O sa incep acest post cu o piesa care se potriveste cel mai bine momentului meu de acum.

Does anyone know?

Another day has just begun
Life goes on there’s no return
How can I trust anyone
When honesty is such a dirty word
Does anyone know
The truth we’re looking for
Can’t find it anymore
Does anyone know
How to make me feel
For something that is real…?

Unele versuri au pur si simplu muzica lor, care-ti rasuna-n suflet cu mult inainte sa le asculti, si cateodata ma intreb daca nu cumva si eu sunt un cantec ale carui versuri incerc inca sa le gasesc, sau sa le formulez, unesc, ca sa devina cuvinte…

Oare stim ce este credinta, increderea ca oamenii carora ne destainuim ne sunt cu adevarat aproape, si oare minciuna este ceea ce ne face sa devenim mai puternici, mai siguri pe noi, mai egali in fata celorlalti sau in fata sinelui , oare de fiecare data voi vorbi despre masti si prea putin despre chipuri vii, oameni vii, oameni destoinici, persoane umane langa care sa-mi pot dansa sufletul? Oare….?

Se intampla ca inima sa doara – sa doara inauntru si sa ne simtim prabusiti – sa simtim cat de repede ne ratacim si cat de categoric ne scufundam, uitandu-ne menirea si mai ales uitand ca am fost inzestrati cu VIATA, cu VIBRATIE, cu MAGIE, cu ATINGERI…Transformandu-ne in propriile victime, ecouri solitare plimbandu-se pe pamant, scuturandu-se la umbra copacilor golasi si-nfrigurati de iarna, uitand pentru ce suntem aici, uitand ca purtam o masca lipita de chip, contopindu-ne cu scenariul pe care l-am creat pentru propria viata, deghizandu-ne in papusi colorate dar fara viata, jucand ca pe o scena care cere aplauze intr-o sala intunecata si de cele mai multe ori goala, transformandu-ne in lasii propriilor decizii, amagindu-ne ca suntem si sa nu fim, visand dorintele altora, incercand temerile celorlalti, fara sa ne dorim a le experimenta pe ale noastre…

Da, e o certitudine: ne-intalnim IN NOI cu chipurile altora, ne trezim ca deja le-am dat viata si ca efectiv “jucam” aceasta existenta. Cine sa mai creada in cine, cand totul pare un fiasco care nu poate fi patruns caci traim cu teama inabordabilului, cu teama esecului si-a solitudinii?

Chipurile s-ar putea “topi”, s-ar asterne linistea. Ne-am infricosa si am fugi fara sa privim inapoi. Ne-am opri cand am simti ca nu ne urmareste nimeni. Ne-am intoarce si ne-am regasi. Ne-am recunoaste si ne-am simti. Ne-am abandona in oameni si le-am oferi mai mult dintr-un timp scurt si o viata la fel. Am renunta la orgolii, la alergatul dupa iluzii, la trufia de sine, la vanitate si egocentrism..Dar stiu, ne-ar speria linistea si ne-am vrea inapoi, asa cum CREDEAM ca suntem. Vom fi debusolati dar liberi. Stingheri dar curati. Transparenti dar albi.

Doar o data pot cadea mastile, o singura data – si uneori e nevoie de un singur om ca sa se intample asta – de o singura lume perceputa intr-un moment diferit , de o singura piatra care sa ne loveasca, o clipa de nebunie sau de prea mult realism, un flash, asa cum ii spun eu, de cele mai multe ori, dar un flash care poate schimba ceva – PE NOI INSINE.

Iar de restul… se va ocupa CERUL.

Pentru prima data in viata, cineva mi-a deschis ochii asupra unui lucru extrem de important pentru mine, lucru pe care nu il constientizasem dar pe care acum sunt bucuroasa ca il inteleg. Acel CINEVA este barbatul de langa mine. Am avut si am in continuare momente in care ma intreb de ce socializez atat de greu, de ce asa greu imi fac prieteni, de ce ma apropii de oamenii cu viteza unui melc, sau de ce nu ii las pe ei sa se apropie de mine. Si dupa zile in care m-am tot gandit, cred ca am aflat raspunsul discutand cu EL. Raspunsul e simplu : Am standarde prea ridicate, judec prea repede, am prea multe scuturi de aparare, ma plasez ca fiind cea mai cea dintre cei mai si pe ei undeva mult mai jos, unde nu ma pot atinge. Si e intr-adevar gresit. Am inceput sa invat sa accept oamenii, si odata cu asta ma simt mai impacata cu mine. Am inceput sa-i ascult. Nu suntem perfecti si poate tocmai aceste mici inflexiuni ne aduc mai aproape, ne dau senzatia – corecta de altfel – ca suntem atat de mult oameni si atat de putin suflete, capabile sa atinga acel nivel spiritual avansat, cum ar spune unii. Stiu ca a venit acel moment, la 25 de ani (abia impliniti) cand trebuie sa schimb ceva. In Bine. Neaparat. Si acel ceva incepe cu mine. Cu puterea mea de intelegere, acceptare. Cu puterea de a asculta, fara a intrerupe, de a zambi, fara a ascunde ceva inauntru, de a-mi face prieteni, fara a ma gandi ca nu se ridica la nivelul asteptarilor mele. Pentru ca daca iti intelegi cu adevarat nivelul, cred ca poti accepta oamenii langa tine, cu tot ce inseamna asta. Iar in tot acest timp, eu nu am facut asta. Eu am judecat aspru si am indepartat. Si am pastrat langa mine exact acele persoane care ar fi trebuit sa stea departe, exact tipul omului parvenit, prost, needucat, ipocrit, mincinos fata de sine. Dar astea aveam sa le descopar mai tarziu. Caci timpul, banii si mediul schimba oamenii. De fapt nu ii schimba, ii determina sa FIE EI. Mi-am analizat posibilitatile si conditia. Am nevoie de oameni, desi n-am vrut s-o recunosc. Am nevoie de ei, de voi. De voi toti.
In promisiunea cu mine, am decis sa fiu mai toleranta, mai putin cicalitoare,mai putin judecatoare, mai mult altruista, mai indreptata spre nevoile celorlati, mai putin indreptata catre propriul egoism, Eul meu. Sa fac lucrurile asa cum am fost “programata” de moralitate, educatie. Sa fac lucrurile cu caracter. Sa nu mai subestimez. Sa nu mai ezit. Sa nu mai judec. Sa nu ma mai grabesc sa imi spun parerea imediat dupa ce termina interlocutorul. Sa-mi ofer timp sa-l inteleg. Si nu in ultimul timp sa fiu EU. Intotdeauna.
A mai trecut un an si-am mai inteles.

Sa avem timp sa ne facem fericiti. Sa ne bucuram. Sa renuntam la cele imaginare, de dragul realitatii pe care noi o cream.

Las aici un pasaj din ultima carte citita , “Siddharta” – Herman Hesse , carte pe care o recomand ca fiind pentru cei care isi cauta propriul Eu, in special prima parte a cartii. Se potriveste acestui moment.

“Pe pielea mea si in sufletul meu mi-a fost dat sa aflu ca am avut o mare nevoie de pacat, am avut o mare nevoie de placeri , de alergatura dupa averi, de desertaciune si am avut nevoie de disperarea cea mai rusinoasa pentru a renunta la impotrivire , pentru a invata cum sa iubesc lumea, cum sa nu o mai compar cu nici un fel de lume dorita si imaginata de mine , cu nici un fel de desavarsire inchipuita de mine , ci sa o las asa cum este ea si sa o iubesc si sa ma bucur ca ii apartin.”

p.s. Multumesc surorii mele, pentru recomandarea cartii. Te iubesc, spirit liber!