Ne intalnisem pe malul marii Mediterane,absolut intamplator,cum se spune . Eu stateam pe patura rosie,privind cand in larg,cand tarmul si valurile care se spargeau la doi pasi de mine.Intre noi erau copii care ori faceau castele de nisip, ori umpleau galetusele cu apa si puneau cu lopatelele nisip.Intre noi erau oameni ”mari”, care stateau la plaja ori isi fereau trupurile de razele puternice cu ajutorul prosoapelor. Intre noi era o mare albastra si calda,si-un nisip fin,care ne ardea talpile,si sute de perechi de papuci. Cu noi a fost intotdeauna cerul si-ntre noi o lume si-un pamant. Tu erai in picioare, scotocind in rucsac dupa o bricheta; ti-ai aprins o tigara si priveai in jur,spre nimic anume si totusi spre ceva. Am auzit cum in stanga mea o mama ii facea observatie copilului sau, rugandu-l sa manance cu grija inghetata (prea tarziu insa). M-am intors si l-am privit zambind. In dreapta ta, un tip striga dupa cainele sau, care imprastiase nisipul pe paturile oamenilor.Te-ai intors si tu, curios.

Ne-am intalnit ochii – pentru prima data din sirul urmatorilor ani. N-am crezut ca esti chiar tu – n-am crezut-o nici chiar atunci cand mi-ai vorbit mie. Dar inima o luase la goana – cine puteai sa fii? M-am balbait si mi se inrosisera urechile ,iar tu ai scapat tigara din mana si ai inceput sa-mi zambesti, la fel de rusinat. Te tot uitai in jur, dar nu era nimic care sa te salveze de mine. Ai renuntat. Nici macar nu reuseam sa fim formali – cred ca eram doar noi doi, si plaja plina, si cerul senin – doar marea se-nvolburase, pentru a o putea identifica cu ochii tai. Mi se facuse frig,si-afara patruzeci si doua de grade. Cand am pornit spre tine, am vrut sa pun ceva pe mine, insa am renuntat si la asta, iar tu te miscasei doar cativa pasi. Stiu,ai simtit ca paralizezi – e o stare. Nici nu ne-am mai mirat – ”ca vai,cum de esti aici, cum de sunt, de ce acolo si nu in alta parte,cum s-a intamplat asta,etc.”. Eram in transa,si tu, si eu. Am scapat din aglomeratia plajei si ne-am indreptat spre faleza,desculti. Vantul se juca in parul meu lung si tu ma priveai ca pe o fiinta ciudata,venita din alta lume, special pentru tine. Te-am intrebat daca vrei sa bem o cafea, si-n loc sa te las sa raspunzi, am adaugat: ”eventual rece”, dandu-mi seama ca afara era totusi cam cald. M-ai privit bland, cu ochii tai ireal de sinceri, si-ai spus ca vom bea o cafea ”asa cum se bea cafeaua, neagra, amara si calda”. Am zambit si eu,putin incordat. Ne-am asezat la o masuta rotunda, pe niste scaunele din lemn, aproape de marea pe care nici unul dintre noi n-o scapa din ochi. Marea a fost salvarea noastra in acea zi, si mai tarziu, dupa un timp,nici n-am mai cautat refugii. Tu ai comandat pentru amandoi cafea, si-am inceput sa povestim. Nu mai stiu de unde incepusem dar cand terminasem cafeaua, chelnerul ne-a intrebat daca mai dorim ceva si am raspuns impreuna:” Inca una.” Oare cat timp trecuse?  Am urmarit impreuna cum intra Soarele in nori, cum rasare Luna, cum apar primele stele, cum pleaca oamenii de pe plaja, strangandu-si paturile si jucariile copiilor…Eram la aceeasi masa, la a nu stiu cata cafea, pe care-o indulcisem cu povestile noastre. Te-am intrebat daca trebuie sa pleci dar nu mi-ai raspuns. Te-ai ridicat de pe scaun,cerandu-mi scuze, si te-ai indreptat catre bar. Ai mai comandat doua cafele  si te-ai intors la mine. M-ai intrebat daca vreau sa merg pe plaja, si-am ras, vazandu-te cu cele alte doua cafele puse-n pahare de carton, pe care le tineai cu mandrie – una in stanga,cealalta in dreapta ; mie mi-ai oferit-o pe cea din mana dreapta, fiindca tot in dreapta te-ai uitat cand mi-ai intalnit privirea . Iti dai seama c-a trebuit s-o aleg pe cea din stanga, fiindca intr-acolo m-am uitat eu?!  In final, am realizat ca beau din cafeaua ta si tu dintr-a mea. Nisipul era caldut si marea linistita. O suvita mi-a atins buzele si-acolo a ramas, lipindu-se de putinul ruj pe care-l mai aveam.  Ti-am simtit mana cum aluneca usor prin parul meu, si degetele care mi-l aranjau. A fost prima data cand m-ai atins. Am ramas pironita in acea clipa,dorindu-mi sa nu se sfarseasca niciodata. Si nu s-a mai sfarsit,n-a mai avut final. Ai fi vrut sa mai spui ceva, dar te-am oprit – m-am apropiat de tine si te-am luat in brate . Cred ca te-am strans atat de tare incat n-ai mai putut reactiona in nici un fel. Si-apoi am inceput sa plang fiindca in sfarsit te gasisem. Tu ai inteles si nu m-ai oprit; doar mi-ai mangaiat cu privirea chipul, ca sa nu uit ca esti acolo si ca respiri. Cand s-a terminat,erai tot acolo, ocrotindu-ma cu bratele tale. Am vrut sa mai zic, dar am simtit ca urmeaza sa am tot timpul din lume, regretand doar anii pe care-i pierdusem  in absenta ta. Deja imi imaginam un timp creat special pentru noi doi – si restul era doar istorie. Mi-am facut curaj in putinele minute care erau dedicate cuvintelor, si ti-am spus serios ca de azi o sa mai bem muuulte cafele….si tu m-ai completat,zicandu-mi:”E timp in urmatorii….patruzeci de ani.” Am zambit amandoi, aprobandu-ne.

De-atunci nu ne-am mai despartit. Azi suntem albi amandoi, privim fotografiile de pe pereti si ne-amintim zambind. Bem aceeasi cafea tare, tu ma dai in balansoarul din curte, iar eu iti citesc. Seara iesim sa ne plimbam prin imprejurimi. Nu prea suntem atasati de oameni. Ne avem unul pe celalalt. Atatia zeci de ani se pare ca ne-am fost de ajuns. Si sper sa mai urmeze multi.

Tii minte ca ne-am promis o eternitate, fara sa ne vorbim? Tii minte cand ne spuneam ca dragostea, daca-i adevarata,invinge totul? Tii minte cand ne certam si incercam sa gasim finalul povestii si nu reuseam? Tii minte ca ti-am spus ca exista o Poveste fara Sfarsit, si-aceea e a noastra? Iti amintesti cand ne-am promis ca vom bea o suta de cafele,in patruzeci de ani, si nu ne vom mai da drumul din brate niciodata? Pentru ca eu da.

Faptul ca existi TU demonstreaza ca EU nu m-am nascut deloc intamplator.

Pentru tine,pentru TOT,pentru o dragoste…perfecta.

Totul a inceput rasfoind prin blogurile de pe internet.In cele din urma,am ajuns la blogul unui tip care vorbea despre nunta.Culmea este ca,inainte sa dau click pe pagina cu pricina,ma gandeam la el si imi spuneam ca o sa gasesc sigur ceva sugestiv,care ar avea legatura cu noi doi.Nu m-asteptam la asa ceva. Dar ajungand pe respectivul blog,m-am trezit citind despre doi oameni care se iubesc foarte mult si care in cateva luni se vor casatori.Am vazut poze cu verighetele lor gravate,cu invitatia de nunta si am citit despre planurile a doi necunoscuti.Studiind mai atent blogul,am descoperit ca cel care scria este un EL. A cerut-o in noiembrie,si in iunie se casatoresc.Nu stiu de ce vorbesc acum despre asta,dar simt nevoia sa-mi scriu gandul pe hartie,ca sa nu devina atat de repede o amintire…

Unii barbati sunt mai hotarati decat altii,iar altii nu se hotarasc 100% nici chiar atunci cand fac PASUL.Mi-am zis intotdeauna ca nu imi doresc un astfel de barbat,unul care sa stea in dubii la nesfarsit,unul nesigur,unul care prefera sa stea cu o femeie ani de zile pana sa-i spuna:”Hai!”. Plus ca lalaiala mi se pare o moarte sigura a relatiei respective.Am vazut cum s-au intamplat lucrurile in familia mea. Da,e un exemplu pentru mine,si-nca unul relevant,CEL MAI. Oamenii stau si stau impreuna in relatii de ”proba” care se intind pe ani intregi,si sincer mi se par bolnavicioase la un moment dat. Nimeni nu spune:”gata,ne-am cunoscut,placut,iubit,acu hai degraba sa ne luam”,insa nici cealalta extrema n-o prefer. Se spune ca ”Nu aduce ANUL ce aduce CEASUL”,si e o vorba in care cred -cred fiindca-s idealista,si pentru ca stiu ca exista un destin pentru fiecare. Am convingerea ca oricat de mult ne impotrivim,ajungem acolo unde ne este menirea. Am principii pe care nu sunt dispusa sa le schimb sau sa le modelez pentru nimeni si nimic.Cred in predestinare si-n jocul sortii,pentru ca nu suntem ”aruncati” aiurea pe pamant.

Mai aud sau vad cupluri care convietuiesc ani intregi-4,5,6,10-necasatoriti.Doar stau-cateodata chiar ajung sa cred ca statul asta asa nu duce la nimic bun.Se zice ca actul schimba cu mult ”datele problemei”,dar eu intreb:”Se poate schimba ceva in rau pentru doi oameni care se iubesc cu adevarat?NICIODATA! Cei care taraganeaza lucrurile si trag efectiv de relatii si nu se casatoresc…mi se par nesiguri,nesiguri de sentimentele lor,de ale partenerului (in anumite cazuri),nesiguri ca vor sa isi petreaca viata toata langa un el sau o ea. Pe de alta parte,ajung sa mi se para la un moment dat si iresponsabili,neseriosi. Oare cand iubesti nu-ti doresti o viata alaturi de celalalt? Oare nu-ti place gandul ca el/ea va deveni sotul/sotia ta? Sincer,am mari indoieli cand ii ascult pe cei care spun cu nonsalanta :”Draga,un act nu schimba lucrurile intre noi -doar stii cat de mult te iubesc!”  Eu cred ca sunt false pretexte pentru a nu-ti trada adevaratele dorinte,aspiratii. Apreciez mai mult sinceritatea si cuvinte de genul:”Nu sunt pregatit,vreau sa mai treaca timp,vreau sa te mai cunosc,sunt nesigur/a,nu se stie unde ne va duce viata.”,etc,etc – si dac-o apreciez,nu inseamna ca trebuie s-o si accept.

Si nu cred (ALT ASPECT) ca intr-o relatie ”pofta vine mancand” -adica dupa ce sunt cu tine de un an,nu sunt sigur ca vreau sa ne casatorim,dar daca mai trec vreo 2-3 ani,s-ar putea sa vad lucrurile altfel. Da,poti vedea totul altfel, dar nu cu mine. Cand vrei ceva,vrei din capul locului – in iubire nu exista jumatati de masura. De ce sa ne amagim? Cand iubesti,simti; simti dorinta,simti ce poti face si ce NU poti face cu respectivul OM. Simti daca-i pentru tine de cand il vezi,din primele cinci minute.Nu exista starturi mai grele si mai usoare. Iubirea actioneaza in acelasi mod pentru milioane de oameni,deci pentru toata lumea. Nu cred in relatii care se supun asa-zisei probe a timpului; sunt niste relatii chinuite,si-n final,cand respectivii se hotarasc asupra pasului decisiv,lucrurile isi cam pierd din farmec. Asta pentru ca exista un timp pentru toate: pentru casatorie,pentru copii. Noi oamenii avem talentul incredibil de a ne agata de lucruri pe care le stim ca nu-s pentru noi,ca nu ni se cuvin. Fortam situatii,momente,clipe,sentimente,iubiri. Spunem prin asta ca ”ne dam o sansa la fericire”. De fapt ne pacalim – cu-adevarat ne oferim o sansa cautand sa nu ne multumim cu ceva mediocru,satisfacator. Cu-adevarat ne dam o sansa cand refuzam sa ramanem in relatii care pur si simplu nu-s facute pentru noi. Fiindca omul ideal este cladit dupa chipul si asemanarea noastra. Fortam sincronizari care se dovedesc a fi nereusite,ne lamentam si dam vina pe ”gura lumii”,complacandu-ne in relatii care vor sa ne transforme,sa ne schimbe si de ce nu…sa ne ingenuncheze. Ne resemnam cu gandul ca trebuie sa ne traim viata intr-un fel sau altul,oricare ar fi el. NU!De ce asa? Ne jucam cu anii asa cum putem,razandu-le, si-apoi ne trezim batrani,singuri si nefericiti.

E convenabil sa alegem calea cea mai usoara,cateodata nici nu ne dam seama cat de fina e linia care desparte fericirea de nenorocire.Suntem nedrepti si egoisti,incurcandu-i si celuilalt viata prin simpla noastra existenta in relatia cu pricina.Suntem tradatori: o data ne tradam sufletul si implicit pe noi insine,si-a doua oara…il tradam pe prostul/proasta care are asteptari. Pare foarte usor sa pui picioru-n prag cand nu mai esti fericit,in realitate societatea ne ingradeste si ne pune bariere, facand sa se desfasoare totul mult prea greu,cu sau fara voia noastra. Iar ceea ce depinde de noi este doar o poveste frumoasa cu printi si printese,pentru ca suntem egoisti,slabi,mici,suntem guvernati de minte si apoi de instincte,sau as zice in primul rand de instincte,acceptand sa ne injosim si pierdem ani din viata alaturi de persoane care nu au aceleasi dorinte-aspiratii-teluri-idei-ganduri-principii. Si atunci mai putem spune ca e in firea lucrurilor? Mai putem cauta vinovati in ceilalti cand noi am fost croitorii unui drum pe poteci nepotrivite? Cu siguranta NU.Nu exista vinovati fara vina,nu exista lucruri care sa nu depinda SI de noi,SI de alegerile noastre.

Oamenii nu mai cred in dragoste – ei cred in obisnuinta, sex, potrivire de caractere, zodii, zicale,statuturi sociale, obiceiuri,cotidian -cred in ORICE,mai putin in ceea ce inseamna cu adevarat Dragoste -acel sentiment care-ti ia ratiunea si care te face sa devii pana la capatul vietii un fericit!

Iar eu…EU deocamdata stau in umbra ; nu stiu din ce mi se va construi viata,cand voi trece la actiune, dar mi-am promis ca de data asta n-am sa mai esuez.

Mai fuge un an grabit si stingher,mai fuge o clipa,o viata,o lume…A fugit timpul…Astazi e o zi cu totul speciala,si nu pentru ca e sfarsitul anului,ci pentru ca e ziua tatalui meu;astazi s-a nascut omul pe care-l iubesc cel mai mult,centrul universului meu,dragostea mea,averea mea.Astazi s-a nascut cel datorita caruia ma pot numi OM. Acum cateva ore am avut curaj,curaj sa-i spun cat de mult il iubesc,si parca timpul s-a oprit pentru noi doi,si parca trecuse o vesnicie(sau poate chiar?).De maine incep o alta viata,intr-o alta lume,si-am sa renunt la cele vechi,si-am sa fiu eu,pentru ca merit totul…Am fost invatata sa cred ca pot avea orice imi doresc,ca pot atinge stelele,ca pot zbura in departari fara sa ma opreasca nimeni,ca pot visa si ca visele mele pot deveni reale.Am fost invatata sa nu ma multumesc cu putin,sa stiu ca pot avea infinit mai mult,chiar daca uneori am uitat asta. M-am transformat fara sa imi dau seama intr-o idealista,intr-o romantica,intr-o visatoare,intr-o anomalie,daca pot spune asa,intr-un om care nu-i de-aici,cum zicea cineva…Cand ma privesc in oglinda am curaj,iar cand ii privesc pe ceilalti,curajul dispare. Mi-a fost si-n continuare imi este atat de frica de viata incat am incetat sa cred in oameni. 31 decembrie…2008…Uneori pierdusem notiunea timpului,si mi-am pierdut busola care ma ducea la cei pe care-i iubesc… Anul asta am pierdut multe in mine,dar poate ca m-am castigat.Nimeni nu stie,nici macar eu,ci doar Bunul Meu Dumnezeu. Am invatat sa accept trecerea orelor chiar daca n-am trait normalitatea lucrurilor.Am invatat sa ma accept fara sa ma acuz,desi nu in totalitate.Am invatat sa (mai) mor ca sa-mi pot reveni. Imi doresc pentru mine ceea ce niciodata altii n-or sa poata avea,fiindca-s o egoista si pot trai cu asta. Imi doresc un an in care sa am CURAJ,in care sa infrunt tot ce-i in jur,in care sa spun ca iubesc fara teama,in care sa fiu mai EU…Cineva m-a ajutat sa inteleg ca nu pretuim nimic din tot ce avem atunci cand suntem tineri,pentru ca avem senzatia ca lumea ne este la picioare,avem impresia ca nimeni nu mai e ca noi,ca suntem nemuritori,sanatosi pe deplin la minte si-n inimi;ceea ce,evident,este fals. Cand esti tanar,poti aparent cuceri o lume.Insa linia care desparte esecul de succes este incredibil de fina si linia care desparte fericirea de nenorocire este firava ca un fir de ata;tot asa-i si viata,pe care,la tinerete,nu o pretuim,nu o   intelegem.Ne  transformam in rebeli si credem ca tot ceea ce facem este de neatins,de nepatruns.Dupa ce trece timpul,si ne transformam,si se asterne linistea cu timiditate,nu mai putem face nimic,nu mai putem construi…Pentru ca anii trec si nu se mai intorc niciodata pentru nimeni.Ce pacat ca nu avem la tinerete intelepciunea si maturitatea de a face lucrurile corect,ce pacat ca prea putin,prea rar ne ascultam INIMA,ce pacat ca ne ghidam dupa instincte care distrug totul in calea lor,ce pacat,Doamne,ce pacat! Acel Cineva mi-a spus ca acum sunt tanara si pot ALEGE,pot alege eu,si daca n-o fac bine,mai tarziu ma vor alege altii si va fi frustrant! Pot intelege ca oamenii nu zboara spre visele lor,dar n-am voie sa inteleg ca nici eu nu pot zbura,ca nici eu nu pot face,ca nici eu n-am curaj! N-am voie sa accept,sa MA accept fara sa-mi dau acel TOT necesar. Unii oameni nu fac sub nici o forma loc himerelor din sufletele lor,iar pacea este aparenta,si confortul mult prea fragil. Am inteles ca pentru mine fericirea este o HIMERA cu care vreau sa-mi hranesc inima,si-am inteles ca trebuie sa alerg dupa aceasta himera care-mi va pune sufletul pe jar. De obicei,cativa ani este bine,este poate perfect. Apoi apar regretele tardive. Apoi apare RAUL care nu te mai lasa sa-ti discerni actiunile.Apare TIMPUL,care iti bate la usa,amintindu-ti de trecut si de ALEGERI;alegeri pe care nu le poti face din nou,pentru ca avem dreptul o singura data,si orice lucru are timpul lui. Existenta noastra este dominata de briza marii,de bataia vantului,arsa de soare,intunecata de noapte,vegheata de Luna si de Stele….Existenta noastra este efemera,asa cum sunt clipele in care pe deplin esti fericit.De ce-as vrea sa traiesc vesnic ,neclintita-n visare,fara sa fac nimic,fara sa-mi cer drepturile?De ce-as vrea sa ma complac? De ce-as vrea sa renunt la propriul EU in favoarea unei vieti mult prea scurte,care trece in viteza si spulbera totu-n calea-i? De ce-as vrea sa imi alimentez anii cu trairea in cotidian,de ce m-as lasa coplesita de obiceiuri? Nu vreau nimic din toate astea.Nu vreau sa mor la batranete,fericita ca am trait 70-80 de ani,cu nepoti si cu rude muulte inconjurandu-ma milos. Nu vreau sa-mi fie mila,nu vreau sa le fie mila! Nu vreau sa ma uit in ochii oamenilor si ei sa vada-n mine doar o femeie trecuta prin viata,o femeie stearsa de intamplari si timp,o femeie goala si neputincioasa! Vreau sa traiesc atata vreme cat imi simt sufletul si trupul tanar,sa nu ma acopere batranetea in cel mai ridicol mod…Stiu,batranetea este un ciclu firesc. Probabil ca cei care au teama in fata acestui ciclu,sunt lasi. Atunci vreau sa fiu lasa!(din punctul asta de vedere). Nu vreau sa treaca peste mine ierni cu ninsori ca-n povesti si eu sa nu le pot descrie cu inima langa persoana pe care-o iubesc,nu vreau SA NU FIM DOI,si impreuna UNUL,nu vreau sa mi-amintesc de ce as fi putut avea mai tarziu,nu vreau sa nu prind aripi,sa nu pot cuprinde o lume cu sufletul meu,nu vreau sa incetez sa visez,nu vreau nimic din ceea ce inseamna obisnuinta….Nu vreau sa-mi treaca verile plimbandu-ma pe malul marii pustiita de viata ,nu vreau sa-mi fure valurile oamenii pe care ii stiu ai mei,nu vreau sa vina primavara si sa nu simt ca renasc,nu vreau sa nu mi se ofere ghiocei si martisoare,nu vreau sa nu ma pot bucura de natura,toate astea nu le pot dori,pentru ca nu fac parte din constructia sufletului meu! Si nu vreau sa fiu o Toamna vesteda si moarta,care se plimba pe strada-n bataia vantului ,ca o fantoma patrunsa de ploaia rece,si nu vreau sa ma simt a nimanui atunci cand pun seara capul pe perna;si nu vreau sa ma invelesc singura,desi stiu ca cineva imi e aproape! Nu vreau sa fiu doar trup,fiindca el se descompune si se alege praful! 

Vreau sa impart tot al meu,fara teama,si fara regrete,cu cineva dupa chipul si asemanarea mea,dupa suflarea mea… VREAU! Si atunci deja ma voi simti LIBERA,asa cum de obicei oamenii nu se simt niciodata in compania celuilalt. (daca intelegeti ce vreau sa spun)

Va doresc sa vreti,sa fiti,sa luati trenul care trebuie,in directia potrivita,va doresc sa nu pierdeti cele mai frumoase momente din viata din lasitate sau/si comoditate,sa aveti curaj,sa cuceriti lumi,sa va copleseasca maretia iubirii adevarate si pure,care exista pentru fiecare dintre noi,sa va plimbati in orice anotimp prin parc,de mana,cu persoana draga inimii voastre,sa povestiti cu iubirea vietii voastre si sa aveti impresia ca nu mai e timp,ca lumea asta e prea mica pentru a putea cuprinde tot ceea ce aveti de daruit si de spus,sa va contopiti intr-o singura persoana,acea persoana fara de care viata voastra ar fi incompleta,acea persoana fara de care n-ati trai decat pe jumatate…Va doresc sa va regasiti doar intr-un singur suflet,intr-o singura inima datatoare de viata,intr-un singur gand,cel al celuilalt,intr-un singur indemn,intr-un singur sarut,intr-o singura imbratisare,intr-o singura soapta si adiere de vant,intr-o singura MARE,intr-un singur MUNTE,intr-un singur film,pat,dormitor,apartament,intr-o singura ceasca de cafea si intr-o singura scrumiera,intr-o singura camasa,intr-o singura iubire si viata! Va doresc tot ceea ce merita un om care crede cu adevarat: SA AVETI UN SUFLET si sa CUPRINDETI ZAREA!

Un An Nou Fericit! La multi ani 2009! Multumesc,Doamne! Multumesc!Multumesc ca sunt OM!

Nu stiu ce fel de inima mai am.Nu stiu daca acum,printre lacrimi,spun adevarul,sau realitatea lumii,asa cum o vad eu.M-a curprins o tristete teribila; o durere ingrozitoare mi-a invadat sufletul dintr-o data,parca vrand sa mi-l goleasca de tot,si definitiv,iar eu nu ma impotrivesc,ci o las. Nu stiu daca mai sunt prea multe de luat din mine. Azi mi-am dat seama ca ma doare mai mult ca oricand indiferenta celorlalti,si haosul asta in care traiesc in fiecare zi. Azi ceva parca mi-a pustiit ,dintr-o data,intr-o suflare,fiecare coltisor al sufletului,pe care candva il simteam cald.Azi ma plimb ca o himera prin casa asta mare si rece…Sunt singura,si mereu am fost. Parca nimic nu mai vrea sa se apropie de mine,sau invers,parca eu nu imi mai apropii inima de nimic…Totu-n jur se preface-n nepasare. Durerea care ma sufoca imi arde pieptul,in speranta ca poate-am sa mai simt ceva,dar nu stiu ce se intampla cu mine,nici macar nu mai visez.Oamenii care n-au vise,nu au nimic. Si azi m-am golit de vise…Am acceptat ca totul moare,ca oamenii se indeparteaza,ca unii nu se uita niciodata in urma,ca nu pot avea totul,ca sunt uneori la fel de rece ca pietrele iarna,ascunse sub stratul de zapada,am acceptat ca uneori,cand iubim,nu stim sa o si aratam,dar cum pot sa accept ca tu nu te-ai oprit sa ma privesti? Nu mai exista statornicie.Oamenii se lasa prinsi in valtori necunoscute,care le fura mai intai sufletul,si-apoi trupul.Nu stiu de ce am senzatia ca de fiecare data cand simt ca ma ratacesc,tu esti tot mai departe de mine…Mi-as dori sa nu ma fi nascut niciodata cu acel ceva care-i determina pe oameni sa le fie teama de mine si de tot ce sunt. Mi-as dori uneori sa nu ma simt atat de JUCATA de-un destin pe care nu-l pot controla sub nici o forma,mi-ar placea sa adorm si sa ma trezesc mai plina de viata si de Dumnezeu,as vrea sa iau forma unei pasari rapitoare si sa zbor departe,tot mai departe,si sa nu ma opresc decat atunci cand simt ca urmeaza sa mor….La ce-mi mai foloseste statornicia intr-o  lume care goneste, intr-o lume absurda care preface oamenii in papusi ? Cand sa-ti spun ca mi-e dor, daca tu refuzi sa-ti intersectezi privirea cu a mea? Stii tu…sa gonim de nebuni,sa ne devoram,sa nu ne alegem cu nimic si sa mai vrem…Sau poate nu stii? Nu stii,nu (mai) stii. Ai incetat sa ma cunosti atunci cand eu am transformat zidul in perne de puf…Ai incetat sa ma mai vrei pentru ceea ce sunt,ci pentru ceea ce fac. Imi gestionezi actiunile de parca am fi asociati la vreo firma… Nici nu stiu cand s-a ajuns aici,dar iti spun inca de pe acum ca ai in fata demisia mea,cu tot ce presupune asta. Daca-n ochii tai nu mai sunt o fiinta vie,ci doar un partener cu care faci afaceri,atunci mai bine lasa…

Ar trebui sa-ti reprosez multe. Ar trebui sa stii ca mi-am hranit prea multa vreme sufletul cu iluzii care s-au destramat rand pe rand,de fiecare data cand ai aruncat masca…sau mastile. Sufletul meu e ranit si nu mai e loc pentru nimeni. Ai luat fiecare bucatica din el,de parca ti s-ar fi cuvenit,si asa am ajuns astazi sa-mi dau seama ca-s doar un corp care trebuie sa paseasca de fiecare data pe pamant,care trebuie sa ramana aici,fiindca-i condamnat; ori tu crezi ca poate zbura el fara sufletul care-l insotea? Mi-ai distrus de fiecare data asteptarile. Dar mi-e si inima condamnata…condamnata sa fie alaturi de a ta,chiar daca asta ma va duce pe mine la pierzanie. Sa nu crezi ca-mi pasa. Sau ca am regrete pe tema asta.As fi nebuna sa-mi fi dorit inima in piept,cand am gasit atatea motive sa zambesc atunci cand mi-ai furat-o… Am concluzionat ca nu-ti plac sentimentalismele,de orice natura ar fi ele si indiferent de momentul la care apar. Ei bine,domnule,pierzi din vedere faptul ca alergam in acelasi cerc. M-am mai calmat. Cateodata mai si rad printre suspine.

Dar nu te iert. Ma intrebi cum de pot sa te iubesc asa totusi? Aminteste-ti,n-am inima ACASA.Iti pare de ajuns? Nu faci decat sa-mi confirmi ca ti-e sete de mine… Dar oare cand imi va da drumul gura ta? Toate raspunsurile mele se rasfrang printr-un DA care alimenteaza intrebarile tale…Si nu mai poti fi liber,nu mai poti! Te condamn? Nuu! Tu ai ales – bucura-te!

Da-mi din timpul tau firav,timp mie.Da-mi tot ce-mi apartine fara sa te temi.Da-mi din candoarea clipelor un minut pe care sa ma rogi sa nu-l impart cu nimeni,da-mi amintirea copilariei si din destinul parintilor ,da-mi un semn. Da-mi visul unei nopti de iarna,in care ma plimb infasurata-n alb peste tot in juru-ti,da-mi tot ce ai (dar asigura-te ca iti mai ramane totusi un firicel,pe care-l stii doar tu),da-mi puterea de-a imita actorii cei mai reusiti ai vietii,fara sa fiu aplaudata insa la final,da-mi ocazia sa-ti spun din degete ca alerg zilnic dupa cele mai mici fapturi,dupa ganganii,dupa fluturi,dupa gargarite…

Aseara am pictat din nou si mi-am dat seama ca,inevitabil,m-am intors in timpul celei mai frumoase perioade din viata mea,asta daca nu cumva am fost toata aceasta vreme deja acolo,asteptandu-te pe tine.Pictez nori de-un albastru intens si-un soare rosu,care-mi arde ochii,un copac al meu,bogat in frunze si ramurele,iar in departare se vede iarba,asa cum e ea primavara,si mai se zaresc casuta cu perdele viu colorate,si hornul,din care iese fum;ce paradox,nu? Afara-i primavara da-n casa-i o iarna cumplita. Sau poate-i doar felul meu de-a arata ca undeva acolo,traiesc,cateodata ard,si cateodata inghet. Dincolo de toate acestea,e luna,paralel asezata fata de soare,si ea-i inconjurata de doua stelute de culoarea aceluiasi cer; iar pe acoperisul casei am desenat flori,din creion,si-apoi am inceput sa le pictez,ca sa le dau viata. Inca n-am descoperit ce culoare va avea fundalul acestei povesti,dar mi-ar placea sa gasesc o nuanta asemanatoare cu a ochilor tai. Ce culoare au ochii tai cand zambesti? Am desenat raze de soare de culoarea spicului de grau,poate a-mi aminti de perioada-n care eram la bunici,si o alergam pe Maria prin lanuri…Era un cer atat de alb,atat de plin,si-un aer curat,si-o apa limpede,si rece…

Mi-am facut pasaport ca sa fiu sigura c-am sa ajung intr-o zi la tine, ca sa-mi plimb inima in fiecare loc in care te duci, sa adun scoici si melcisori in celalalt capat al zarii,sa-mi alint talpile-n valurile unei mari pe care-o cunoastem numai noi,sa te duc acolo unde numai vantul se poate juca-n parul tau,si-acolo unde soarele meu se poate juca cu luna…Mi-am facut pasaport ca sa plec intr-acolo unde nu pot fi gasita decat de sufletul tau,sa fiu jumatate de cer,sa fii jumatate din pamant,sa ne-ntalnim in aer,sa ne mangaie dragostea,sa ne sarute vantul…

Mi-am facut pasaport pentru suflet,ca s-ajung la capatul lumii…capatul lumii TALE ; s-ating linia orizontului,si sa mor printre spinii trandafirilor sufletului tau.

I fall asleep inside of you…

Am senzatia c-ai ferecat toate usile,ai inchis geamurile,chiar si pe cele din pivnita,dar mai ales pe cele din sufletul tau.Am crezut ca ma apropii de tine,dar parca fiecare zi ma indeparteaza;ma privesc clipele,se uita la mine mirat,isi ridica spranceana,dau din umeri,si-apoi parca-mi mai fura cate-o bucatica din tine.Oare de ce se-ntampla asta? Ma plimb ca o himera cu pasi usori pe strada aglomerata,plina de oameni,si ma-ntreb daca exist cu adevarat sau daca nu cumva eu sunt cea reala iar ei iluziile mele,ei,oamenii…Te-am cautat de multe ori,chiar si-atunci cand te-am simtit aproape,pentru a ma asigura ca nu traiesc in vis.Te-am gasit,eram fericita,dar cand m-am trezit,eram singura. Am crezut ca ne-am apropiat.Am crezut in absurdul gand care-mi spunea ca eu insemn totul,ca eu sunt lumea,ca restu-i naucire. Cum sa ajung la inima ta,daca de fiecare data cand m-apropii mai tare,tu fugi?Cum sa ajung la inima ta,daca traiesc cu teama ca nu vrei sa parcurg traseul? Cum as putea sa-nving meschinariile prezentului cand simt ca te indepartezi?

Melodia de mai jos…e pentru tine.Pentru ca te iubesc.Pentru ca te simt.Pentru ca iti simt si inima,chiar daca acum nu-i aici,cu mine,s-o tin in palme.

        And quiet is the thought of you,
                  The file on you complete,
       Except what we forgot to do,
                  A Thousand Kisses Deep.

      You live your life as if it is real,

                  A Thousand Kisses deep…

      Când se apropie înserarea și-ți simți inima desenată-n roșu pe-o bucată de cer,când îți identifici gesturile cu tăcerea pământului,când totu-n jur pare sa fie un joc absurd,ordonat de Creator,când se zărește luna-n depărtarea lumii,undeva aproape de linia orizontului,când respirația copacilor devine doar o altă umbră insuportabilă din Destin,când iți par visele tangibile,cuprinzându-le-n îmbrațișări care ucid,când te uiți la oameni cu blândețe,știindu-i totuși străini,când vrei să omori fiecare himeră care nu te poartă spre sufletul lui de gheață,când trăiești in beția locurilor frumoase prin care te-ai dus,când plângi,blestemându-ți firul vieții,care te-a găsit singur,departe,când simți că renaști doar auzindu-i vocea într-un nenorocit de telefon,când știi că ai puls doar pentru că-ți curge prin vene un sânge de înger viu,când te rogi unui Dumnezeu pretutindeni prezent,să-l aducă pe el,în tine,când înțelegi că astăzi , melodia voastră trebuie s-o asculți de unul singur,când iubești tot ce-ți e străin,când te plimbi ca un mort, pe străzi,rugându-te să nu treacă niciodată noaptea, trăiești în amurg,într-un amurg de toamnă mohorâtă si pustie,și-i totuși acolo,și-i totuși aici,și-i totuși în mine…

    Stăteam pe bancă,sprijinită cu coatele de masa din lemn.Era semiîntuneric,si frig,incredibil de frig,iar starea nu era datorată condițiilor meteorologice,ci oboselii,tristeții;eram nostalgică,și nu mă mira;eram singură,și nici că-mi păsa-incă o zi groaznică,de chin,trăită in virtutea inerției. Prin ferestrele cu perdele aurii din fața mea vedeam numai negru;era intuneric beznă;era liniște,o liniște atât de crudă,pe care n-o doresc nimănui,niciodată,nici măcar in vis.Fumam si uitam să scrumez,deși scrumiera era exact lânga cotul meu stâng;ce-mi păsa?Șervețelul portocaliu se asorta cu perdelele,si era așezat cuminte pe măsuță.Mă gândeam la o mie de lucruri,fumam din nou,inghițeam in sec,priveam rătăcitor,priveam…Dintr-o dată s-a auzit bătaia ceasului din Turn,care m-a smuls pentru o clipă din liniște.Nu era târziu,dar nici prea devreme.Era numai bine,cum aș zice.Bine pentru ce,pentru cine?Nu știu,dar sper că meritam acel Bine pe care nu l-am avut.Apoi s-a oprit.Si ceasul.Si timpul,pentru o secundă.Am luat-o de la-nceput.Am ieșit puțin afară,ca să privesc pustiul.Era intr-adevăr frig.În final,n-a mai contat,eram prea obosită.Minute întregi am rămas înțepenită pe aceeași bancă,ascultând liniștea eterna a acelorași momente.

Am rămas cu gândurile mele, cu pasiunea mea,cu lacrimi multe, pe care nu mi le-a șters nimeni,am rămas pironită-n uitare,într-o uitare pe care n-o vreau, am rămas pierdută-n spațiu,uitându-mă bezmetic pe pereții zugrăviți in culori gri,am rămas un bibelou colorat pe care s-a pus praful, un copil stingher care privește-n neștiință imagini neclare ,

am ramas singura…

N-am invatat niciodata sa tac.

Sunt nesigura de tot ce se-ntampla in jur.Nu mai stiu multe.Si-as vrea sa le stiu,chiar daca ma vor face sa sufar.Am vazut la televizor,la un moment dat,cateva franturi dintr-o emisiune in cadrul careia erau prezentati copii orfani,care la 18 ani, sunt dati afara din institutiile de ajutor social.Stateam si ma-ntrebam,oare cui vor ramane copiii astia,care de fapt,nici nu mai sunt copii macar? Ce se va alege de ei? Un baiat care de-abia implinise 18 ani spunea ca daca va muri, nu-i va pasa nimanui.Nu stia pe ce drum s-o apuce sau unde sa mearga,ce sa faca,si mai ales acum. Statul nu s-a gandit la copiii astia, si i-a lasat de izbeliste,sa se descurce,fiecare cum poate. Oare cum e posibil? Dar da, e posibil. Nu stiu ce soarta vor avea ei,si-mi pasa,fiindca azi , sufleteste, ma pot alatura oricand lor.

Ma simt tradata de oameni si de tot ce-i in jur. E ca si cum cineva mi-ar fi tradat increderea pe care-am oferit-o fara sa spun totusi nimic. Cred ca fiecare relatie are reguli nescrise .Cred ca oamenilor ar trebui sa le pese mai mult. Cred ca nepasarea lor poate distruge sufletele unor copii care cred ca totul e pur si bun in jur. Eu sunt unul dintre acei copii. Eu nu-s femeie,desi de multe ori mi-am spus asa. Mi-e dor de lumea frumoasa pe care mi-au dezvaluit-o parintii atunci cand eram mica. Azi n-am reusit s-o mai regasesc,oricat de mult am cautat-o. Mi-este dor si de copilarie,mereu,tot mereu. Mi-e dor de oameni buni, frumosi, calzi. Nu stiu de ce am senzatia ca totul in jur imi e potrivnic, si nu stiu de ce ma simt atat de trista,atat de goala…Nu stiu de ce tot ce fac mi se pare prost.Nu stiu daca ceva din tot ce fac e cu rost. Imi pierd tot mai mult increderea in lucrurile din jurul meu,si-mi pierd farama de incredere pe care o mai aveam in oameni.Am ramas naiva.De ce n-as plange? Cateodata ma ajuta. Alteori ma sperii de cat de mult pot sa plang. Credeam c-o sa incetez sa scriu. Cateodata foile-s aspre si reci,iar calculatorul nu-mi mai spune nimic. Cat pot fi de credula,de aproape de oameni, de sentimentala!!!

Urmaresc,intre timp, la televizor, o colectie de rochii de mireasa…Nu pot sa spune decat ca…”Sunt atat de albeee!”; stiu, stiu, dar ce pot sa fac? E singurul lucru care-mi vine-n minte…Imi plac,is fascinata de ele. Cred ca intotdeauna am cerut prea putin in comparatie cu tot ce am avut de dat, am fost un “ofertant” prost,incredibil de prost. De multe ori n-am cerut absolut nimic. Am oferit,am oferit,am oferit…Si-am trait,si-am sperat ca totul vine de la sine,cum se zice, am crezut intr-un mers absolut firesc al lucrurilor si m-am inselat.

Oare iarna asta va ninge? Oare se va juca cineva cu mine in zapada? Oare va fi ger? Oare e adevarat ca timpul lamureste totul? Oare nu complica de fapt,lucrurile care par simple? Oare “curbele” din destin apar intotdeauna la timp? Oare la rascruce de drumuri, ma voi intalni cu cine trebuie? Oare nu se lasa prea mult asteptate lucrurile bune,si oamenii buni oare nu cumva se gasesc acolo unde nu-i cauti? Oare de ce ma simt asa de tradata de tot ce iubesc? Oare nu cumva sunt eu cea care tradeaza?

Nu stiu, ascultati si voi,pentru ca-i o voce minunata care ma impresioneaza,ma face sa lacrimez,si mi-a rapit cuvintele acestui post…

…si totusi,e-atat de trist…

Cel mai onest ar fi, ca aproape de fiecare data,sa spun ca nu stiu cine sunt.Dar am toate reperele care imi tradeaza fiinta.Am secrete pe care nu le-mpart cu nimeni,nu fiindca n-as vrea,ci pentru ca nu pot.Sau poate ca-n privinta asta,vibreaza un egoism pe care-l cunosc prea bine.Exact nu stiu.Ce vor altii de la mine nu-i acelasi lucru cu ce doresc eu de la ei,poate ca asta ma face sa vorbesc despre neconditionari ca si cum mi s-ar parea firesti.De fapt,asa mi se par.M-am obisnuit cu “sentintele”.Si m-am obisnuit cu mine. Imi este lumea mult mai reala decat tot ce se intampla cu atata brutalitate in jur,traiesc intr-o lume palpabila,pe care simturile mele reusesc s-o atinga,s-o patrunda.Nu exista scari prin care poti pasi aici.Nu exista usi.Nu exista chei. Dar cand incepi sa te confunzi cu mine,esti deja aici.Ma fastacesc destul de greu.Timiditatea n-a fost niciodata punctul meu forte,ca si definitie.Insa ceea ce-i diferentiaza pe oameni,unii de ceilalti,din acest punct de vedere,este felul in care au puterea sa taca atunci cand ar fi multe de spus. In lumea mea nu exista ceasuri. Urasc ceasurile cu aceeasi putere cu care iubesc sa vad cat mai este ora. Acum,de exemplu,e 19.35. Nu stiu de ce nu se potrivesc orele de pe bloguri.Nici pe telefon,atunci cand primesc un mesaj,nu e indicata ora corecta.Asta ma enerveaza in aceiasi masura in care totusi ma multumeste.Cateodata iubesc clipele interminabile,care parca zac in balta de sange a unui cadavru; le privesc cum stau amortite, asteptand si ele un semnal.Alteori le urasc,cand le vad cum se scurg neputincioase ca o ploaie rece,strivindu-se de geamuri mate. Urasc spatiile.Spatiile goale.S-o iau de la capat.Enter,enter.Nu-mi place.Iubesc continuitatea.Fluturii mei colorati zboara nestingheriti,jucandu-se printre papadii si margarete.Vantul risipeste frunzele copacilor stufosi,iar verdele sidefat al zarilor,al campiilor,al dealurilor inseamna fericirea pe care n-o poti avea decat daca esti liber.Nu va-nchipuiti o lume a dulcegariilor,a rosului aprins,sau a dulceturilor,nu-i nici pe departe.Este exact asa: o lume a verdelui ,uneori,a copacilor, a frunzelor care nu inceteaza sa cada, a florilor,a fluturilor, a oamenilor liberi, a cerului albastru, a furtunilor scurte, a ploilor lungi,reci; o lume care se identifica cu sufletul meu; o lume pereche- fiindca toti suntem jumatatea vietii cuiva,iar lumea mea nu face exceptie. Ea isi cauta nestingherita, de fiecare data,jumatatea.De ce de fiecare data? Pentru ca nu putem tine nimic langa noi mereu, etern, FIZIC. Si-avem ochii ca sa putem vedea, mainile pentru a palpa, gura pentru a saruta, trupul pentru a ne misca, sufletul pentru a nu uita, pentru a nu uita… Aici nu exista ceasuri- busola mea e cerul. Nu exista ura- gelozia e suficienta,senzatia de apartenenta. Totul este creat din iubirea careia i-a creat Dumnezeu lacas in inima mea. Am citit undeva (nu conteaza unde) :“Inima mea are mai multe camere decat un hotel.”  Insinuez ceva,desigur; ca intotdeauna. Sau poate ca vreau sa fac o asociere cu INIMA MEA.A MEA. Si le recomand celor care au atat de multe “camere”, sa mai darame din ele,nu le poti “intretine” pe toate la nesfarsit,nu-i asa? Nu,sa nu faca imprudenta de-a le incuia doar, se va gasi mereu un “hot” bun care sa intre pe geam. “Cand Dumnezeu inchide o usa, deschide o fereastra”- Q.E.D. ; marturisesc sincer ca toate camerele mele au avut mai multe ferestre, si toate mi le-a deschis El, pentru a fi sigur ca stiu ce am de facut pe mai departe. Cerul lumii mele are ochii lui Dumnezeu, ochi limpezi,clari,care ma privesc cu seninatate, ajutandu-ma sa construiesc in fiecare zi elemente noi,care sa-mi hraneasca lumea. Nu exista cotidian,cu toate ca-l iubesc, nu-l pot asocia cu mine,eu sunt definita de lucruri dinauntru. Nu exista masti,si ne jucam cu cartile pe fata.Ne jucam frumos.Imi place transparenta.Imi place sa cred ca ,dupa ce ating un lucru, ii vad si cealalta parte,il vad dincolo de exteriorul sau. Nu totul se reduce la atingeri,dar ele sunt totusi esentiale, ca si nevoia de a apartine intru totul unei lumi care sa ma accepte cu tristetile mele si cu dorinta mea de-a vorbi mult, de-a explica,de-a gesticula….fara a fi oprita,perturbata.Lumea al carei asfalt il calc atunci cand ma duc la supermarket sa cumpar suc e-o lume care-mi “toceste”,putin cate putin, inima- o lume care se hraneste cu distrugeri de vise,vise inocente de copil. Cand ajung acasa, ma descalt in graba,imi schimb hainele cu unele comode,imi pun botosii in picioare si ma afund/confund c-o alta lume,una pe care voi greu v-ati putea-o imagina, greu ati putea-o creiona, fiindca…nu-i de-aici. Totu-i al meu cand is numai eu cu mine, cand am cuvintele care-mi descriu starile exact asa cum sunt,se petrec ele,cand apune soarele si luna cheama noaptea, cand cafeaua se raceste si buzele-mi ingheata,cand se potrivesc toate,ca-ntr-un cerc, si vibreaza,si traiesc la aceiasi intensitate cu mine,cu mine… Sunt atat de vie incat ma simte si cersetorul de pe strada,pe langa care trec,aruncandu-mi o privire in graba clipelor,o privire nu miloasa, care sa-i tradeze conditia,ci una plina,plina de tot ce-i el,in esenta. Este,pana la urma,Om. Ca tine,ca mine, ca voi, ca noi : OM. Sunt intr-atat de vie incat ma poarta pasii de fiecare data catre oameni care au nevoie de mine, de zambetul meu, sunt atat de vie incat pot ajuta pe oricine, printr-un simplu si amar cuvant,sau gand, sunt intr-atat de vie incat ma arunc,fara rezerve,in valtoarea unei vieti nebune,efemere,ciudate,misterioase,si-s intr-atat de vie incat la fiecare colt de strada ma asteapta o frunza verde,pregatita s-o ating cu mana mea rece…Sunt atat de vie incat stiu ca pot readuce la simtire un muribund gata sa-si spuna ultima dorinta in fata mea,constient fiind ca,prin puterea mintii,si din plinul inimii sale, ea s-ar putea implini,ca o ultima sansa la viata…Lazar pe care l-a inviat Iisus,mi-am amintit de Lazar…Toti putem fi capabili de-o minune,toti,fara nici o exceptie, toti suntem o parte din Fiul Lui Dumnezeu, toti suntem parte din inima lui Iisus, din iubirea neconditionata a Bunului,Marelui Dumnezeu,Unicului Dumnezeu. Fiecare isi poate crea o lume a sa in care sa poata respira fara sa se simta incurcat de privirile rautacioase ale celor din jur, o lume asa cum o vad eu, cu pahare din cristal, inimi de foc, suflete eterne, din ceara topita, fierbinte, o lume plina de Dumnezeu, o lume creata din aripi albe, care n-ating pamantul asta murdar si negru, o lume unde sa fie mereu o toamna care sa poarte-n suflet primavara verde,o lume cu zane frumoase,imbracate-n rochii albe,stralucitoare,o lume a voastra, a fiecaruia…

…si “Nu plange ca s-a terminat,bucura-te ca s-a intamplat!”…

Am crezut mult. Si-am cautat rosturi. Am crezut in oameni. Am dat a doua sansa,niciodata o a treia.Am iubit in lumi imaginare si-am trait in cotidian,lasandu-ma strivita de timp.Am iubit clipele mele,le-am iubit din tot sufletul.Am fost copil,caci cine nu-i,moare.Dezamagirea-i o alta cale pe care-o alegem,in locul fericirii.Liberul arbitru isi pierde in final sensul. Exista scopul,destinul,asa zisa “coincidenta” care in final ne ajuta sa descoperim misterul vietii noastre.Ma ghidez dupa “semne”. Traiesc considerand ca fiecare lucru are-un scop precis.Nu cred in pura intamplare. Ma intreb ,in final, daca Dumnezeu,privindu-ne, poate modela destinul; daca poate exista “o schimbare de plan”; daca totul este batut in cuie sau daca nu cumva El este singurul care ne poate devia traseul; nu stiu. Motivul pentru care-am incetat sa mai cred in oameni este simplu: nu-mi trebuie prea multe intamplari pentru a trage linie; m-au marcat gesturi putine si mi-au schimbat traiectoria; mai tarziu,sa cred din nou in ceilalti insemna sa incalc principiile mele. Motivul pentru care-n final is categorica,dupa ce-am fost deosebit de toleranta este necredinta in forte exterioare, care m-ar putea ajuta sa merg mai departe. Mi-am luat ani in sir resursele din suflet, din interior, din educatie, din ceea ce am trait in acest cerc restrans,pe care-l cunosc prea putini. Am incetat sa mai “fur” fericirea din oameni,cand am inteles,chiar si astazi, ca oamenii nu pot si nu-ti vor elibera niciodata inima. Oamenii au vrut sa-mi “purifice” chiar si coltisoarele sufletului meu care erau,zic eu, necunoscute,nestiute.Si pentru ce n-as pune oamenii in aceiasi categorie pe care-am creat-o, cand fiecare zi imi demonstreaza ca am avut mereu dreptate?Pentru ce-as da sansa de a se schimba (spun ei), cand tot ce facem e sa ne poticnim in fata unor lucruri banale, care ne tradeaza,in final, caracterul? Pentru ce-as fi, a mia oara, Buna, cand totu-mi cere sa fiu la limita Rautatii? Nu mai pot. Nu mai vreau. Nu va mai vreau. Si fiecare zi intareste zidul de nepatruns al inimii mele. Si-am construit porti pe masura sufletului vostru. Si-am daramat de-atatea ori zidurile pentru o a doua sansa. Si-am facut compromisuri pe care azi nu mai sunt dispusa sa le fac. Si-am fost tot ce v-ati dorit sa fiu,atunci cand v-a mers bine,cand ati fost fericiti. Si m-ati abandonat cu ura ,pentru a-mi demonstra inca o data cat de mult am gresit. Si m-am complacut in n situatii,pentru a va vedea zambetul.

Motivul este simplu: vreau sa depind numai si numai de mine, de sufletul meu, de tot ce-s eu,niciodata de tine,niciodata de voi, niciodata de nimeni, in afara Lui, in afara de Dumnezeu.