15 Jun 2016 sunt
 |  Category: cu fața la mine

sunt o furtună îmbrăcată în liniște,
mă îmbracă marea, până la genunchi
și vântul, până la brâu
mă îmbracă cerul, până la gât,
și viața, până la capăt,
și vântul îmi zboară gândurile toate,
ca să se facă liniște, să mai rămână loc
pentru iubire

sunt o ploaie rece de toamnă
care nu mai trece, și-n spatele ei rămâne uimirea
și speranța
pentru că-n lume nu se mai crede ca înainte
și-avem nevoie de timp
pentru iubire

sunt un soare care apune în spatele mării,
dincolo de ziduri, cu fața la oameni
ziua ard pietrele și ele se uită la mine,
și cer îndurare,
dar nu cunosc mila, ci doar lumina

sunt viața disperată din prăpastie, când nimic nu te mai salvează
sunt dumnezeu, atunci când n-am pe nimeni

sunt totul, și mă am,
sunt foc, și ard întotdeauna pe dinăuntru

sunt, nu mă tem.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.
Leave a Reply