Uneori am senzatia ca viata se scurge total in defavoarea noastra, nicidecum c-am fi aici pentru a face/crea lucruri marete si pentru a lasa ceva in urma, ci pentru a ne testa limitele, pentru a ne face sa luptam pentru nevoile noastre, pentru a ne degrada, intr-un fel sau altul, ci nu pentru a ne mari;  pentru a ne nimici in propriile convingeri si a fi distrusi de propriile arme, pentru a ne ironiza pe noi insine, si pentru cinismul din care ne-am nascut. Cum as putea sa  ma incred in libertatea care nu imi apartine, in soarele care nici macar nu ma arde – la propriu, in stelele pe care nu le vad niciodata cazand, in pamantul de sub picioare, pe care de cele mai multe ori nu pot sa mi-l asum, in visele care staruiesc neincetat si pe care inca nu le-am atins, in fatidica soarta de care sunt prea constienta?

Am incetat sa ma mai intreb unde este dreptatea, de unde vine durerea, de ce canta viorile si de ce-mi doresc sa aud valurile marii, si numai faptul ca insir aici asa-zisele intrebari pe care nu le mai am, e dovada vie ca eu nu m-am trezit, si nu stiu daca se va intampla.

Uneori am impresia ca totul este un mare fiasco, ca tot ce culegem nu este ceea ce semanam, ci ni se intampla efectiv, c-asa-i menit. Dar si daca-i asa, atunci totul devine prestabilit si infricosator, infiorator de-a dreptul – da’ nu avem certitudinea , avem doar intrebari si raspunsuri putine, si vrem sa aflam si sa cunoastem, dar in realitate nu vrem, luam totul asa cum vine si ne trezim rataciti. Unde ne ducem, incotro ne indreptam? Ce fac, ce vreau sa fac, de ce acum si de ce nu maine, sau peste 3 ani sau 5, unde este umanitatea si cine sunt eu de fapt?  De unde vine dorul ? Dar neincrederea? Dar magia care face lucrurile perfecte pentru o secunda meschina? De unde vine dragostea, din noi, de pretutindeni si de nicaieri, din oamenii buni si calzi, din univers sau din cer, o concepem ca pe un copil , o cladim ca pe un bloc sau exista acolo si asteapta sa fie descoperita? Sigur ca am ipotezele mele si raspunsuri multiple, si tocmai asta nu-mi da pace, inexactitatea ecuatiei.

Daca drumul duce spre nicaieri, atunci eu spre unde mai curg?

Dimineata, vartej; oameni grabiti , tocuri de pantofi, ziare de rasfoit, taxiuri gonind, oameni somnorosi, vanzatoare cu capsa pusa la magazinul din colt, fata de la covrigi serveste  fara manusa – iacs!, cativa batrani cu plase goale se indreapta spre piete si spre nicaieri, deloc grabiti, sau poate prea,zgomotul sinelor de tramvai imi rasuna-n urechi imediat ce trantesc usa de la bloc, oameni din nou, si suflete nu stiu cum ; metrou, aglomeratie, miros de patiserie, caini pe bulevardele largi – se plimba nestingheriti printre oameni – mornin’, un singur gand : “ce-as bea o cafeluta!”; Lungul drum spre birou, privesc cerul albastru si ma trezesc claxoanele masinilor nervoase din trafic, home – vreau acasa, dar nu, vreau la job , dar nu – nici nu stiu ce vreau dimineata, pentru simplul motiv ca-i prea dimineata… Miros de tutun, God, de s-ar sfarsi odata mirosul de betoane si de tot, sa miros aer de mare…Marea, teribila mea vesnica dragoste, cu valuri infuriate, ce dor imi e !

Pamantul imi da senzatia de ireversibilitate, gandul ca totul se petrece irepetabil, printre deja-vu-uri -grrr, cum il scriu pe-asta?! – iar cerul…cerul este sentimentul imposibilitatii, al visului, al faptului ca nimic nu e de atins, si totusi… Eu sunt aer, prin zodie -irelevant – si prin toti porii – cel mai relevant – sunt intre pamant si cer, de multe ori aproape de imposibil, alteori de ireversibil – si descopar lucruri.

In jurul meu descopari lucruri “usoare”, nu in sensul de facile, ci nelalocul lor, oameni “usori” , pisati de gol si cotidian, macinati de uratul din ei , oameni care nu isi pot asuma nestiinta, care nu vor sa li se explice, pentru ca au senzatia ca deja le stiu pe toate, ursuzi si neputinciosi. Mi-e dor de lumi albe, nu mai am nevoie de atatea culori decat in mine, in afara e nevoie de sinceritate, de transparenta… Oamenii ar trebui sa se transforme in ei, in ei insisi si in nimeni altcineva, sa se oglindeasca in propriile actiuni si sa fie mandri de ele atunci cand e cazul, si sa-si certe energiile care nu aduc nimic bun, si sa…

De multe ori ma simt jignita – astazi mi s-a intamplat asta- jignita de o atitudine gresita, de oameni care fura drepturile altor oameni, de cei care vor sa se transforme si mai ales sa iti transforme virtutile in defecte, sau pur si simplu sa le treaca cu vederea, fara nicio apreciere. Ma lovesc de incorectitudine si nepasare, imi amintesc ca am fost educata sa iau ce-i mai bun din oameni, sa le ofer totul, de la prezumtia de nevinovatie pana la sanse multiple…Am fost educata sa cred in umanitate, sa cred ca durerea este ceea ce ne aduce mai aproape unii de ceilalti in egala masura cu fericirea impartasita.Am fost crescuta sa n-am crezuri marunte, ci doar principii de oameni mari peste care sa nu trec, sa am vise mici, dar pe care sa le urmez pas cu pas pana ajung la cel mai mare ; mi s-a inradacinat , odata cu trecerea timpului, ideea ca un om poate face ceva chiar de unul singur, ca poate lupta impotriva curentului, ca poate deveni mandru de sine chiar daca in jur e depreciere ; stiu ca pot muta muntii din loc, pot sparge ziduri, pot darama mituri, pot intra in lumi mari si mici, in marea rece zambind – daca asa vreau – in oceane adanci – si ape tulburi – daca din nou, asa vreau… Si cred ca noi oamenii ar trebui sa traim cu astfel de ganduri, ca merita intotdeauna sa luptam pentru ceva, ca exista karma – dar karma mea este ceea ce influenteaza deciziile mele, nu si reactiile celorlalti, ca exista destin – dar poate ca nu trebuie privit cu asa mult fatalism , ca exista vise – care trebuiesc urmate si indeplinite no matter what.

that’s it.

Da-mi din timpul tau firav,timp mie.Da-mi tot ce-mi apartine fara sa te temi.Da-mi din candoarea clipelor un minut pe care sa ma rogi sa nu-l impart cu nimeni,da-mi amintirea copilariei si din destinul parintilor ,da-mi un semn. Da-mi visul unei nopti de iarna,in care ma plimb infasurata-n alb peste tot in juru-ti,da-mi tot ce ai (dar asigura-te ca iti mai ramane totusi un firicel,pe care-l stii doar tu),da-mi puterea de-a imita actorii cei mai reusiti ai vietii,fara sa fiu aplaudata insa la final,da-mi ocazia sa-ti spun din degete ca alerg zilnic dupa cele mai mici fapturi,dupa ganganii,dupa fluturi,dupa gargarite…

Aseara am pictat din nou si mi-am dat seama ca,inevitabil,m-am intors in timpul celei mai frumoase perioade din viata mea,asta daca nu cumva am fost toata aceasta vreme deja acolo,asteptandu-te pe tine.Pictez nori de-un albastru intens si-un soare rosu,care-mi arde ochii,un copac al meu,bogat in frunze si ramurele,iar in departare se vede iarba,asa cum e ea primavara,si mai se zaresc casuta cu perdele viu colorate,si hornul,din care iese fum;ce paradox,nu? Afara-i primavara da-n casa-i o iarna cumplita. Sau poate-i doar felul meu de-a arata ca undeva acolo,traiesc,cateodata ard,si cateodata inghet. Dincolo de toate acestea,e luna,paralel asezata fata de soare,si ea-i inconjurata de doua stelute de culoarea aceluiasi cer; iar pe acoperisul casei am desenat flori,din creion,si-apoi am inceput sa le pictez,ca sa le dau viata. Inca n-am descoperit ce culoare va avea fundalul acestei povesti,dar mi-ar placea sa gasesc o nuanta asemanatoare cu a ochilor tai. Ce culoare au ochii tai cand zambesti? Am desenat raze de soare de culoarea spicului de grau,poate a-mi aminti de perioada-n care eram la bunici,si o alergam pe Maria prin lanuri…Era un cer atat de alb,atat de plin,si-un aer curat,si-o apa limpede,si rece…

Mi-am facut pasaport ca sa fiu sigura c-am sa ajung intr-o zi la tine, ca sa-mi plimb inima in fiecare loc in care te duci, sa adun scoici si melcisori in celalalt capat al zarii,sa-mi alint talpile-n valurile unei mari pe care-o cunoastem numai noi,sa te duc acolo unde numai vantul se poate juca-n parul tau,si-acolo unde soarele meu se poate juca cu luna…Mi-am facut pasaport ca sa plec intr-acolo unde nu pot fi gasita decat de sufletul tau,sa fiu jumatate de cer,sa fii jumatate din pamant,sa ne-ntalnim in aer,sa ne mangaie dragostea,sa ne sarute vantul…

Mi-am facut pasaport pentru suflet,ca s-ajung la capatul lumii…capatul lumii TALE ; s-ating linia orizontului,si sa mor printre spinii trandafirilor sufletului tau.

I fall asleep inside of you…

N-am invatat niciodata sa tac.

Sunt nesigura de tot ce se-ntampla in jur.Nu mai stiu multe.Si-as vrea sa le stiu,chiar daca ma vor face sa sufar.Am vazut la televizor,la un moment dat,cateva franturi dintr-o emisiune in cadrul careia erau prezentati copii orfani,care la 18 ani, sunt dati afara din institutiile de ajutor social.Stateam si ma-ntrebam,oare cui vor ramane copiii astia,care de fapt,nici nu mai sunt copii macar? Ce se va alege de ei? Un baiat care de-abia implinise 18 ani spunea ca daca va muri, nu-i va pasa nimanui.Nu stia pe ce drum s-o apuce sau unde sa mearga,ce sa faca,si mai ales acum. Statul nu s-a gandit la copiii astia, si i-a lasat de izbeliste,sa se descurce,fiecare cum poate. Oare cum e posibil? Dar da, e posibil. Nu stiu ce soarta vor avea ei,si-mi pasa,fiindca azi , sufleteste, ma pot alatura oricand lor.

Ma simt tradata de oameni si de tot ce-i in jur. E ca si cum cineva mi-ar fi tradat increderea pe care-am oferit-o fara sa spun totusi nimic. Cred ca fiecare relatie are reguli nescrise .Cred ca oamenilor ar trebui sa le pese mai mult. Cred ca nepasarea lor poate distruge sufletele unor copii care cred ca totul e pur si bun in jur. Eu sunt unul dintre acei copii. Eu nu-s femeie,desi de multe ori mi-am spus asa. Mi-e dor de lumea frumoasa pe care mi-au dezvaluit-o parintii atunci cand eram mica. Azi n-am reusit s-o mai regasesc,oricat de mult am cautat-o. Mi-este dor si de copilarie,mereu,tot mereu. Mi-e dor de oameni buni, frumosi, calzi. Nu stiu de ce am senzatia ca totul in jur imi e potrivnic, si nu stiu de ce ma simt atat de trista,atat de goala…Nu stiu de ce tot ce fac mi se pare prost.Nu stiu daca ceva din tot ce fac e cu rost. Imi pierd tot mai mult increderea in lucrurile din jurul meu,si-mi pierd farama de incredere pe care o mai aveam in oameni.Am ramas naiva.De ce n-as plange? Cateodata ma ajuta. Alteori ma sperii de cat de mult pot sa plang. Credeam c-o sa incetez sa scriu. Cateodata foile-s aspre si reci,iar calculatorul nu-mi mai spune nimic. Cat pot fi de credula,de aproape de oameni, de sentimentala!!!

Urmaresc,intre timp, la televizor, o colectie de rochii de mireasa…Nu pot sa spune decat ca…”Sunt atat de albeee!”; stiu, stiu, dar ce pot sa fac? E singurul lucru care-mi vine-n minte…Imi plac,is fascinata de ele. Cred ca intotdeauna am cerut prea putin in comparatie cu tot ce am avut de dat, am fost un “ofertant” prost,incredibil de prost. De multe ori n-am cerut absolut nimic. Am oferit,am oferit,am oferit…Si-am trait,si-am sperat ca totul vine de la sine,cum se zice, am crezut intr-un mers absolut firesc al lucrurilor si m-am inselat.

Oare iarna asta va ninge? Oare se va juca cineva cu mine in zapada? Oare va fi ger? Oare e adevarat ca timpul lamureste totul? Oare nu complica de fapt,lucrurile care par simple? Oare “curbele” din destin apar intotdeauna la timp? Oare la rascruce de drumuri, ma voi intalni cu cine trebuie? Oare nu se lasa prea mult asteptate lucrurile bune,si oamenii buni oare nu cumva se gasesc acolo unde nu-i cauti? Oare de ce ma simt asa de tradata de tot ce iubesc? Oare nu cumva sunt eu cea care tradeaza?

Nu stiu, ascultati si voi,pentru ca-i o voce minunata care ma impresioneaza,ma face sa lacrimez,si mi-a rapit cuvintele acestui post…

…si totusi,e-atat de trist…

Azi cand m-am uitat pe geam,in asteptarea cafelei care fierbea la foc mic, mi-am dat seama, am realizat in sfarsit , c-au trecut 23 de toamne – douazeci si trei. Ochii mei is buni si asta a demonstrat-o controlul de azi.Poate ca singurul lucru pe care l-am facut aproape perfect a fost ,este purtatul ochelarilor,desi la inceput m-am impotrivit, cand am aflat ca am nevoie de ei. A fost o incapatanare specifica mie,asta dupa ce vreo cateva zile m-am fudulit cu ei. Apoi mi-am dat seama ca e de-a devaratelea , ca da, port ochelari, si ca am nevoie de ei mereu, cu exceptia orelor de dormit. Nu mai era un capriciu,asa cum l-am crezut eu, era un fapt ce trebuia implinit. Si-am inceput sa-i port constant, zilnic. Si-a inceput sa-mi placa, pana cand m-am trezit in punctul in care am spus:”Eu nu voi renunta niciodata la ochelari, ei fac parte din mine,din fiinta mea,din personalitatea mea.”  

Mi-am pus coatele pe marginea ferestrei larg deschise,si am momente in care fac asta si cafeaua da-n foc, si realizez ca iar visez la cai verzi pe pereti,iar trebuie sa spal aragazul, iar am apeluri pierdute pe telefon, iar nu-mi pasa de ce-i in jur… O femeie mergea pe aleea din fata blocului c-o plasa mare si grea in mana. Vantul batea cu putere, in toata splendoarea lui, frunzele galbene pica grabite din copaci,prevestind toamna mult asteptata, femeia priveste-n sus, isi spune in gand:”of, vine iarna,toamna s-a asprit”, iar eu zambesc si continui sa privesc la minunile naturii… Azi n-a plouat desi am asteptat cu nerabdare asta. M-am gasit intr-o alta zi care mi-a soptit ca am trait 23 de toamne pline,in care m-am bucurat de ce-i in jur,in care am plans cand nu mi-a convenit cate ceva, in care m-a durut,cand mi s-a spus un adevar pe care eu refuzam sa-l accept, in care-am suferit, cand nu-mi era bine si mai ales,mai ales, 23 de toamne in care …am ascultat muzica. M-a gasit a 23-a toamna ascultand aceleasi love songs…Maria mi-a spus aseara ca-i este dor de mine, de muzica mea, ca ii e dor sa vina acasa si sa auda melodiile mele… Mie mi-e dor de-o toamna Vie, nu plapanda, nu! 

Am 23 de Toamne ale mele si-s bogata, am doruri eterne, am flori, am cafeaua mea amara , simpla, am crema mea care miroase-a scortisoara sau a caramel… si asta ma face sa fiu eu, sa-mi dau seama ca azi,daca  m-ar desena cineva, as prinde contur,pentru ca-s definita!

La ora 22.17 am pus de cafea.Am pregatit cescuta,farfurioara,lingurita.Primul meu cadou.Primul cadou inainte de ziua mea.O inimioara.In ea stateau cuminti 6 cescute,6 lungurite aurii si 6 farfurioare.Am zambit din toata inima.Mereu mi-au placut linguritele mici,in general lucrurile mici,fine…au ceva aparte. Am aprins doua lumanari,le-am pus langa cafea,m-am asezat pe canapea si-am asteptat sa se raceasca cafeaua.Sunt cu gandul departe,parca in alta lume…Sunt trista,foarte trista.Inchid ochii si imi imaginez ca sunt ca printesa celui din cartea pe care-o citesc,mi-as dori sa fiu “zana incoronata” a cuiva…Ma apasa timpul,dorul,ma zdruncina fiecare particica a lumii asteia meschine,care zace parca intr-un coltisor al ei,fara suflare…

…00.15. Aceiasi tristete,care s-a prefacut intr-o clipa…ma credeam fericita…dar e ca atunci cand ne credem linistiti tocmai pentru ca in noi s-a intamplat ceva. Descoperim mai tarziu cine suntem cu adevarat, prin prisma actiunilor noastre.Descoperim,ne descoperim sau ne lasam descoperiti de ceilalti… In ce masura,numai noi o stim.

…2.51 am… E mirosul unei alte zile. E mirosul unei nopti si-a unei cafele de toamna. Imi bate inima tare,tare.Iubesc.Ador.Simt.Il iubesc pe el.Iubesc toamna.Iubesc noaptea asta  in care imi bate inima asa de tare… As vrea sa fiu o zana buna, o zana cu nasul pe sus, puternica, cu aripi albe, cu care sa pot calatori oriunde-n lumea asta mare, cu buze dulci, cu ochisori mici si sticlosi…

...Right now na na na… Pentru ca simt clipa…a sosit clipa noastra…ne arde simturile…ne iubim!