa de moda, website sau orice altceva…please,please…let me know! Dau o bere

Ok, this is my human face.

S-aveti o primavara frumoasa…pana data viitoare cand voi scrie aici.

Buh-bye folks!

Explic lucruri si ma intalnesc cu oameni . Ma opresc din goana-mi nebuna si alimentez suflete, ofer un zambet, fac ceva…orice. Tresar. Multe ganduri imi curg in minte ca o apa involburata care parca goneste la vale.El sta conturat in asfaltul rece si ud, e frumos si toate gesturile il recomanda ca fiind cineva, si imi seamana ca entitate. Mai fac doi pasi si-n fata mea se-nalta un altul, eu ii zambesc si lui dar el mie nu, si nu inteleg. Se lupta in asflalt pana invinge, il vad, se simte glorios, oare nu intelege ca e ceva dincolo de asta? Nu stiu. Chiar nu stiu.

Mi-e dor de mare…in orice anotimp. Si de ideea de a face parte din acea imagine albastra si pura intr-o fotografie. Imi place sa insir cuvinte pe care doar eu le inteleg, dar unde-ar duce toate daca nu ar fi el? Ah,nu! Nu vorbesc despre dragoste. Sau poate ca da, insa la modul general, nu despre mine. Nu despre a mea. Li se impietresc buzele si chipul si ochii aluneca intr-un tarziu in nisip fiindca ei nu stiu. Dar eu stiu.
E clar: nu ne putem simti intregi fara ceilalti. S-au dus vremurile in care mai credeam ca nu-mi pasa si ca nu am nevoie de ei. In cate culori poate fi lumea desenata cu ajutorul nostru,al tuturor! Dar nu. Ne place negrul. Si albul. Si amarul din lucruri. Ne place sa fim pomposi,sa epatam , sa para ca stim, ca vrem, ca ne dorim, ca iubim. Sa para – si doar atat.
Am taiat cu privirea toti oamenii de pe strada,cei pe care ii cunosc, ii iubesc, ii respect , ii admir, cei pe care nu-i vreau, imi repugna, imi sunt indiferenti. As fi vrut sa nu pot rani, si sa nu pot pricepe. Fiindca, adevarat este…cu cat stim mai mult, cu atat vrem sa stim mai putin.
Dar nu ne putem opri. Suntem “suflati” cu asa ceva.

Privesc din nou in asfalt, il vad cum se uita la mine, nepasator si absurd, si inteleg iarasi ca suntem doar papusi frumoase, imbujorate si aparent calde, ne traim viata infrigurati si tot mai singuri, intelegem tot mai putin, vrem tot mai mult, luam tot, dar nu cerem voie, si consideram ca este al nostru.

El e o papusa. Eu sunt un om.