And quiet is the thought of you,
                  The file on you complete,
       Except what we forgot to do,
                  A Thousand Kisses Deep.

      You live your life as if it is real,

                  A Thousand Kisses deep…

      Când se apropie înserarea și-ți simți inima desenată-n roșu pe-o bucată de cer,când îți identifici gesturile cu tăcerea pământului,când totu-n jur pare sa fie un joc absurd,ordonat de Creator,când se zărește luna-n depărtarea lumii,undeva aproape de linia orizontului,când respirația copacilor devine doar o altă umbră insuportabilă din Destin,când iți par visele tangibile,cuprinzându-le-n îmbrațișări care ucid,când te uiți la oameni cu blândețe,știindu-i totuși străini,când vrei să omori fiecare himeră care nu te poartă spre sufletul lui de gheață,când trăiești in beția locurilor frumoase prin care te-ai dus,când plângi,blestemându-ți firul vieții,care te-a găsit singur,departe,când simți că renaști doar auzindu-i vocea într-un nenorocit de telefon,când știi că ai puls doar pentru că-ți curge prin vene un sânge de înger viu,când te rogi unui Dumnezeu pretutindeni prezent,să-l aducă pe el,în tine,când înțelegi că astăzi , melodia voastră trebuie s-o asculți de unul singur,când iubești tot ce-ți e străin,când te plimbi ca un mort, pe străzi,rugându-te să nu treacă niciodată noaptea, trăiești în amurg,într-un amurg de toamnă mohorâtă si pustie,și-i totuși acolo,și-i totuși aici,și-i totuși în mine…

    Stăteam pe bancă,sprijinită cu coatele de masa din lemn.Era semiîntuneric,si frig,incredibil de frig,iar starea nu era datorată condițiilor meteorologice,ci oboselii,tristeții;eram nostalgică,și nu mă mira;eram singură,și nici că-mi păsa-incă o zi groaznică,de chin,trăită in virtutea inerției. Prin ferestrele cu perdele aurii din fața mea vedeam numai negru;era intuneric beznă;era liniște,o liniște atât de crudă,pe care n-o doresc nimănui,niciodată,nici măcar in vis.Fumam si uitam să scrumez,deși scrumiera era exact lânga cotul meu stâng;ce-mi păsa?Șervețelul portocaliu se asorta cu perdelele,si era așezat cuminte pe măsuță.Mă gândeam la o mie de lucruri,fumam din nou,inghițeam in sec,priveam rătăcitor,priveam…Dintr-o dată s-a auzit bătaia ceasului din Turn,care m-a smuls pentru o clipă din liniște.Nu era târziu,dar nici prea devreme.Era numai bine,cum aș zice.Bine pentru ce,pentru cine?Nu știu,dar sper că meritam acel Bine pe care nu l-am avut.Apoi s-a oprit.Si ceasul.Si timpul,pentru o secundă.Am luat-o de la-nceput.Am ieșit puțin afară,ca să privesc pustiul.Era intr-adevăr frig.În final,n-a mai contat,eram prea obosită.Minute întregi am rămas înțepenită pe aceeași bancă,ascultând liniștea eterna a acelorași momente.

Am rămas cu gândurile mele, cu pasiunea mea,cu lacrimi multe, pe care nu mi le-a șters nimeni,am rămas pironită-n uitare,într-o uitare pe care n-o vreau, am rămas pierdută-n spațiu,uitându-mă bezmetic pe pereții zugrăviți in culori gri,am rămas un bibelou colorat pe care s-a pus praful, un copil stingher care privește-n neștiință imagini neclare ,

am ramas singura…

Am crezut mult. Si-am cautat rosturi. Am crezut in oameni. Am dat a doua sansa,niciodata o a treia.Am iubit in lumi imaginare si-am trait in cotidian,lasandu-ma strivita de timp.Am iubit clipele mele,le-am iubit din tot sufletul.Am fost copil,caci cine nu-i,moare.Dezamagirea-i o alta cale pe care-o alegem,in locul fericirii.Liberul arbitru isi pierde in final sensul. Exista scopul,destinul,asa zisa “coincidenta” care in final ne ajuta sa descoperim misterul vietii noastre.Ma ghidez dupa “semne”. Traiesc considerand ca fiecare lucru are-un scop precis.Nu cred in pura intamplare. Ma intreb ,in final, daca Dumnezeu,privindu-ne, poate modela destinul; daca poate exista “o schimbare de plan”; daca totul este batut in cuie sau daca nu cumva El este singurul care ne poate devia traseul; nu stiu. Motivul pentru care-am incetat sa mai cred in oameni este simplu: nu-mi trebuie prea multe intamplari pentru a trage linie; m-au marcat gesturi putine si mi-au schimbat traiectoria; mai tarziu,sa cred din nou in ceilalti insemna sa incalc principiile mele. Motivul pentru care-n final is categorica,dupa ce-am fost deosebit de toleranta este necredinta in forte exterioare, care m-ar putea ajuta sa merg mai departe. Mi-am luat ani in sir resursele din suflet, din interior, din educatie, din ceea ce am trait in acest cerc restrans,pe care-l cunosc prea putini. Am incetat sa mai “fur” fericirea din oameni,cand am inteles,chiar si astazi, ca oamenii nu pot si nu-ti vor elibera niciodata inima. Oamenii au vrut sa-mi “purifice” chiar si coltisoarele sufletului meu care erau,zic eu, necunoscute,nestiute.Si pentru ce n-as pune oamenii in aceiasi categorie pe care-am creat-o, cand fiecare zi imi demonstreaza ca am avut mereu dreptate?Pentru ce-as da sansa de a se schimba (spun ei), cand tot ce facem e sa ne poticnim in fata unor lucruri banale, care ne tradeaza,in final, caracterul? Pentru ce-as fi, a mia oara, Buna, cand totu-mi cere sa fiu la limita Rautatii? Nu mai pot. Nu mai vreau. Nu va mai vreau. Si fiecare zi intareste zidul de nepatruns al inimii mele. Si-am construit porti pe masura sufletului vostru. Si-am daramat de-atatea ori zidurile pentru o a doua sansa. Si-am facut compromisuri pe care azi nu mai sunt dispusa sa le fac. Si-am fost tot ce v-ati dorit sa fiu,atunci cand v-a mers bine,cand ati fost fericiti. Si m-ati abandonat cu ura ,pentru a-mi demonstra inca o data cat de mult am gresit. Si m-am complacut in n situatii,pentru a va vedea zambetul.

Motivul este simplu: vreau sa depind numai si numai de mine, de sufletul meu, de tot ce-s eu,niciodata de tine,niciodata de voi, niciodata de nimeni, in afara Lui, in afara de Dumnezeu.

Cu fiecare zi care trece,parca inteleg tot mai multe despre mine,despre oameni,si totusi am senzatia stranie ca ma pierd printre intelesuri,am sentimentul ca nu ma mai regasesc,ca nu mai sunt eu, dar ca nici alta n-as putea fi. Ma lupt cu mine si cu personalitatea-mi de copil nebun,singuratic,rebel. Nu stiu exact cati ani imi vor mai trebui ca sa imi constientizez rostul pe lume, dar trebuie sa gasesc puterea pentru a infrunta acesti ani care vor veni … E teribila trecerea timpului,pe mine ma inspaimanta.Fug anii,parca zboara. Eu m-am maturizat foarte tarziu si nici acum complet. Inca ma simt uneori o fetita obraznica ,alintata si rea careia i se cuvine totul,si din pricina asta incep sa-i admir tot mai mult pe oamenii care au avut putine lucruri in copilarie, si care au construit la maturitate ceva al lor,cu propriile puteri,sentimente,ganduri. Totusi cred ca traim cu totii in umbra unui om,unei persoane,fie ea barbat sau femeie,nu conteaza. Ma gandesc daca suntem intr-adevar victimele propriilor noastre greseli,sau daca nu cumva alegerile (chiar daca ele ne duc catre o alta etapa a vietii noastre,nu tocmai fericite) sunt cele care ne traseaza in final drumul “spre casa”,”casa Inimii”. Intr-adevar, tot mai multi oameni vorbesc despre iubire,si tot mai putini despre ura. Dragostea este ridicata pe cea mai inalta treapta,este cantata in cantecele de dragoste, povestita in cartile marilor romantici, scrisa pe hartie,in felicitari, daruim propriile creatii,dar ma intreb: intr-adevar le daruim celorlalti sau ne oferim noua insine? Nu-mi e teama de oameni, de caracterul lor, de intamplari, MI-E TEAMA DE VIATA. Nu stiu s-o infrunt,inca n-am invatat s-o fac si habar n-am cat imi va mai lua pana ce voi sti. Oare cum este mai bine, sa fim iubiti asa cum dorim ,cu riscul de a trai o viata in umbra unei alte persoane,sau sa ne lasam iubiti,cu riscul de a sti ca nu vom darui cel putin pe jumatate? Sa ne concentram asupra unei iubiri care ne umple sufletul, care ne hraneste zilele,sau sa ne concentram asupra altor aspecte ale vietii,lasandu-l pe celalalt sa ne iubeasca asa cum stie el? Sa luptam pentru a fi langa cel pe care-l iubim din tot sufletul,desi stim ca ne va frustra gandul ca suntem niste umbre,sau sa alegem dovada de iubire a celuilalt,sperand ca poate intr-o zi “va fi bine”? Nu stiu. Eu cred ca IUBIREA NE POATE SALVA.Cred ca ambele optiuni implica suferinta. Nici nu vorbesc despre durere, despre ce va urma, despre viitor. Vorbesc despre prezent. Vorbesc despre Iubirea care se confunda cu Sacrificiul.Vorbesc despre acea iubire pe care o daruiesti chiar daca ai certitudinea ca nu vei primi la randu-ti nimic, vorbesc despre o ciocolata pe care o oferi unui copil ,stiind ca el e mut si nu-ti va putea raspunde prin multumiri. Vorbesc despre faptul ca te duci la magazin sa-ti cumperi tigari si o vezi pe vanzatoare cat ii de artagoasa, si-i oferi un zambet, si-n schimb iti ofera o privire aspra, si tu continui sa-i zambesti, pentru ca lumea in care traiesti e-o lume care nu conditioneaza,si-atunci n-ai nevoie de motive,de aprecieri, de un revers al medaliei. “Baza” tuturor lucrurilor se afla in sufletul nostru, in lumea pe care o creem ,o coloram, o facem sa prinda viata,ii daruim totul, o insufletim, ea sta neclintita dar noi suntem bucurosi ca avem asa ceva, suntem fericiti ca am reusit ; cand suntem tristi si ne refugiem in lumea noastra,a fiecaruia, devenim liberi,puri, albi, creativi, plini, devenim Creatori. IUBIND,NE TRANSFORMAM IN CREATORI,creatorii propriului univers,un univers imaculat,alb.

Se zice ca “fiecare e iubirea vietii cuiva”. Dar ma surprind de multe ori (ciudat), gandindu-ma daca intr-adevar eu apartin vreunei lumi,si nu,nu ma refer la lumea creata de mine, ci la o alta,la lumea cuiva. Ma intreb daca intr-adevar sunt iubirea vietii cuiva si eu, sau daca nu cumva am ales sa fiu prea “libera”, daca intelegeti ce vreau sa zic. Cred ca nu am folosit exprimarea potrivita, asa ca nu se va intelege. Dar sa explic ce-nseamna libertatea,in viziunea mea, ar dura o vreme. Nu,n-am s-o fac acum.Poate intr-o zi.Sau niciodata.Nu stiu. Ultimele zile le-am petrecut in casa,singura,cu exceptia micilor iesiri absolut necesare,inevitabile. Si cred ca m-au afectat intr-un mod negativ. Nu ma mai ajuta o simpla iesire pana la chiosc sau o ora pe care-o petrec c-un om,fie acasa la mine,fie la el,fie in oras. Eu am nevoie sa fiu mereu inconjurata de oameni;chiar daca ei nu ma percep cum trebuie,chiar daca multi dintre ei pentru mine-s doar papusi vii,chiar daca…Eu am nevoie de oameni ca sa imi pot hrani mintea si imaginatia. Singura,imi pierd stralucirea. Devin paranoica. Nu-mi plac casele mari si asta e una din ele. Mi se par neprimitoare, neintime, ne… Mie-mi plac garsonierele (confort 1,eventual), dar nu m-ar deranja nici un confort doi. Imi plac spatiile mici, dar nu inchise. E o mare diferenta. Sau mi-ar placea o casa ,in nici un caz un apartament intr-un bloc cu oricate etaje ar fi el. Casele ,si mai ales casele mici,au farmecul lor aparte. Ma gandeam la o casuta de cateva camere, neaparat largi,cu ferestre mari,imense…Cu perdele albe,sau colorate, in nici un caz culori inchise ,in nici un caz negre,sau visinii,in nici un caz cu draperii, m-as simti ca fara aer sa nu pot privi dincolo de ferestre,de transparenta…

Oamenii conditioneaza totul: isi conditioneaza faptele,trairile,gandurile,visurile. Se gandesc:”da,dar daca as face aia, cum o s-o impac pe cealalta?”…. Mereu vrem totul,mereu ne imaginam ca putem impaca si capra si varza, sau credem ca alergand dupa doi iepuri ii vom prinde pe-amandoi,dar imi place sa cred ca eu m-am dezvatat ,printre altele, si de acest mic (?) “amanunt”. E-un frig care-ti ingheata sufletul,eu asa il simt. Privesc aceiasi nori grei,plumburii,aud aceleasi masini,acelasi tramvai, acelasi caine latrand,privesc aceiasi copaci tacuti…E-o atmosfera grea,apasatoare… Vremea asta ne-a redus pe toti la tacere,fara sa ne dam seama. Intr-un mod straniu, imi place. Imi place,desi stiu ca nu-mi face bine. Sunt masochista, si-am incercat sa scap si de asta, dar n-am reusit. A inceput sa ma innebuneasca orice: televizorul pe care niciodata nu-l dau pe sonor,muzica pe care o ascult in fiecare zi, crema care miroase a scortisoara, mirosul cafelei care vine din bucataria goala.. Totu-i pustiu… Sunt singura,si m-am saturat sa tin luminile aprinse peste tot doar pentru a ma simti cu cineva. Bizar e iar faptul ca imi doresc doar cateva persoane in jurul meu, am si preferinte,pf! Pana la urma,asta ca s-o dau dintr-una intr-alta cum obisnuiesc, cu ce ma ajutau caldura,vara,hainele subtiri? Ba din contra,in loc sa ma-ncalzeasca totul, m-am racit complet. Observ ca nu ma incalzesc decat odata cu venirea frigului. Sufletul meu inghetat e topit de focul gandurilor ,aceleasi ganduri care ma incearca de cateva saptamani.

Am descoperit ca nu-mi mai plac revistele ,si nici nu mai am rabdare sa le citesc, doar le rasfoiesc. Nu am devenit neatenta la detalii,din contra,as zice, doar ca s-a produs un declick care ma face sa-mi indrept atentia spre o alta lume. Curios iar, dar am rabdare sa citesc o carte de 700 de pagini fara sa o arunc nici macar o data, am rabdare sa numar bani (ha), am rabdare sa ascult oamenii . In schimb,daca intru intr-un magazin sa-mi cumpar ceva, nu mai analizez toata marfa expusa,cumpar ce mi se pare ok din prima. Apoi stiu ce mi se intampla: dau intamplator (cica) peste ceva care mi-a placut mai mult,imi pare rau dar imediat ma consolez cu gandul ca “las’,si ce-am luat eu e bun”. Intr-o zi mi-am imaginat ca cineva taie un copac si este culcat la pamant,iar eu ma asez in mijlocul frunzelor si-ncep sa le numar nepasatoare,in plina strada,de parc-as fi singura pe lume. Apoi as nota numarul lor intr-un carnetel,sau pe o foaie, ca sa nu ma oftic ulterior ca le-am numarat zadarnic. Nu ma intereseaza intru totul numarul lor (desi e un punct de vedere),cat imi pasa de ceea ce as putea simti numarandu-le cu rabdare, fara sa le rup. Da, am observat ca retin pasaje lungi din carti, sau chiar pagini intregi, dar nu reusesc sa retin cateva parole,numere.. Habar n-am unde e problema, dar stiu ca aveam (imi place sa cred ca am inca) o memorie extraordinara. Sa lasam totusi modestia la o parte, ca-s in patratica mea si-o sa zic tot ce-mi trece prin cap, asa cum am facut-o mereu. Iubeam matematica,o iubesc inca. O pastrez undeva ascunsa bine in sufletul meu. N-o ascund definitiv si inutil, intr-o zi am sa-i dau voie sa iasa la lumina. Atunci poate voi fi si eu fericita cu matematicile mele. Da,adevarul e ca-mi vreau matematica inapoi,imi vreau problemele , imi vreau necunoscutele, tanjesc dupa senzatia pe care mi-o oferea rezolvarea unei probleme complicate, si imi placea cand oamenii apelau la mine si eu le puteam fi de folos. Asta ma pricepeam, asta faceam. Nu stiu de ce atunci am renuntat atat de usor, dar astazi,dupa ani,parca totul imi e in minte mai viu ca oricand. Imi vreau inapoi “totul” meu in care credeam cu ardoare! Am trait multa vreme cu ideea ca “e prea tarziu”,”nu mai am timp s-o iau de la capat”,etc. Si stiu de ce s-a intamplat asa. Am intrat intr-o zona de confort care de fapt n-a existat decat in imaginatia-mi bolnava.Si cand tata imi zicea chestia asta pe sleau ,ma uitam urat. Uite,asta e unul din momentele alea in care as zice din toata inima:”ce bine era daca-l ascultam pe tata…,poate eram in alta parte acum”… Dar conteaza ce fac de-acu incolo,cui las matematicile,cifrele in care credeam, cui i-am lasat ,Doamne,lumea magica pe care-o adoram ? In loc sa-mi cultiv pasiunile,eu le-am omorat,incet,incet,din lasitate.Si mai am curajul sa-i acuz pe altii…Dar fac greseala de a ma intreba de ce acuz dupa ce faptu-i consumat. Vai de mine! Trebuia sa ma judec mai aspru inainte de a apela la liberul arbitru, atunci trebuia,nu dupa ce am inceput sa ma lovesc de ziduri de nedistrus…

E una din acele zile in care-mi vine sa strig in gura mare, sa ma auda o lume-ntreaga,sau mai multe (lumi) :” Hai, tata, sa ne plimbam amandoi!”