Copiii se apropie de pamant si-n sufletele lor bate cerul; se golesc de toate cuvintele si-si vorbesc cu manutele mici cu care uneori se ating nestiutor si curios. In urma lor se sparg flori de gheata care se topesc si apoi se transforma-n licurici, in urma lor vantul danseaza printre copacii verzi si infloriti, in urma lor fluturii invata sa traiasca mai mult de o singura zi iar florile , margaretele, macii, trandafirii si orhideele imbobocesc stropite de roua, in urma lor ploaia-si face loc printre norii albastri si grei, curcubeele-si coloreaza conturul fin iar viata vibreaza si totul se naste pentru a trai etern.

In fata lor se-ntinde marea albastra pe care-si tese soarele culorile aurii care se-mbina cu nisipul si cladesc castele care mai apoi se scufunda in mare si revin la suprafata fara se se distruga; ei isi ascund trupurile firave dupa ziduri si se privesc zambindu-si sagalnic, cuprinzand zarea – stiind ca au cucerit lumea si lumea e a lor.

Din spate ii acopera cerul atunci cand vine furtuna si-i cuprinde in palme , ii protejeaza zarea si-i coloreaza in rosu aprins asfintitul, ii priveste Dumnezeu dintr-o parte si-i binecuvanteaza cu iubire, li se ofera nestiinta si tabla alba pe care s-o picteze cu fericirea lor…

Copiii isi incalzesc sufletele cu dimineti insorite sculptate in dor, cu ierni in care isi impaturesc sarutul, cu apusuri fierbinti in care isi strang infriguratele imbratisari, cu minute in care isi descriu unul altuia lumi nestiute de nimeni, cladite chiar atunci, unul pentru celalalt.

Caci

“Copiii care se iubesc se-mbratiseaza in picioare
Langa portile noptii
Si trecatorii care trec ii arata cu degetul
Dar copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Si numai umbra lor
Inlantuita umbra tremura in noapte
Starnind mania trecatorilor
Mania si dispretul lor si rasetele si invidia.
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt in alta parte dincolo de noapte
Mult mai presus decat lumina zilei
In orbitoarea stralucire a primei lor iubiri.”

Uneori am senzatia ca viata se scurge total in defavoarea noastra, nicidecum c-am fi aici pentru a face/crea lucruri marete si pentru a lasa ceva in urma, ci pentru a ne testa limitele, pentru a ne face sa luptam pentru nevoile noastre, pentru a ne degrada, intr-un fel sau altul, ci nu pentru a ne mari;  pentru a ne nimici in propriile convingeri si a fi distrusi de propriile arme, pentru a ne ironiza pe noi insine, si pentru cinismul din care ne-am nascut. Cum as putea sa  ma incred in libertatea care nu imi apartine, in soarele care nici macar nu ma arde – la propriu, in stelele pe care nu le vad niciodata cazand, in pamantul de sub picioare, pe care de cele mai multe ori nu pot sa mi-l asum, in visele care staruiesc neincetat si pe care inca nu le-am atins, in fatidica soarta de care sunt prea constienta?

Am incetat sa ma mai intreb unde este dreptatea, de unde vine durerea, de ce canta viorile si de ce-mi doresc sa aud valurile marii, si numai faptul ca insir aici asa-zisele intrebari pe care nu le mai am, e dovada vie ca eu nu m-am trezit, si nu stiu daca se va intampla.

Uneori am impresia ca totul este un mare fiasco, ca tot ce culegem nu este ceea ce semanam, ci ni se intampla efectiv, c-asa-i menit. Dar si daca-i asa, atunci totul devine prestabilit si infricosator, infiorator de-a dreptul – da’ nu avem certitudinea , avem doar intrebari si raspunsuri putine, si vrem sa aflam si sa cunoastem, dar in realitate nu vrem, luam totul asa cum vine si ne trezim rataciti. Unde ne ducem, incotro ne indreptam? Ce fac, ce vreau sa fac, de ce acum si de ce nu maine, sau peste 3 ani sau 5, unde este umanitatea si cine sunt eu de fapt?  De unde vine dorul ? Dar neincrederea? Dar magia care face lucrurile perfecte pentru o secunda meschina? De unde vine dragostea, din noi, de pretutindeni si de nicaieri, din oamenii buni si calzi, din univers sau din cer, o concepem ca pe un copil , o cladim ca pe un bloc sau exista acolo si asteapta sa fie descoperita? Sigur ca am ipotezele mele si raspunsuri multiple, si tocmai asta nu-mi da pace, inexactitatea ecuatiei.

Daca drumul duce spre nicaieri, atunci eu spre unde mai curg?

Explicatie fara argumente
In ultimele luni,m-au incercat sentimente ciudate vis-a-vis de scris. Cand am avut timp sa scriu, nu mi-am putut aduna gandurile,iar cand eram prea obosita , aveam niste idei pe care la acel moment le-am considerat bune. Au trecut saptamani la rand,si tot ce-am facut a fost sa adun vise, dragoste,multe sperante, si mai multe zambete…Si in clipa de acum ma declar fericita. Si stiu,urmeaza altele.
Am inteles un lucru despre mine: acela ca imi este foarte greu sa-mi “public” sentimentele, sa le afisez ca pe niste postere, sa il pot determina pe celalalt sa desluseasca dintr-o fraza ceea ce simt. M-am incurcat , m-am blocat in propriile-mi cuvinte in incercarea de a spune ca eu asta sunt, ca eu asta cred, ca eu asa simt , ca nu stiu sa explic,dar ca as vrea sa fiu crezuta pe cuvant,pentru ca nu exista alta cale. Pentru ca nu putem elabora o schema care sa spuna concret ce este in noi. Dar putem transmite,in masura in care nu ne ia valul ; valul care ne arunca sub apa, ne zdrobim tamplele de stanci, ne sangereaza fruntea din pricina scoicilor cu varfuri ascutite – continuam, pentru ca nu ni s-a terminat aerul. Iesim la suprafata cand furtuna din noi s-a potolit.Respiram. Pentru ca iubim. Si cand iubesti e “altfel”. Intotdeauna e altfel. Acum cateva luni in mine s-a asternut ASTA. E ceea ce numesc Apropiere.
(Cred c-am inceput sa bat campii urat de tot.)

Despre
Am fost intrebata daca ma mai impresioneaza ceva.In prima instanta n-am inteles intrebarea,dar apoi,luandu-i sensul cel mai profund,am constientizat ca m-a miscat inclusiv initiativa.Asa cum ma cunosc,e si firesc. Am dat un raspuns scurt,specific situatiei,starii de spirit de atunci, locului in care eram – la serviciu. Ulterior, singura in metrou sau acasa,sau pur si simplu in masina,dimineata,sau in pauzele de cafea, mi-am tot elaborat in minte raspunsul – nu pentru cineva, exclusiv pentru mine,inconstient,probabil,pentru persoana care ar fi vrut sa savureze asta. Si cu siguranta,sa ma perceapa. Inevitabil,am inceput o introspectie,pornind de la intrebari mici,firave,aparent banale,aparent fara substrat. Eu ma reinventez de cate ori am senzatia ca nu-s unde trebuie -sau ar trebui sa incerc s-o fac mai des,pentru a nu fi surprinsa.Mie imi place sa aberez,sa sporovaiesc,sa transmit,imi place sa fiu perceputa – asa,utopic vorbind.
Re-re-revenind: M-am gandit la oameni.Mereu o fac. Mi-am amintit de batranica de la Unirii,care sta langa podul ce traverseaza Dambovita,rezemata de balustrada,cu ochii mereu inlacrimati,scotocind intr-o punga dupa un covrig.,zgribulindu-se de frig,sperand…SPERAND…M-am intrebat daca ea mai are speranta.Nu stiu,n-am nici un raspuns.Imi pare rau.Chiar imi pare rau de situatia asta. Am vrut,de fiecare data cand am trecut pe acolo, sa-i intind o bancnota,dar,oricat de stupid ar parea,mi-a fost de fiecare data frica sa ma apropii prea mult de ea. Nu! Nu frica de ea! Frica de mine, frica de reactiile mele, de ceea ce s-ar putea petrece inauntrul meu ,pana la urma -despre asta e vorba.

Inevitabil,ne intoarcem la oamenii buni,cu adevarat buni si valorosi,carora nu li se ofera nimic, la oamenii rai,care nu sunt zdrobiti nici de societate,nici de vreme,nici de nimic,ma intorc la ceea ce ma impresioneaza, la dragii mei parinti… Mi-amintesc cand eram in scoala primara si ne trezea mama dimineata,pe mine si pe Maria,ne imbraca cu ciorapi grosi,noi eram somnoroase; imi facea codite,ne pregatea pentru scoala,ne lua apoi de manute,ne urca in lift,ne ducea la aprozarul care era atunci , si ne cumpara biscuiti cu crema sau eugenii. Ne tragea fesurile mereu pe urechi si fularul pana in gat,si stiu ca aveam manusi cu ata dupa gat,ca sa nu le pierdem…Si stiu cat eram de fericita, si cat de impresionata sunt acum de toate amintirile astea care ma rascolesc, pentru ca ele fac referire la tot ceea ce sunt azi…
Ma impresioneaza pana la lacrimi dragostea neconditionata,si cel mai bun punct de pornire (cateodata si unicul) il simbolizeaza parintii, care ne hranesc sufletele,constiinta, care au grija de noi ca de ochii lor, care ne protejeaza,ne sfatuiesc,isi asuma riscuri, fac sacrificii cu orice pret si nu in ultimul rand ne ofera absolut totul,fara rezerve. Ma impresioneaza inocenta si candoarea ,insusiri pe care nu le mai gasesc in oameni,ma impresioneaza gesturile marunte, dar pline de farmec, care nu implica nimic,care nu cer nimic, care sunt doar gesturi si atat,franturi de clipa menite sa ne fure zambete si nimic mai mult.
Ma impresioneaza ca astazi,la serviciu, am primit o prajitura cu dragoste – fiindca cineva fara interese ascunse s-a gandit chiar si pentru cateva minute la mine,fiindca cineva a facut-o pentru mine, fiindca acelui cineva ii stralucesc ochii atunci cand imi daruieste ceva.
Ma impresioneaza ca o femeie minunata,care nici macar nu ma cunostea, mi-a acordat prezumtia de nevinovatie,m-a acceptat si mi-a pus la dispozitie tot ce-a avut,ma impresioneaza tot ceea ce se daruieste simplu, fara a fi insotit darul de gandul:”Lasa ca si eu am sa primesc.”
Ma emotioneaza ca o colega imi da o bomboana si rade larg,din inima,si-mi intinde manuta ei mica,si gestul in sine mi se pare atat de alb si-atat de aproape de mine… Sunt impresionata ca o naiva de puterea mea de a transmite celorlalti, de a-i determina,fara sa stiu, la gesturi deosebite,absolut incantatoare,minunate.
Sunt impresionata de momentele in care sufletul meu ma mangaie pe spate,seara, si ma saruta pe frunte,si imi mangaie parul,si dimineata ma trezeste,si insista,si trage de mine, si nu renunta, si e acolo , si stiu ca nimic rau nu mi se poate intampla. Este exact senzatia de siguranta – de fapt nu doar senzatia,e o adevarata stare – pe care un singur om ti-o poate da,o singura data,dar pentru totdeauna.

Sunt coplesita de dragostea pe care Dumnezeu mi-o ofera de fiecare data,cu o si mai mare intensitate, dar cu aceeasi stabilitate si siguranta.

Sunt eu, cu nimicurile din mine, care se strang ca-ntr-un buchet,implinindu-ma, daruindu-mi ceea ce stiu ca merit : Fericirea.

Monica, tie

Mai fuge un an grabit si stingher,mai fuge o clipa,o viata,o lume…A fugit timpul…Astazi e o zi cu totul speciala,si nu pentru ca e sfarsitul anului,ci pentru ca e ziua tatalui meu;astazi s-a nascut omul pe care-l iubesc cel mai mult,centrul universului meu,dragostea mea,averea mea.Astazi s-a nascut cel datorita caruia ma pot numi OM. Acum cateva ore am avut curaj,curaj sa-i spun cat de mult il iubesc,si parca timpul s-a oprit pentru noi doi,si parca trecuse o vesnicie(sau poate chiar?).De maine incep o alta viata,intr-o alta lume,si-am sa renunt la cele vechi,si-am sa fiu eu,pentru ca merit totul…Am fost invatata sa cred ca pot avea orice imi doresc,ca pot atinge stelele,ca pot zbura in departari fara sa ma opreasca nimeni,ca pot visa si ca visele mele pot deveni reale.Am fost invatata sa nu ma multumesc cu putin,sa stiu ca pot avea infinit mai mult,chiar daca uneori am uitat asta. M-am transformat fara sa imi dau seama intr-o idealista,intr-o romantica,intr-o visatoare,intr-o anomalie,daca pot spune asa,intr-un om care nu-i de-aici,cum zicea cineva…Cand ma privesc in oglinda am curaj,iar cand ii privesc pe ceilalti,curajul dispare. Mi-a fost si-n continuare imi este atat de frica de viata incat am incetat sa cred in oameni. 31 decembrie…2008…Uneori pierdusem notiunea timpului,si mi-am pierdut busola care ma ducea la cei pe care-i iubesc… Anul asta am pierdut multe in mine,dar poate ca m-am castigat.Nimeni nu stie,nici macar eu,ci doar Bunul Meu Dumnezeu. Am invatat sa accept trecerea orelor chiar daca n-am trait normalitatea lucrurilor.Am invatat sa ma accept fara sa ma acuz,desi nu in totalitate.Am invatat sa (mai) mor ca sa-mi pot reveni. Imi doresc pentru mine ceea ce niciodata altii n-or sa poata avea,fiindca-s o egoista si pot trai cu asta. Imi doresc un an in care sa am CURAJ,in care sa infrunt tot ce-i in jur,in care sa spun ca iubesc fara teama,in care sa fiu mai EU…Cineva m-a ajutat sa inteleg ca nu pretuim nimic din tot ce avem atunci cand suntem tineri,pentru ca avem senzatia ca lumea ne este la picioare,avem impresia ca nimeni nu mai e ca noi,ca suntem nemuritori,sanatosi pe deplin la minte si-n inimi;ceea ce,evident,este fals. Cand esti tanar,poti aparent cuceri o lume.Insa linia care desparte esecul de succes este incredibil de fina si linia care desparte fericirea de nenorocire este firava ca un fir de ata;tot asa-i si viata,pe care,la tinerete,nu o pretuim,nu o   intelegem.Ne  transformam in rebeli si credem ca tot ceea ce facem este de neatins,de nepatruns.Dupa ce trece timpul,si ne transformam,si se asterne linistea cu timiditate,nu mai putem face nimic,nu mai putem construi…Pentru ca anii trec si nu se mai intorc niciodata pentru nimeni.Ce pacat ca nu avem la tinerete intelepciunea si maturitatea de a face lucrurile corect,ce pacat ca prea putin,prea rar ne ascultam INIMA,ce pacat ca ne ghidam dupa instincte care distrug totul in calea lor,ce pacat,Doamne,ce pacat! Acel Cineva mi-a spus ca acum sunt tanara si pot ALEGE,pot alege eu,si daca n-o fac bine,mai tarziu ma vor alege altii si va fi frustrant! Pot intelege ca oamenii nu zboara spre visele lor,dar n-am voie sa inteleg ca nici eu nu pot zbura,ca nici eu nu pot face,ca nici eu n-am curaj! N-am voie sa accept,sa MA accept fara sa-mi dau acel TOT necesar. Unii oameni nu fac sub nici o forma loc himerelor din sufletele lor,iar pacea este aparenta,si confortul mult prea fragil. Am inteles ca pentru mine fericirea este o HIMERA cu care vreau sa-mi hranesc inima,si-am inteles ca trebuie sa alerg dupa aceasta himera care-mi va pune sufletul pe jar. De obicei,cativa ani este bine,este poate perfect. Apoi apar regretele tardive. Apoi apare RAUL care nu te mai lasa sa-ti discerni actiunile.Apare TIMPUL,care iti bate la usa,amintindu-ti de trecut si de ALEGERI;alegeri pe care nu le poti face din nou,pentru ca avem dreptul o singura data,si orice lucru are timpul lui. Existenta noastra este dominata de briza marii,de bataia vantului,arsa de soare,intunecata de noapte,vegheata de Luna si de Stele….Existenta noastra este efemera,asa cum sunt clipele in care pe deplin esti fericit.De ce-as vrea sa traiesc vesnic ,neclintita-n visare,fara sa fac nimic,fara sa-mi cer drepturile?De ce-as vrea sa ma complac? De ce-as vrea sa renunt la propriul EU in favoarea unei vieti mult prea scurte,care trece in viteza si spulbera totu-n calea-i? De ce-as vrea sa imi alimentez anii cu trairea in cotidian,de ce m-as lasa coplesita de obiceiuri? Nu vreau nimic din toate astea.Nu vreau sa mor la batranete,fericita ca am trait 70-80 de ani,cu nepoti si cu rude muulte inconjurandu-ma milos. Nu vreau sa-mi fie mila,nu vreau sa le fie mila! Nu vreau sa ma uit in ochii oamenilor si ei sa vada-n mine doar o femeie trecuta prin viata,o femeie stearsa de intamplari si timp,o femeie goala si neputincioasa! Vreau sa traiesc atata vreme cat imi simt sufletul si trupul tanar,sa nu ma acopere batranetea in cel mai ridicol mod…Stiu,batranetea este un ciclu firesc. Probabil ca cei care au teama in fata acestui ciclu,sunt lasi. Atunci vreau sa fiu lasa!(din punctul asta de vedere). Nu vreau sa treaca peste mine ierni cu ninsori ca-n povesti si eu sa nu le pot descrie cu inima langa persoana pe care-o iubesc,nu vreau SA NU FIM DOI,si impreuna UNUL,nu vreau sa mi-amintesc de ce as fi putut avea mai tarziu,nu vreau sa nu prind aripi,sa nu pot cuprinde o lume cu sufletul meu,nu vreau sa incetez sa visez,nu vreau nimic din ceea ce inseamna obisnuinta….Nu vreau sa-mi treaca verile plimbandu-ma pe malul marii pustiita de viata ,nu vreau sa-mi fure valurile oamenii pe care ii stiu ai mei,nu vreau sa vina primavara si sa nu simt ca renasc,nu vreau sa nu mi se ofere ghiocei si martisoare,nu vreau sa nu ma pot bucura de natura,toate astea nu le pot dori,pentru ca nu fac parte din constructia sufletului meu! Si nu vreau sa fiu o Toamna vesteda si moarta,care se plimba pe strada-n bataia vantului ,ca o fantoma patrunsa de ploaia rece,si nu vreau sa ma simt a nimanui atunci cand pun seara capul pe perna;si nu vreau sa ma invelesc singura,desi stiu ca cineva imi e aproape! Nu vreau sa fiu doar trup,fiindca el se descompune si se alege praful! 

Vreau sa impart tot al meu,fara teama,si fara regrete,cu cineva dupa chipul si asemanarea mea,dupa suflarea mea… VREAU! Si atunci deja ma voi simti LIBERA,asa cum de obicei oamenii nu se simt niciodata in compania celuilalt. (daca intelegeti ce vreau sa spun)

Va doresc sa vreti,sa fiti,sa luati trenul care trebuie,in directia potrivita,va doresc sa nu pierdeti cele mai frumoase momente din viata din lasitate sau/si comoditate,sa aveti curaj,sa cuceriti lumi,sa va copleseasca maretia iubirii adevarate si pure,care exista pentru fiecare dintre noi,sa va plimbati in orice anotimp prin parc,de mana,cu persoana draga inimii voastre,sa povestiti cu iubirea vietii voastre si sa aveti impresia ca nu mai e timp,ca lumea asta e prea mica pentru a putea cuprinde tot ceea ce aveti de daruit si de spus,sa va contopiti intr-o singura persoana,acea persoana fara de care viata voastra ar fi incompleta,acea persoana fara de care n-ati trai decat pe jumatate…Va doresc sa va regasiti doar intr-un singur suflet,intr-o singura inima datatoare de viata,intr-un singur gand,cel al celuilalt,intr-un singur indemn,intr-un singur sarut,intr-o singura imbratisare,intr-o singura soapta si adiere de vant,intr-o singura MARE,intr-un singur MUNTE,intr-un singur film,pat,dormitor,apartament,intr-o singura ceasca de cafea si intr-o singura scrumiera,intr-o singura camasa,intr-o singura iubire si viata! Va doresc tot ceea ce merita un om care crede cu adevarat: SA AVETI UN SUFLET si sa CUPRINDETI ZAREA!

Un An Nou Fericit! La multi ani 2009! Multumesc,Doamne! Multumesc!Multumesc ca sunt OM!

Da-mi din timpul tau firav,timp mie.Da-mi tot ce-mi apartine fara sa te temi.Da-mi din candoarea clipelor un minut pe care sa ma rogi sa nu-l impart cu nimeni,da-mi amintirea copilariei si din destinul parintilor ,da-mi un semn. Da-mi visul unei nopti de iarna,in care ma plimb infasurata-n alb peste tot in juru-ti,da-mi tot ce ai (dar asigura-te ca iti mai ramane totusi un firicel,pe care-l stii doar tu),da-mi puterea de-a imita actorii cei mai reusiti ai vietii,fara sa fiu aplaudata insa la final,da-mi ocazia sa-ti spun din degete ca alerg zilnic dupa cele mai mici fapturi,dupa ganganii,dupa fluturi,dupa gargarite…

Aseara am pictat din nou si mi-am dat seama ca,inevitabil,m-am intors in timpul celei mai frumoase perioade din viata mea,asta daca nu cumva am fost toata aceasta vreme deja acolo,asteptandu-te pe tine.Pictez nori de-un albastru intens si-un soare rosu,care-mi arde ochii,un copac al meu,bogat in frunze si ramurele,iar in departare se vede iarba,asa cum e ea primavara,si mai se zaresc casuta cu perdele viu colorate,si hornul,din care iese fum;ce paradox,nu? Afara-i primavara da-n casa-i o iarna cumplita. Sau poate-i doar felul meu de-a arata ca undeva acolo,traiesc,cateodata ard,si cateodata inghet. Dincolo de toate acestea,e luna,paralel asezata fata de soare,si ea-i inconjurata de doua stelute de culoarea aceluiasi cer; iar pe acoperisul casei am desenat flori,din creion,si-apoi am inceput sa le pictez,ca sa le dau viata. Inca n-am descoperit ce culoare va avea fundalul acestei povesti,dar mi-ar placea sa gasesc o nuanta asemanatoare cu a ochilor tai. Ce culoare au ochii tai cand zambesti? Am desenat raze de soare de culoarea spicului de grau,poate a-mi aminti de perioada-n care eram la bunici,si o alergam pe Maria prin lanuri…Era un cer atat de alb,atat de plin,si-un aer curat,si-o apa limpede,si rece…

Mi-am facut pasaport ca sa fiu sigura c-am sa ajung intr-o zi la tine, ca sa-mi plimb inima in fiecare loc in care te duci, sa adun scoici si melcisori in celalalt capat al zarii,sa-mi alint talpile-n valurile unei mari pe care-o cunoastem numai noi,sa te duc acolo unde numai vantul se poate juca-n parul tau,si-acolo unde soarele meu se poate juca cu luna…Mi-am facut pasaport ca sa plec intr-acolo unde nu pot fi gasita decat de sufletul tau,sa fiu jumatate de cer,sa fii jumatate din pamant,sa ne-ntalnim in aer,sa ne mangaie dragostea,sa ne sarute vantul…

Mi-am facut pasaport pentru suflet,ca s-ajung la capatul lumii…capatul lumii TALE ; s-ating linia orizontului,si sa mor printre spinii trandafirilor sufletului tau.

I fall asleep inside of you…

Nu pot gasi oamenii pe care-i iubesc decat in mine,nu in jur,nu aievea,nu pretutindeni,nu pe carari,nu in anotimpuri,acolo poate doar pulseaza. Eu ii gasesc in mine,pe cei care sunt,le gasesc zambetele acolo unde ma stiu prea bine, le gasesc gheata,le simt dorul,le stiu cuvintele,le recunosc reactiile. Ma gandeam ca cel mai grav va fi atunci cand nu vom mai simti, cand nu ne vom mai gasi, cand nu ne va mai bucura regasirea, cand nu vom mai fi nicaieri, si va bate doar vantul unei ierni ce aproape c-a sosit. In sufletul meu continua sa salasluiasca toamna,acea toamna pe care-o asociez cu mine intotdeauna,si cu cat refuz mai tare sa vina iarna,cu atat imi dau seama ca nu-s realista,si-mi face bine. Dumnezeu spune:”De ma veti cauta,ma veti gasi.Daca ma veti cauta din toata inima.”  Mi-am adus aminte de cuvintele astea pentru ca in general oamenii nu mai cauta deloc. Si de ce nu ar fi aplicabil si-n cazul nostru? Acum nu-mi mai e dor de nimic. Azi sunt rece, asa cum poate fi numai toamna uneori,cu vantul ei care te spulbera,cu frunzele ei galbene,care dor,cu garile ei pustii,cu oamenii ei imbracati prea gros si zgribuliti, azi sunt cea care am nevoie sa fiu. Si spuneam ca eu nu voi mai fi ”cea”. Dar trebuie sa fiu pana si azi.Cineva spunea:”ajuta,Doamne,necredintei mele”,iar eu spun :”Ajuta,Doamne,credintei mele!”,ajuta,fiindca doar asa voi continua sa fac ce trebuie,intarindu-mi credinta. Calendaristic,e aproape sfarsit de noiembrie,sfarsit de toamna. Poate ca de fapt,toamna abia a venit. Poate ca de fapt,niciodata nu suntem ceea ce parem.Poate ca lucrurile cele mai de pret se ascund bine in noi,pentru a nu le releva altora,din teama. Poate ca in final,asa trebuie sa fie. Poate ca nu mai traiesc un timp al meu,ci un timp al lui Dumnezeu.Pentru ca, tot in final,caile Lui nu-s caile mele, si trebuie sa iau lucrurile exact asa.

M-am dezobisnuit,pentru o perioada, sa scriu. Daca scriu,nu mai am timp sa constientizez.Iar daca nu constientizez,nu mai pot scrie.E un cerc. Traiesc in cercuri restranse. Dar macar asa stiu ca marginile care-l definesc nu se vor rupe niciodata (linia fina, conturul lui frumos). Nu mai astept sa se faca seara,ca alte dati. Unii oameni spun ca nu mai asteapta nimic,ci iau totul ca atare,asa cum vine. Dar ascultandu-i,eu imi dau seama,inca o data,ca am sa astept ceva mereu,oricat de lunga mi-ar fi asteptarea. Cand nu mai astepti,esti ca si mort. Fiindca nu stii ce iti poate oferi capatul drumului,nu stii carui destin i-ai influentat viata,nu stii cati oameni depind de tine…Fiindca oamenii nu spun.Oamenii tac. Aleg Binele. Nu vreau sa traiesc gandindu-ma cum ar fi fost daca as fi descoperit lucrurile frumoase.Nu vreau sa traiesc bucurandu-ma de lucruri triste. Nu vreau sa ma mustrez mai tarziu pentru lucruri pe care n-am avut curaj sa le spun,sa le fac. Vreau sa-mi ajut inima sa stie si sa aleaga,intotdeauna. Nu vreau sa aleg Raul din oameni, fara sa le cunosc Sufletul Bun, capabil sa daruiasca.

Cand iubesc, caut toate sensurile in mine, in sufletul meu, caut felul in care inima-mi vorbeste.Ochii imi sunt umpluti de sensuri si cuvintele-mi vibreaza, lumea mea traieste invaluita in mister, si daca ma veti determina sa va caut in inima mea, inseamna ca voi existati in clipe anume,doar pentru mine,doar pentru a-mi fi bine.

Cel mai onest ar fi, ca aproape de fiecare data,sa spun ca nu stiu cine sunt.Dar am toate reperele care imi tradeaza fiinta.Am secrete pe care nu le-mpart cu nimeni,nu fiindca n-as vrea,ci pentru ca nu pot.Sau poate ca-n privinta asta,vibreaza un egoism pe care-l cunosc prea bine.Exact nu stiu.Ce vor altii de la mine nu-i acelasi lucru cu ce doresc eu de la ei,poate ca asta ma face sa vorbesc despre neconditionari ca si cum mi s-ar parea firesti.De fapt,asa mi se par.M-am obisnuit cu “sentintele”.Si m-am obisnuit cu mine. Imi este lumea mult mai reala decat tot ce se intampla cu atata brutalitate in jur,traiesc intr-o lume palpabila,pe care simturile mele reusesc s-o atinga,s-o patrunda.Nu exista scari prin care poti pasi aici.Nu exista usi.Nu exista chei. Dar cand incepi sa te confunzi cu mine,esti deja aici.Ma fastacesc destul de greu.Timiditatea n-a fost niciodata punctul meu forte,ca si definitie.Insa ceea ce-i diferentiaza pe oameni,unii de ceilalti,din acest punct de vedere,este felul in care au puterea sa taca atunci cand ar fi multe de spus. In lumea mea nu exista ceasuri. Urasc ceasurile cu aceeasi putere cu care iubesc sa vad cat mai este ora. Acum,de exemplu,e 19.35. Nu stiu de ce nu se potrivesc orele de pe bloguri.Nici pe telefon,atunci cand primesc un mesaj,nu e indicata ora corecta.Asta ma enerveaza in aceiasi masura in care totusi ma multumeste.Cateodata iubesc clipele interminabile,care parca zac in balta de sange a unui cadavru; le privesc cum stau amortite, asteptand si ele un semnal.Alteori le urasc,cand le vad cum se scurg neputincioase ca o ploaie rece,strivindu-se de geamuri mate. Urasc spatiile.Spatiile goale.S-o iau de la capat.Enter,enter.Nu-mi place.Iubesc continuitatea.Fluturii mei colorati zboara nestingheriti,jucandu-se printre papadii si margarete.Vantul risipeste frunzele copacilor stufosi,iar verdele sidefat al zarilor,al campiilor,al dealurilor inseamna fericirea pe care n-o poti avea decat daca esti liber.Nu va-nchipuiti o lume a dulcegariilor,a rosului aprins,sau a dulceturilor,nu-i nici pe departe.Este exact asa: o lume a verdelui ,uneori,a copacilor, a frunzelor care nu inceteaza sa cada, a florilor,a fluturilor, a oamenilor liberi, a cerului albastru, a furtunilor scurte, a ploilor lungi,reci; o lume care se identifica cu sufletul meu; o lume pereche- fiindca toti suntem jumatatea vietii cuiva,iar lumea mea nu face exceptie. Ea isi cauta nestingherita, de fiecare data,jumatatea.De ce de fiecare data? Pentru ca nu putem tine nimic langa noi mereu, etern, FIZIC. Si-avem ochii ca sa putem vedea, mainile pentru a palpa, gura pentru a saruta, trupul pentru a ne misca, sufletul pentru a nu uita, pentru a nu uita… Aici nu exista ceasuri- busola mea e cerul. Nu exista ura- gelozia e suficienta,senzatia de apartenenta. Totul este creat din iubirea careia i-a creat Dumnezeu lacas in inima mea. Am citit undeva (nu conteaza unde) :“Inima mea are mai multe camere decat un hotel.”  Insinuez ceva,desigur; ca intotdeauna. Sau poate ca vreau sa fac o asociere cu INIMA MEA.A MEA. Si le recomand celor care au atat de multe “camere”, sa mai darame din ele,nu le poti “intretine” pe toate la nesfarsit,nu-i asa? Nu,sa nu faca imprudenta de-a le incuia doar, se va gasi mereu un “hot” bun care sa intre pe geam. “Cand Dumnezeu inchide o usa, deschide o fereastra”- Q.E.D. ; marturisesc sincer ca toate camerele mele au avut mai multe ferestre, si toate mi le-a deschis El, pentru a fi sigur ca stiu ce am de facut pe mai departe. Cerul lumii mele are ochii lui Dumnezeu, ochi limpezi,clari,care ma privesc cu seninatate, ajutandu-ma sa construiesc in fiecare zi elemente noi,care sa-mi hraneasca lumea. Nu exista cotidian,cu toate ca-l iubesc, nu-l pot asocia cu mine,eu sunt definita de lucruri dinauntru. Nu exista masti,si ne jucam cu cartile pe fata.Ne jucam frumos.Imi place transparenta.Imi place sa cred ca ,dupa ce ating un lucru, ii vad si cealalta parte,il vad dincolo de exteriorul sau. Nu totul se reduce la atingeri,dar ele sunt totusi esentiale, ca si nevoia de a apartine intru totul unei lumi care sa ma accepte cu tristetile mele si cu dorinta mea de-a vorbi mult, de-a explica,de-a gesticula….fara a fi oprita,perturbata.Lumea al carei asfalt il calc atunci cand ma duc la supermarket sa cumpar suc e-o lume care-mi “toceste”,putin cate putin, inima- o lume care se hraneste cu distrugeri de vise,vise inocente de copil. Cand ajung acasa, ma descalt in graba,imi schimb hainele cu unele comode,imi pun botosii in picioare si ma afund/confund c-o alta lume,una pe care voi greu v-ati putea-o imagina, greu ati putea-o creiona, fiindca…nu-i de-aici. Totu-i al meu cand is numai eu cu mine, cand am cuvintele care-mi descriu starile exact asa cum sunt,se petrec ele,cand apune soarele si luna cheama noaptea, cand cafeaua se raceste si buzele-mi ingheata,cand se potrivesc toate,ca-ntr-un cerc, si vibreaza,si traiesc la aceiasi intensitate cu mine,cu mine… Sunt atat de vie incat ma simte si cersetorul de pe strada,pe langa care trec,aruncandu-mi o privire in graba clipelor,o privire nu miloasa, care sa-i tradeze conditia,ci una plina,plina de tot ce-i el,in esenta. Este,pana la urma,Om. Ca tine,ca mine, ca voi, ca noi : OM. Sunt intr-atat de vie incat ma poarta pasii de fiecare data catre oameni care au nevoie de mine, de zambetul meu, sunt atat de vie incat pot ajuta pe oricine, printr-un simplu si amar cuvant,sau gand, sunt intr-atat de vie incat ma arunc,fara rezerve,in valtoarea unei vieti nebune,efemere,ciudate,misterioase,si-s intr-atat de vie incat la fiecare colt de strada ma asteapta o frunza verde,pregatita s-o ating cu mana mea rece…Sunt atat de vie incat stiu ca pot readuce la simtire un muribund gata sa-si spuna ultima dorinta in fata mea,constient fiind ca,prin puterea mintii,si din plinul inimii sale, ea s-ar putea implini,ca o ultima sansa la viata…Lazar pe care l-a inviat Iisus,mi-am amintit de Lazar…Toti putem fi capabili de-o minune,toti,fara nici o exceptie, toti suntem o parte din Fiul Lui Dumnezeu, toti suntem parte din inima lui Iisus, din iubirea neconditionata a Bunului,Marelui Dumnezeu,Unicului Dumnezeu. Fiecare isi poate crea o lume a sa in care sa poata respira fara sa se simta incurcat de privirile rautacioase ale celor din jur, o lume asa cum o vad eu, cu pahare din cristal, inimi de foc, suflete eterne, din ceara topita, fierbinte, o lume plina de Dumnezeu, o lume creata din aripi albe, care n-ating pamantul asta murdar si negru, o lume unde sa fie mereu o toamna care sa poarte-n suflet primavara verde,o lume cu zane frumoase,imbracate-n rochii albe,stralucitoare,o lume a voastra, a fiecaruia…

…si “Nu plange ca s-a terminat,bucura-te ca s-a intamplat!”…