O sa incep acest post cu o piesa care se potriveste cel mai bine momentului meu de acum.

Does anyone know?

Another day has just begun
Life goes on there’s no return
How can I trust anyone
When honesty is such a dirty word
Does anyone know
The truth we’re looking for
Can’t find it anymore
Does anyone know
How to make me feel
For something that is real…?

Unele versuri au pur si simplu muzica lor, care-ti rasuna-n suflet cu mult inainte sa le asculti, si cateodata ma intreb daca nu cumva si eu sunt un cantec ale carui versuri incerc inca sa le gasesc, sau sa le formulez, unesc, ca sa devina cuvinte…

Oare stim ce este credinta, increderea ca oamenii carora ne destainuim ne sunt cu adevarat aproape, si oare minciuna este ceea ce ne face sa devenim mai puternici, mai siguri pe noi, mai egali in fata celorlalti sau in fata sinelui , oare de fiecare data voi vorbi despre masti si prea putin despre chipuri vii, oameni vii, oameni destoinici, persoane umane langa care sa-mi pot dansa sufletul? Oare….?

Se intampla ca inima sa doara – sa doara inauntru si sa ne simtim prabusiti – sa simtim cat de repede ne ratacim si cat de categoric ne scufundam, uitandu-ne menirea si mai ales uitand ca am fost inzestrati cu VIATA, cu VIBRATIE, cu MAGIE, cu ATINGERI…Transformandu-ne in propriile victime, ecouri solitare plimbandu-se pe pamant, scuturandu-se la umbra copacilor golasi si-nfrigurati de iarna, uitand pentru ce suntem aici, uitand ca purtam o masca lipita de chip, contopindu-ne cu scenariul pe care l-am creat pentru propria viata, deghizandu-ne in papusi colorate dar fara viata, jucand ca pe o scena care cere aplauze intr-o sala intunecata si de cele mai multe ori goala, transformandu-ne in lasii propriilor decizii, amagindu-ne ca suntem si sa nu fim, visand dorintele altora, incercand temerile celorlalti, fara sa ne dorim a le experimenta pe ale noastre…

Da, e o certitudine: ne-intalnim IN NOI cu chipurile altora, ne trezim ca deja le-am dat viata si ca efectiv “jucam” aceasta existenta. Cine sa mai creada in cine, cand totul pare un fiasco care nu poate fi patruns caci traim cu teama inabordabilului, cu teama esecului si-a solitudinii?

Chipurile s-ar putea “topi”, s-ar asterne linistea. Ne-am infricosa si am fugi fara sa privim inapoi. Ne-am opri cand am simti ca nu ne urmareste nimeni. Ne-am intoarce si ne-am regasi. Ne-am recunoaste si ne-am simti. Ne-am abandona in oameni si le-am oferi mai mult dintr-un timp scurt si o viata la fel. Am renunta la orgolii, la alergatul dupa iluzii, la trufia de sine, la vanitate si egocentrism..Dar stiu, ne-ar speria linistea si ne-am vrea inapoi, asa cum CREDEAM ca suntem. Vom fi debusolati dar liberi. Stingheri dar curati. Transparenti dar albi.

Doar o data pot cadea mastile, o singura data – si uneori e nevoie de un singur om ca sa se intample asta – de o singura lume perceputa intr-un moment diferit , de o singura piatra care sa ne loveasca, o clipa de nebunie sau de prea mult realism, un flash, asa cum ii spun eu, de cele mai multe ori, dar un flash care poate schimba ceva – PE NOI INSINE.

Iar de restul… se va ocupa CERUL.

Uneori am senzatia ca viata se scurge total in defavoarea noastra, nicidecum c-am fi aici pentru a face/crea lucruri marete si pentru a lasa ceva in urma, ci pentru a ne testa limitele, pentru a ne face sa luptam pentru nevoile noastre, pentru a ne degrada, intr-un fel sau altul, ci nu pentru a ne mari;  pentru a ne nimici in propriile convingeri si a fi distrusi de propriile arme, pentru a ne ironiza pe noi insine, si pentru cinismul din care ne-am nascut. Cum as putea sa  ma incred in libertatea care nu imi apartine, in soarele care nici macar nu ma arde – la propriu, in stelele pe care nu le vad niciodata cazand, in pamantul de sub picioare, pe care de cele mai multe ori nu pot sa mi-l asum, in visele care staruiesc neincetat si pe care inca nu le-am atins, in fatidica soarta de care sunt prea constienta?

Am incetat sa ma mai intreb unde este dreptatea, de unde vine durerea, de ce canta viorile si de ce-mi doresc sa aud valurile marii, si numai faptul ca insir aici asa-zisele intrebari pe care nu le mai am, e dovada vie ca eu nu m-am trezit, si nu stiu daca se va intampla.

Uneori am impresia ca totul este un mare fiasco, ca tot ce culegem nu este ceea ce semanam, ci ni se intampla efectiv, c-asa-i menit. Dar si daca-i asa, atunci totul devine prestabilit si infricosator, infiorator de-a dreptul – da’ nu avem certitudinea , avem doar intrebari si raspunsuri putine, si vrem sa aflam si sa cunoastem, dar in realitate nu vrem, luam totul asa cum vine si ne trezim rataciti. Unde ne ducem, incotro ne indreptam? Ce fac, ce vreau sa fac, de ce acum si de ce nu maine, sau peste 3 ani sau 5, unde este umanitatea si cine sunt eu de fapt?  De unde vine dorul ? Dar neincrederea? Dar magia care face lucrurile perfecte pentru o secunda meschina? De unde vine dragostea, din noi, de pretutindeni si de nicaieri, din oamenii buni si calzi, din univers sau din cer, o concepem ca pe un copil , o cladim ca pe un bloc sau exista acolo si asteapta sa fie descoperita? Sigur ca am ipotezele mele si raspunsuri multiple, si tocmai asta nu-mi da pace, inexactitatea ecuatiei.

Daca drumul duce spre nicaieri, atunci eu spre unde mai curg?

Pentru prima data in viata, cineva mi-a deschis ochii asupra unui lucru extrem de important pentru mine, lucru pe care nu il constientizasem dar pe care acum sunt bucuroasa ca il inteleg. Acel CINEVA este barbatul de langa mine. Am avut si am in continuare momente in care ma intreb de ce socializez atat de greu, de ce asa greu imi fac prieteni, de ce ma apropii de oamenii cu viteza unui melc, sau de ce nu ii las pe ei sa se apropie de mine. Si dupa zile in care m-am tot gandit, cred ca am aflat raspunsul discutand cu EL. Raspunsul e simplu : Am standarde prea ridicate, judec prea repede, am prea multe scuturi de aparare, ma plasez ca fiind cea mai cea dintre cei mai si pe ei undeva mult mai jos, unde nu ma pot atinge. Si e intr-adevar gresit. Am inceput sa invat sa accept oamenii, si odata cu asta ma simt mai impacata cu mine. Am inceput sa-i ascult. Nu suntem perfecti si poate tocmai aceste mici inflexiuni ne aduc mai aproape, ne dau senzatia – corecta de altfel – ca suntem atat de mult oameni si atat de putin suflete, capabile sa atinga acel nivel spiritual avansat, cum ar spune unii. Stiu ca a venit acel moment, la 25 de ani (abia impliniti) cand trebuie sa schimb ceva. In Bine. Neaparat. Si acel ceva incepe cu mine. Cu puterea mea de intelegere, acceptare. Cu puterea de a asculta, fara a intrerupe, de a zambi, fara a ascunde ceva inauntru, de a-mi face prieteni, fara a ma gandi ca nu se ridica la nivelul asteptarilor mele. Pentru ca daca iti intelegi cu adevarat nivelul, cred ca poti accepta oamenii langa tine, cu tot ce inseamna asta. Iar in tot acest timp, eu nu am facut asta. Eu am judecat aspru si am indepartat. Si am pastrat langa mine exact acele persoane care ar fi trebuit sa stea departe, exact tipul omului parvenit, prost, needucat, ipocrit, mincinos fata de sine. Dar astea aveam sa le descopar mai tarziu. Caci timpul, banii si mediul schimba oamenii. De fapt nu ii schimba, ii determina sa FIE EI. Mi-am analizat posibilitatile si conditia. Am nevoie de oameni, desi n-am vrut s-o recunosc. Am nevoie de ei, de voi. De voi toti.
In promisiunea cu mine, am decis sa fiu mai toleranta, mai putin cicalitoare,mai putin judecatoare, mai mult altruista, mai indreptata spre nevoile celorlati, mai putin indreptata catre propriul egoism, Eul meu. Sa fac lucrurile asa cum am fost “programata” de moralitate, educatie. Sa fac lucrurile cu caracter. Sa nu mai subestimez. Sa nu mai ezit. Sa nu mai judec. Sa nu ma mai grabesc sa imi spun parerea imediat dupa ce termina interlocutorul. Sa-mi ofer timp sa-l inteleg. Si nu in ultimul timp sa fiu EU. Intotdeauna.
A mai trecut un an si-am mai inteles.

Sa avem timp sa ne facem fericiti. Sa ne bucuram. Sa renuntam la cele imaginare, de dragul realitatii pe care noi o cream.

Las aici un pasaj din ultima carte citita , “Siddharta” – Herman Hesse , carte pe care o recomand ca fiind pentru cei care isi cauta propriul Eu, in special prima parte a cartii. Se potriveste acestui moment.

“Pe pielea mea si in sufletul meu mi-a fost dat sa aflu ca am avut o mare nevoie de pacat, am avut o mare nevoie de placeri , de alergatura dupa averi, de desertaciune si am avut nevoie de disperarea cea mai rusinoasa pentru a renunta la impotrivire , pentru a invata cum sa iubesc lumea, cum sa nu o mai compar cu nici un fel de lume dorita si imaginata de mine , cu nici un fel de desavarsire inchipuita de mine , ci sa o las asa cum este ea si sa o iubesc si sa ma bucur ca ii apartin.”

p.s. Multumesc surorii mele, pentru recomandarea cartii. Te iubesc, spirit liber!

A mai venit o toamna ; o toamna prea senina pentru vremurile tulburi pe care le traim, o toamna seaca, misterioasa, tampa, credula. Am cunoscut oameni si i-am dezamagit. M-au cunoscut oameni si m-au dezamagit. E oarecum mersul obscen de firesc al lucrurilor. Si mie imi place firescul , chiar daca peste tot in jur lucrurile imi par fortate. Am iubit si iubesc. Iubesc prea tare , prea tomnatec, prea pregnant. Am doruri si nu ma schimb. Un om mai vine, si altul mai pleaca ; in propozitii scurte imi astern deznadejdea si fericirea ; nu ma mai pierd. Nu mai are sens. Am langa mine un botic dulce care-mi mangaie serile, zilele, diminetile, noptile. Am langa mine jumatatea – avem intregul. Nimic nu se intampla fara menire, fara scop, fara obiectiv, fara sa fi fost trasate linii fine,macar o data. Ca de fiecare data, a trebuit sa ma adaptez. Este lupta mea, si lupta Eu-lui meu. Sunt mult prea egocentrista, mult prea plina de mine, mult prea egoista, mult prea orgolioasa. Si pierd. Dar este o pierdere efemera,cu siguranta. Pentru ca cei ce raman alaturi sunt adevaratii EI. Am uitat ce-nseamna prietenia – si asta pentru ca traiesc intr-o lume ascunsa, poleita, prefacuta, ambalata frumos, daruita cu meschinatate celorlalti. M-am saturat de culorile astea care nu se imbina nicicum. Ma ustura ochii !
Alegeri. Am mai ales o data. Si-nca o data. Si sunt aici. Si acum. In fata mea e marea albastra si rece, si-n parul meu vantul care se plimba inainte s-o ia printre stanci, in spate am serile amagitoare de sfarsit de vara, toate inceputurile si sfarsiturile. Am dragostea – dragostea imensa fata de tot ce ma-nconjoara, puterea zambetului, puterea faptei, puritatea opiniei. Nu stiu ce va aduce o noua zi dar am sa atarn in noapte cu gandul la toti cei care macar pentru o clipa s-au oprit la mine, si pentru mine. Si le zambesc celor care au plecat, pentru ca , daca au facut-o, atunci nu erau meniti a fi pentru mine. Le multumesc celor care sunt , fiindca fara ei nu eram aici. Si ii imbratisez pe cei care m-au uitat, pentru ca au facut-o firesc, veseli.

Cuvintele iau locul tristetii, iar lipsa lor inseamna dragoste…

“Fara un pic de nebunie, viata ar fi un act vulgar” (Mario Diament – Tangou final) – Am surprins asta intr-o dupa-amiaza de inceput de toamna, pe cand asteptam in statia de autobuz si ma uitam aiurea pe diverse afise. Mi-am amintit de teatru, de oameni frumosi. Mi-am amintit de o ea pe care am iubit-o si pe care inca.

Cand se lasa seara, se asterne uitarea.

De multe ori ne promitem lucruri – ne promitem ca nu vom mai esua,ca vom fi mai buni,ca nu vom mai repeta greseli,ca vom invata din ele,ca nu vom mai rani,ca vom iubi mai mult,ca vom minti mai putin,ca vom fi mai recunoscatori celorlati,ca vom face alegeri mai bune,ca nu vom mai avea regrete,ca ne vom crea alte perspective,ca vom lasa trecutul in urma,ca le vom spune mai des celorlalti cat de mult ii iubim.
Dar ne intalnim cu noi insine intr-o situatie promisa,si uitam.
As vrea sa invat mai mult despre iubire si implicit despre oameni. As vrea sa fiu inteleasa. As vrea ca oamenii sa creada mai mult. Dar nu intotdeauna se intampla asa.
Eu promit sa nu renunt la tot ceea ce am devenit astazi,fortata de imprejurari,de circumstante,de oameni,eu promit sa te tin mereu aproape pe tine,cel care meriti asta, eu promit sa nu-mi schimb optica, chiar de-ar fi sa ma aleg cu singuratate.

Azi…azi mai e putin si vom fi noi doi in alta parte..dar tot noi doi,si tot asa…fericiti ca acum. Citisem undeva un citat care se referea la faptul ca noi oamenii nu credem in lucruri magice, si atunci cand ni se intampla,nu realizam ce sunt/cum sa le definim/cum sa ne bucuram de ele. Cred ca am facut-o si eu la un moment dat. Poate ca inca mai am reminiscente. E greu sa te obisnuiesti cu atat de mult bine -poate suna ironic dar asa este. Asa e viata,plina de cinism. Uneori ni se dau lucruri atunci cand nu mai avem nevoie de ele ,pentru ca am renuntat, alteori cand ni se ofera, le luam din orgoliu , avand senzatia ca ne apartin in totalitate,ca am luptat pentru ele candva,ca drept dovada e absolut necesar sa le avem,chiar si in al 12-lea ceas.
Am renuntat demult la a-mi umple asa zisele goluri din viata. Am renuntat sa caut petece cu care sa refac ceea ce era gaurit. Am mers doar in fata. Si au aparut lucruri,oameni care fara sa stie,m-au ajuta. Nici eu nu le-am spus-o vreodata,si nici n-o voi face. N-o voi face pentru ca nu vor intelege.
De multe ori mi-au trecut prin minte diferite metode prin care as putea invinge in anumite situatii in care ma aflam, ma gandeam cum sa fac sa schimb ceea ce sunt pentru o perioada, dar pe masura ce incercam s-o fac,realizam ca nu pot.
Fiindca eu nu sunt asa, eu m-am construit in ani durerosi in care ma simteam singura,mica,stinghera,ani in care m-am mintit, ani in care am cazut,m-am pierdut,pentru a ma castiga mai tarziu. Nu m-am prefacut, desi multi oameni m-au considerat o falsa ,si nu m-am ”mulat”,desi ar fi fost cel mai usor. Ca atare n-o s-o fac nici azi.
Eu sunt ceea ce vad azi in oglinda, sunt intreaga langa omul pe care l-am cunoscut intr-o zi de sfarsit de vara in care ma pierdusem printre atatea vise goale… Eu sunt suma faptelor parintilor mei,sunt truda lor, sunt zilele in care ei incercau sa-mi bage mintile-n cap, sunt suma noptilor pe care sora-mea si le pierdea pentru a ma face sa gandesc pozitiv… Sunt. Frustrant e gandul,sentimentul ca eu n-am s-o pot sprijini niciodata asa cum a facut-o ea. Probabil ca nu sta in puterea mea. Probabil ca e normal sa ne simtim uneori neputinciosi. Probabil.

Viata mea are un curs pe care ma straduiesc sa-l inteleg inca… de aproape un an. Pentru ca viata mea ,a noastra…este minunata. Este un lucru extraordinar ca ne-am intalnit,ca ne avem,ca ne iubim,ca ne stim,ca ne simtim,ca ne aflam, ca suntem atat de bogati …unul in prezenta celuilalt.

Inchei aici…trebuie sa-ti ies zambind in usa..

Si pentru noi ,si pentru ei :

watch?v=1EleqGGHfOc&playnext_from=TL&videos=BX5K__bvQbY&feature=rec-LGOUT-real_rev-rn-1r-31-HM

Imi dau o mie de sanse si tot eu sunt cea care si le ia, ascult de multe ori de tine, insa de cele mai multe ori tot la mine ma intorc, privesc oamenii de pe strada,pe care nu-i cunosc, fix in ochi. Ma uit sus, pe cer, si cand nu-l vad albastru, stramb din nas. Apoi privesc drept inainte,uneori ma uit si dupa masini, stau la semafor, nu ma rutinizez, pentru ca ma confrunt cu mine si cu personalitatile mele (??? ) , apoi cobor la metrou si ma intorc acasa, de la serviciu. Sunt rosie, si alba, albastra si uneori – rareori – gri, indiferenta si rece, alteori neagra,neagra de furie, dar de cele mai multe ori sunt Eu, o combinatie de culori (imi place sa cred ca potrivita), un soi de vin tare si vechi, de la care te doare capul – sau nu – totul depinde de felul in care alegi sa-l bei ; sau de cantitate. Whatever.
Am cunoscut oameni si am ales – DIN NOU – si am avut momentele mele in care am fost stinghera, in care am plans fara lacrimi, in care am cerut totul si-apoi am spus ca nu mai am nevoie. Am ales rar, si cate o ‘bucata’ – asta ma defineste. Am avut doruri si am rabdat. M-am bucurat si cand nu meritam, m-am ridicat si cand trebuia sa mai fi ramas o vreme, am fost rea cand puteam alege contrariul, am tacut de ataaaatea ori – si mi-as fi dorit sa pot articula cuvinte. Am pus PUNCT – situatiilor de care nu mai aveam nevoie, carora nu le mai vedeam rostul, si relatiilor cu oameni care n-ar fi putut fi langa mine cu tot sufletul lor. Am ales sa traiesc judecand lucrurile care se intampla in juru-mi, dar fara voia mea,lucruri care amintesc ca nu asa am fost educata, ca nu asa am vrut, ca se poate altfel, ca .
Dar azi, aceasta-i fericirea. Fericirea-i locul in care sunt. Iubirea cea mare e inauntrul meu, independenta de atasamente. Iubirea cea mare e aici si acum . E peste tot in mine si in afara mea . Este acolo unde nu mai exista limite,margini, rataciri, suflete goale, cuvinte care nu rostesc.
Azi sunt hotarata sa daruiesc – fara “dar”-uri , sa soptesc, sa admit ca gresesc .
Cobor din nou la metrou. A fost o zi friguroasa , si m-am imbracat cam subtire. Fac retrospectiva celor intamplate la job,vorbesc cu o colega, dar gandul imi fuge departe spre casa,unde e cald . Si e locul meu, al nostru, si asta e o senzatie aparte. Nu spun multe, dar gandurile imi alearga prin minte ca la o competitie.

Sunt libera, da, sunt atat de libera!!!
Si am o dedicatie…E weekend si in sfarsit, sunt acasa . Nicaieri nu e mai bine ca aici.

Picura dragoste in mine… Lasa-ma sa te simt alb si cald,lasa-ma sa-mi amintesc de fiecare data ca te-am gasit intr-un ocean de alge , si cand te-am intalnit erai singur si…si tu m-ai ales. Da, tu m-ai ales,si eu am spus “da!”, pentru ca daca nu vroiam atunci,nu se mai putea niciodata.
Lasa-ma! Si ce daca ploua pe pleoapele mele, si ce daca bate vantu-n ochii tai care zambesc tomnatec, si ce daca-n noi doi ninge cu fluturi care zboara bezmetic , incrucisandu-si drumurile? Si ce daca, raspunde-mi,si ce daca?
Si cand a inceput sa-mi pese? Ah…Niciodata.
Picura flori de tei, ca sa-ti miros absenta pierduta pe buzele mele . Amorteste-mi strigatul cu saruturi multe, inainte sa ni le fure vantul, sufoca-ma cu degetele-ti delicate si fa-ma sa strig fara sa m-auda nimeni insa. Iubeste-ma,iubeste-ma!
Picura-n ochii mei departari rosiatice care sa se amestece cu frunzele de toamna, sa se-nsire pe asfalt, sa-mi adune toate lacrimile , si toate zambetele, sa se amestece toate, si-apoi sa dispara… Mi-a fost prea dor, si inca-mi e! Mi-e dor de dorul soaptelor tale, de atingerea ireala a mainilor tale, care-mi acopera pielea de pe spate,desenand contururi fine in forma de inima. Mi-e dor de forma lucrurilor care-ti apartin, chiar daca eu le am pe toate. Traiesc ca sa-ti fur toate clipele, ca sa te videz de sentimente, ca sa-ti sec toate apele adanci care curg atat de frumos si de calm inauntru,ca sa-ti abandonezi toate simturile in palmele mele, sa obosesti si sa renunti, sa mi te dai cu totul, pana la ultima bula de aer.

Imi infig mana in gatul tau,si-ti soptesc demiurgic un “nu te teme” scurt, dandu-ti senzatia ca te-am creat si ca nici macar nu mi-a trebuit mult, desi numai eu stiu ca a durat o eternitate. Mi-a luat o fascinanta si nesfarsita clipa sa mi te imaginez in toate ipostazele, sa te disec dincolo de invelisurile transparente care nu spun nimic, sa ma invelesc cu rasul tau caruia as vrea sa-i aud ecoul.
Mi-am dorit sa te fac sa plangi, dar nicidecum dintr-o pornire sadica, ci ca sa te aduc aproape de simturile mele care uneori se comporta de parc-ar fi agatate pe-un gard de lemn,plin de cuie ruginite si straine. Mi-am dorit sa nu mai poti, mi-am dorit sa te doara, pentru ca numai durerea ta mi-aminteste ca-s totusi vie. Sunt egoista, da. Insa..stii, fiecare minut imi arata felul in care reusesc sa m-abandonez pentru tine. Poate ca-s rea, si cruda. Poate ca-s doar un cliseu al omului obisnuit si simplu, care-si citeste dimineata nestingherit de aglomeratie ziarul , pe scaun, in metrou. Poate… Da, poate.

Picura … Pana se scurge tot, de tot… Ca sa ne pierdem amandoi. Tu pentru mine, si eu… Si eu intotdeauna pentru tine. Numai pentru tine.

“E poate adevarat ca nu existam cu adevarat pana cand nu ne vede cineva existand, nu vorbim cu adevarat pana cand nu intelege cineva ceea ce spunem, in esenta, nu suntem pe de-a-ntregul vii pana cand nu suntem iubiti.”

Este inutil sa spun ca toti vrem sa ne simtim vii la un moment dat, in special atunci cand constientizam ca nu vibram, ca nu traim tot ceea ce poate fi cu adevarat trait.Simti la un moment dat un fel de explozie de ganduri si de trairi, care se pregateste sa arda inima celuilalt, fara sa stii ca el este preocupat in a-si trai linistea, fara sa stii ca el nu vrea sa arda, iar daca pana la urma isi doreste, nu esti tu…
Da, universul meu nu mai exista. Da, lumea pe care o creasem a murit. M-am mai plimbat o data prin ea, sperand c-o sa reusesc sa mai adun franturi,pe care sa le lipesc, din bucatele mici, si sa le refac, asa cum erau ele candva – mari, clare, albe.Absolut inutil. M-am impiedicat in proprii mei pasi,absorbita de alte ganduri fara inteles, am mai intins o data mana, crezand ca de data asta n-o sa mai cad, dar observasem atat de clar linia orizontului…incat stiam ca nu mai am ce face.
Am metaforizat prea mult viata, sperand ca in esenta, ea este un cuvant simplu. Am hiperbolizat tot ceea ce mi se intampla ,crezand ca finalul este de fapt cel grandios, dar in realitate,inceputul unui drum este cel care da valoare traseului in sine ; de el depinde tot ce se intampla mai departe. Dar eu n-am stiut…Sau n-am vrut sa stiu.Am dat mii de nuante fiecarei actiuni, fiecarui lucru care incepea cu tine.Am analizat mereu fiecare coltisor, in tacere, singura, am facut introspectii, toate nu in zadar, ci poate pentru mai tarziu,probabil. De-abia acum realizez ca n-am existat niciodata in lumea asta pe care o creasem, ca n-am vorbit, articuland fiecare cuvant, creand reactii, ca n-am soptit decat pentru mine, fara a fi auzita de tine.Nu conta,stii,nu conta cine eram eu pentru lume,nu conta felul in care eram privita de ceilalti, importanta era doar perceptia ta asupra mea (cum am avut sa constat, una destul de eronata,in final). Este ultima data cand iti scriu, ultima data cand cuvintele mele mai aluneca spre tine. Stiu ca esti orb,intotdeauna ai fost, dar nu conteaza, si orbii pot vedea uneori…cu ochii mintii.
Mi-amintesc cand ai scris intr-un sms,demult, la putine luni dupa ce ne cunoscusem, ca alaturi de mine simti ca poti schimba lumea. Nu stiu ce lume vroiai sa schimbi atunci, dar pana astazi…totul a ramas la fel. Totul,mai putin eu. Pe mine m-ai schimbat. Imi asum doar vina de-a fi fost fascinata de inocenta ochilor tai, de inocenta gesturilor tale, de seninatatea actiunilor tale, de copilaria pe care mi-o dadea sarutul tau. Imi asum de fapt totul, gandindu-ma de fapt ce mai e. Fiindca nu mai e. A fost doar ceea ce credeam eu ca poate fi. Atat…si nimic mai mult. As fi vrut sa spun ca ma asteptam la asta. De fapt, nu ma asteptam deloc, eram prea ”ocupata” sa te iubesc. Acum ar trebui sa incep sa ingrop totul, dar din pacate nu poti ingropa ceea ce e inca viu. Ti-am spus ca te-am iubit si mi-ai raspuns cu un ”stiu” apasat. Nu stiu in ce masura ai stiut, dar probabil ca exista oameni (si tu esti unul dintre ei) care renunta cu usurinta la a fi iubiti. Mai am de invatat, in conditiile date. Nu pot intelege decat ca te-a coplesit dragostea mea, ca era mai mult decat poti duce…Sau , cum spunea o vorba :”Go away, esti prea buna pentru mine!” . Mi-am notat asta in carnetelul cu lucruri ”demne de retinut”.
Te iubeam si nu imi pasa ca nu comunicai cu mine, nu-mi pasa ca nu imi acordai timp, ca nu existam decat atunci cand vroiai tu sa exist, ca ma vedeai doar atunci cand ochii tai vroiau cu adevarat sa vada, ca iti vorbeam doar atunci cand vroiai sa ma auzi, nu-mi pasa ca era frig afara sau prea cald, atunci cand eram amandoi, nu-mi pasa ca nu erai receptiv in a face lucruri impreuna sau ca pur si simplu preferai sa le faci cu altcineva; nu-mi pasa de nimic si de nimeni, pentru ca tu luminai toate potecile mele, atunci cand intrai pe usa… Atunci cand erai prezent… Te iubeam si eram dispusa sa lupt chiar si cu tine, cu principiile tale, cu dorintele tale, cu tot ceea ce ti se parea firesc in a face. Mai mult, chiar cred ca renuntasem sa lupt, doar pentru a te vedea zambind, pentru a te vedea fericit. Dar nu erai fericit… Poate c-am fost prea mult, sau prea putin. Chiar constienta fiind ca nu te simteam, ca nu te intelegeam, ca nu pricepeam o iota din actiunile tale, continuam sa te iubesc. Pentru ca dragostea mea nu s-a redus niciodata doar la atat. Nu pot sa cred decat ca fericirea a insemnat un pahar de apa care s-a evaporat. Acum, cand ma uit in jur,parca nu mai recunosc nimic din tot ceea ce a fost. Totul imi este strain, ca si cum as fi trait niste fragmente care mi-au fost daruite, care nici macar nu au fost in totalitate ale mele. Mi s-au citit niste pagini dintr-o carte, apoi povestitorul a plecat cu tot cu carte,nelasandu-mi nimic,nici macar o frantura,asigurandu-se ca n-am sa povestesc mai departe din cartea lui.
Te-am iubit atat de mult incat acum nici macar nu mai vreau sa te privesc in ochi…Inca te iubesc, si dac-ai sa constientizezi vreodata asta, cu-adevarat,si-ai sa vezi transparenta sentimentului, ai sa-ntelegi… Toate astea sunt prea putin din tot ce simt, din tot ce este…Insa-mi doresc pentru-amandoi s-avem ce meritam,in parte, fiindca doar atunci putem vedea dincolo de bariere, de clisee, de ”facem pentru ca asa trebuie”.

Fowles spunea,in ”Magicianul”, ca ”Nu avem voie sa lasam totul la voia intamplarii, asa cum nu avem voie sa ne inecam. Inoata!” , nu pot decat sa-mi promit ca n-am sa alunec pe fundul oceanului, in incercarea de-a iesi la mal. Ai fost…dragostea mea, marea mea dragoste…Dar se pare ca cineva s-a grabit sa-mi spulbere sperantele, sa-mi ia visele, sa mi le care departe, ca intr-un sac, cu multa cruzime, sa le terfeleasca, apoi sa le arunce in mare, sa nu mi le recuperez niciodata. Este una din actiunile in fata careia , in final, va trebui sa ma supun, dupa incercarile esuate de a mi le lua inapoi.
Nu mai e, nu mai esti, dar vei ramane, pentru ca ingerii nu mor…Vei ramane aici o vreme, in locul in care-ai stat inca de la-nceput…
Ramai cu bine, dragul meu….ramai cu bine !

I’ll never let you see
The way my broken heart is hurting me
I’ve got my pride and I know how to hide
All the sorrow and pain
I’ll do my crying in the rain

Someday when my crying’s done
I’m gonna wear a smile and walk in the sun
I may be a fool
But till then, darling, you’ll never see me complain
I’ll do my crying in the rain
I’ll do my crying in the rain
I’ll do my crying in the rain
I’ll do my crying in the rain .

”Moare cate putin cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis”.- Pablo Neruda  – Am extras doar o fraza din celebra ”Cine moare” ,fiindca la acest moment,imi pare cea mai conturata si potrivita inimii.

Am descoperit o poezie a lui (printre multele frumoase si pline de culoare) care imi place in mod deosebit. O impart.

                           I Do Not Love You Except Because I Love You

I do not love you except because I love you;
I go from loving to not loving you,
From waiting to not waiting for you
My heart moves from cold to fire.

I love you only because it’s you the one I love;
I hate you deeply, and hating you
Bend to you, and the measure of my changing love for you
Is that I do not see you but love you blindly.

Maybe January light will consume
My heart with its cruel
Ray, stealing my key to true calm.

In this part of the story I am the one who
Dies, the only one, and I will die of love because I love you,
Because I love you, Love, in fire and blood.

Exista momente care se impart intre nostalgie si visare, intre certitudinea ca exista o soarta si incertitudinea existentei noastre, momente in care,desi avem convingeri,nu le putem imortaliza pentru a ramane doar ale noastre,cu noi,pentru noi.Exista clipe de nedefinit, secunde suspendate, sanse furate. Exista lacrimi pe care nu ni le pot cuprinde ochii. Exista nesansa, destin, si,nu in ultimul rand, exista iubire. Azi n-am de spus prea multe, dar va las c-o melodie care mi se pare la fel de potrivita ca si versurile de mai sus.

P.S. Nu,nu mai cred in Valentine-s Day, in ceea ce inseamna ziua asta, dar am sa incerc sa fac o sarbatoare din fiecare zi si eventual, sa ma bucur de Dragobete.

Ne intalnisem pe malul marii Mediterane,absolut intamplator,cum se spune . Eu stateam pe patura rosie,privind cand in larg,cand tarmul si valurile care se spargeau la doi pasi de mine.Intre noi erau copii care ori faceau castele de nisip, ori umpleau galetusele cu apa si puneau cu lopatelele nisip.Intre noi erau oameni ”mari”, care stateau la plaja ori isi fereau trupurile de razele puternice cu ajutorul prosoapelor. Intre noi era o mare albastra si calda,si-un nisip fin,care ne ardea talpile,si sute de perechi de papuci. Cu noi a fost intotdeauna cerul si-ntre noi o lume si-un pamant. Tu erai in picioare, scotocind in rucsac dupa o bricheta; ti-ai aprins o tigara si priveai in jur,spre nimic anume si totusi spre ceva. Am auzit cum in stanga mea o mama ii facea observatie copilului sau, rugandu-l sa manance cu grija inghetata (prea tarziu insa). M-am intors si l-am privit zambind. In dreapta ta, un tip striga dupa cainele sau, care imprastiase nisipul pe paturile oamenilor.Te-ai intors si tu, curios.

Ne-am intalnit ochii – pentru prima data din sirul urmatorilor ani. N-am crezut ca esti chiar tu – n-am crezut-o nici chiar atunci cand mi-ai vorbit mie. Dar inima o luase la goana – cine puteai sa fii? M-am balbait si mi se inrosisera urechile ,iar tu ai scapat tigara din mana si ai inceput sa-mi zambesti, la fel de rusinat. Te tot uitai in jur, dar nu era nimic care sa te salveze de mine. Ai renuntat. Nici macar nu reuseam sa fim formali – cred ca eram doar noi doi, si plaja plina, si cerul senin – doar marea se-nvolburase, pentru a o putea identifica cu ochii tai. Mi se facuse frig,si-afara patruzeci si doua de grade. Cand am pornit spre tine, am vrut sa pun ceva pe mine, insa am renuntat si la asta, iar tu te miscasei doar cativa pasi. Stiu,ai simtit ca paralizezi – e o stare. Nici nu ne-am mai mirat – ”ca vai,cum de esti aici, cum de sunt, de ce acolo si nu in alta parte,cum s-a intamplat asta,etc.”. Eram in transa,si tu, si eu. Am scapat din aglomeratia plajei si ne-am indreptat spre faleza,desculti. Vantul se juca in parul meu lung si tu ma priveai ca pe o fiinta ciudata,venita din alta lume, special pentru tine. Te-am intrebat daca vrei sa bem o cafea, si-n loc sa te las sa raspunzi, am adaugat: ”eventual rece”, dandu-mi seama ca afara era totusi cam cald. M-ai privit bland, cu ochii tai ireal de sinceri, si-ai spus ca vom bea o cafea ”asa cum se bea cafeaua, neagra, amara si calda”. Am zambit si eu,putin incordat. Ne-am asezat la o masuta rotunda, pe niste scaunele din lemn, aproape de marea pe care nici unul dintre noi n-o scapa din ochi. Marea a fost salvarea noastra in acea zi, si mai tarziu, dupa un timp,nici n-am mai cautat refugii. Tu ai comandat pentru amandoi cafea, si-am inceput sa povestim. Nu mai stiu de unde incepusem dar cand terminasem cafeaua, chelnerul ne-a intrebat daca mai dorim ceva si am raspuns impreuna:” Inca una.” Oare cat timp trecuse?  Am urmarit impreuna cum intra Soarele in nori, cum rasare Luna, cum apar primele stele, cum pleaca oamenii de pe plaja, strangandu-si paturile si jucariile copiilor…Eram la aceeasi masa, la a nu stiu cata cafea, pe care-o indulcisem cu povestile noastre. Te-am intrebat daca trebuie sa pleci dar nu mi-ai raspuns. Te-ai ridicat de pe scaun,cerandu-mi scuze, si te-ai indreptat catre bar. Ai mai comandat doua cafele  si te-ai intors la mine. M-ai intrebat daca vreau sa merg pe plaja, si-am ras, vazandu-te cu cele alte doua cafele puse-n pahare de carton, pe care le tineai cu mandrie – una in stanga,cealalta in dreapta ; mie mi-ai oferit-o pe cea din mana dreapta, fiindca tot in dreapta te-ai uitat cand mi-ai intalnit privirea . Iti dai seama c-a trebuit s-o aleg pe cea din stanga, fiindca intr-acolo m-am uitat eu?!  In final, am realizat ca beau din cafeaua ta si tu dintr-a mea. Nisipul era caldut si marea linistita. O suvita mi-a atins buzele si-acolo a ramas, lipindu-se de putinul ruj pe care-l mai aveam.  Ti-am simtit mana cum aluneca usor prin parul meu, si degetele care mi-l aranjau. A fost prima data cand m-ai atins. Am ramas pironita in acea clipa,dorindu-mi sa nu se sfarseasca niciodata. Si nu s-a mai sfarsit,n-a mai avut final. Ai fi vrut sa mai spui ceva, dar te-am oprit – m-am apropiat de tine si te-am luat in brate . Cred ca te-am strans atat de tare incat n-ai mai putut reactiona in nici un fel. Si-apoi am inceput sa plang fiindca in sfarsit te gasisem. Tu ai inteles si nu m-ai oprit; doar mi-ai mangaiat cu privirea chipul, ca sa nu uit ca esti acolo si ca respiri. Cand s-a terminat,erai tot acolo, ocrotindu-ma cu bratele tale. Am vrut sa mai zic, dar am simtit ca urmeaza sa am tot timpul din lume, regretand doar anii pe care-i pierdusem  in absenta ta. Deja imi imaginam un timp creat special pentru noi doi – si restul era doar istorie. Mi-am facut curaj in putinele minute care erau dedicate cuvintelor, si ti-am spus serios ca de azi o sa mai bem muuulte cafele….si tu m-ai completat,zicandu-mi:”E timp in urmatorii….patruzeci de ani.” Am zambit amandoi, aprobandu-ne.

De-atunci nu ne-am mai despartit. Azi suntem albi amandoi, privim fotografiile de pe pereti si ne-amintim zambind. Bem aceeasi cafea tare, tu ma dai in balansoarul din curte, iar eu iti citesc. Seara iesim sa ne plimbam prin imprejurimi. Nu prea suntem atasati de oameni. Ne avem unul pe celalalt. Atatia zeci de ani se pare ca ne-am fost de ajuns. Si sper sa mai urmeze multi.

Tii minte ca ne-am promis o eternitate, fara sa ne vorbim? Tii minte cand ne spuneam ca dragostea, daca-i adevarata,invinge totul? Tii minte cand ne certam si incercam sa gasim finalul povestii si nu reuseam? Tii minte ca ti-am spus ca exista o Poveste fara Sfarsit, si-aceea e a noastra? Iti amintesti cand ne-am promis ca vom bea o suta de cafele,in patruzeci de ani, si nu ne vom mai da drumul din brate niciodata? Pentru ca eu da.

Faptul ca existi TU demonstreaza ca EU nu m-am nascut deloc intamplator.

Pentru tine,pentru TOT,pentru o dragoste…perfecta.