De multe ori, iarna pentru mine nu-i altceva decat un joc lenes al sufletelor care ard nemotivat si fara voia lor, dar nu suficient incat sa cearna si sa adune amintiri. Uneori nu stiu catre ce sa ma orientez, si-n acelasi timp imi pare ca o fac destul de bine.

Am invatat ca nimic nu se intampla fara motiv, si nimeni nu se apropie de nimeni fara motivatie, fara scop, fara ideea ca undeva,candva, s-au reintalnit, si-au spus lucruri, si-au soptit cuvinte si s-au mangaiat.  Noi oamenii suntem atat de vulnerabili…atat de usor suntem capabili sa iubim si atat de usor sa incheiem o poveste… Noi oamenii suntem plini adesea, si adesea goi…Si totusi , totul se intampla ca o selectie fireasca a celor ce vor avea sa vina, totul e prestabilit, e destin si e intamplare, e alegere indusa si e scop in sine. Dar dreptul de a alege e “garantat” de suflet, de minte, de ratiune si de logica. Dreptul de a alege sa spui “stop”, de azi “nu”, “nu”, “nu”. Pentru ca de multe ori viata e un simplu flash care arunca doi oameni de la extaz la agonie, de la sublim la pacat, de la “te vreau” si “nu te mai vreau”. Asta se intampla pentru ca in noi se schimba ceva – nu putem explica de la inceput, dar se explica singur in timp, si ceea ce pare un paradox, o nebuloasa, devine clar. Mie asa mi se intampla cu oamenii din viata mea – mi se intampla sa-i vreau tare, dar daca ei rup cumva, poate cu nestiinta, in mine, nu-i mai vreau niciodata, si nu-mi mai pasa, si-i las sa se piarda. E nevoie de o fractiune de clipa pentru dragoste – si de o secunda pentru indiferenta.Ca viata-i cinica – o stim prea bine – dar cumva lucrurile se aranjeaza – cumva karma actioneaza pentru fiecare.

Imi place sa cred c-am facut alegerile cele mai corecte, nu neaparat cele mai bune, ca din toate relele – l-am ales pe cel mai mic – ca din toate iubirile, am ales-o langa mine pe cea mai profunda, pe cea mai platonica, pe cea care, desi are putine gesturi si cuvinte – e atat de reala si bate atat de tare-n mine! Am inteles ca pentru apreciere si pentru dragoste exista cuvinte putine, pentru suflete nobile exista imbratisari puternice pe care nu le poate spulbera vantul …

*caci sufletele care se iubesc se intalnesc si se simt mai cu nesat atunci cand incearca vantul sa le arunce la margine, ca inimile devin mai tari atunci cand se iubesc in mare, ca cel care te vrea, te vrea pentru ca a descoperit uratul din tine si l-a considerat – cel putin o data – fascinant, ca n-a cautat sa te schimbe pentru binele propriu, si nici pentru binele tau – lasandu-te sa alegi firele din viata si sa ALEGI TU, in final – si nu te-a vrut pentru ceea ce erai la momentul la care te-a cunoscut – ci pentru ceea ce a vazut etern si pana la capat in tine , pentru ceea ce stie ca vei deveni, pentru suma intamplarilor care te-au adus langa el.

*caci dragostea nu este doar un biscuite in forma de inima, ci constanta la care te poti raporta peste timp, la minutele care au puterea de a-ti taia respiratia, la discutiile in contradictoriu care par sa arunce sufletele – doar pentru a le apropia si mai tare.

Nu sunt o eroina, si nu mi-am gasit eroul , nici o printesa care si-a gasit printul venind de departe pe al sau cal alb , nu sunt o carte plina de basme si love story-uri, sunt un om simplu , sunt un om viu, care si-a gasit sufletul… pe-o margine de lume, pe o banca goala, intr-o cafenea plina de oameni, intr-o frunza spulberata pe asfalt, intr-un soare galben si arzator, in stelele care lumineaza noaptea, printre monstri de gheata, printre suflete incompatibile si seci, prin timp si lungi calatorii …

…pentru ca sufletele care se iubesc, se iubesc pentru ca stiu ca nu exista alta cale.

“E poate adevarat ca nu existam cu adevarat pana cand nu ne vede cineva existand, nu vorbim cu adevarat pana cand nu intelege cineva ceea ce spunem, in esenta, nu suntem pe de-a-ntregul vii pana cand nu suntem iubiti.”

Este inutil sa spun ca toti vrem sa ne simtim vii la un moment dat, in special atunci cand constientizam ca nu vibram, ca nu traim tot ceea ce poate fi cu adevarat trait.Simti la un moment dat un fel de explozie de ganduri si de trairi, care se pregateste sa arda inima celuilalt, fara sa stii ca el este preocupat in a-si trai linistea, fara sa stii ca el nu vrea sa arda, iar daca pana la urma isi doreste, nu esti tu…
Da, universul meu nu mai exista. Da, lumea pe care o creasem a murit. M-am mai plimbat o data prin ea, sperand c-o sa reusesc sa mai adun franturi,pe care sa le lipesc, din bucatele mici, si sa le refac, asa cum erau ele candva – mari, clare, albe.Absolut inutil. M-am impiedicat in proprii mei pasi,absorbita de alte ganduri fara inteles, am mai intins o data mana, crezand ca de data asta n-o sa mai cad, dar observasem atat de clar linia orizontului…incat stiam ca nu mai am ce face.
Am metaforizat prea mult viata, sperand ca in esenta, ea este un cuvant simplu. Am hiperbolizat tot ceea ce mi se intampla ,crezand ca finalul este de fapt cel grandios, dar in realitate,inceputul unui drum este cel care da valoare traseului in sine ; de el depinde tot ce se intampla mai departe. Dar eu n-am stiut…Sau n-am vrut sa stiu.Am dat mii de nuante fiecarei actiuni, fiecarui lucru care incepea cu tine.Am analizat mereu fiecare coltisor, in tacere, singura, am facut introspectii, toate nu in zadar, ci poate pentru mai tarziu,probabil. De-abia acum realizez ca n-am existat niciodata in lumea asta pe care o creasem, ca n-am vorbit, articuland fiecare cuvant, creand reactii, ca n-am soptit decat pentru mine, fara a fi auzita de tine.Nu conta,stii,nu conta cine eram eu pentru lume,nu conta felul in care eram privita de ceilalti, importanta era doar perceptia ta asupra mea (cum am avut sa constat, una destul de eronata,in final). Este ultima data cand iti scriu, ultima data cand cuvintele mele mai aluneca spre tine. Stiu ca esti orb,intotdeauna ai fost, dar nu conteaza, si orbii pot vedea uneori…cu ochii mintii.
Mi-amintesc cand ai scris intr-un sms,demult, la putine luni dupa ce ne cunoscusem, ca alaturi de mine simti ca poti schimba lumea. Nu stiu ce lume vroiai sa schimbi atunci, dar pana astazi…totul a ramas la fel. Totul,mai putin eu. Pe mine m-ai schimbat. Imi asum doar vina de-a fi fost fascinata de inocenta ochilor tai, de inocenta gesturilor tale, de seninatatea actiunilor tale, de copilaria pe care mi-o dadea sarutul tau. Imi asum de fapt totul, gandindu-ma de fapt ce mai e. Fiindca nu mai e. A fost doar ceea ce credeam eu ca poate fi. Atat…si nimic mai mult. As fi vrut sa spun ca ma asteptam la asta. De fapt, nu ma asteptam deloc, eram prea ”ocupata” sa te iubesc. Acum ar trebui sa incep sa ingrop totul, dar din pacate nu poti ingropa ceea ce e inca viu. Ti-am spus ca te-am iubit si mi-ai raspuns cu un ”stiu” apasat. Nu stiu in ce masura ai stiut, dar probabil ca exista oameni (si tu esti unul dintre ei) care renunta cu usurinta la a fi iubiti. Mai am de invatat, in conditiile date. Nu pot intelege decat ca te-a coplesit dragostea mea, ca era mai mult decat poti duce…Sau , cum spunea o vorba :”Go away, esti prea buna pentru mine!” . Mi-am notat asta in carnetelul cu lucruri ”demne de retinut”.
Te iubeam si nu imi pasa ca nu comunicai cu mine, nu-mi pasa ca nu imi acordai timp, ca nu existam decat atunci cand vroiai tu sa exist, ca ma vedeai doar atunci cand ochii tai vroiau cu adevarat sa vada, ca iti vorbeam doar atunci cand vroiai sa ma auzi, nu-mi pasa ca era frig afara sau prea cald, atunci cand eram amandoi, nu-mi pasa ca nu erai receptiv in a face lucruri impreuna sau ca pur si simplu preferai sa le faci cu altcineva; nu-mi pasa de nimic si de nimeni, pentru ca tu luminai toate potecile mele, atunci cand intrai pe usa… Atunci cand erai prezent… Te iubeam si eram dispusa sa lupt chiar si cu tine, cu principiile tale, cu dorintele tale, cu tot ceea ce ti se parea firesc in a face. Mai mult, chiar cred ca renuntasem sa lupt, doar pentru a te vedea zambind, pentru a te vedea fericit. Dar nu erai fericit… Poate c-am fost prea mult, sau prea putin. Chiar constienta fiind ca nu te simteam, ca nu te intelegeam, ca nu pricepeam o iota din actiunile tale, continuam sa te iubesc. Pentru ca dragostea mea nu s-a redus niciodata doar la atat. Nu pot sa cred decat ca fericirea a insemnat un pahar de apa care s-a evaporat. Acum, cand ma uit in jur,parca nu mai recunosc nimic din tot ceea ce a fost. Totul imi este strain, ca si cum as fi trait niste fragmente care mi-au fost daruite, care nici macar nu au fost in totalitate ale mele. Mi s-au citit niste pagini dintr-o carte, apoi povestitorul a plecat cu tot cu carte,nelasandu-mi nimic,nici macar o frantura,asigurandu-se ca n-am sa povestesc mai departe din cartea lui.
Te-am iubit atat de mult incat acum nici macar nu mai vreau sa te privesc in ochi…Inca te iubesc, si dac-ai sa constientizezi vreodata asta, cu-adevarat,si-ai sa vezi transparenta sentimentului, ai sa-ntelegi… Toate astea sunt prea putin din tot ce simt, din tot ce este…Insa-mi doresc pentru-amandoi s-avem ce meritam,in parte, fiindca doar atunci putem vedea dincolo de bariere, de clisee, de ”facem pentru ca asa trebuie”.

Fowles spunea,in ”Magicianul”, ca ”Nu avem voie sa lasam totul la voia intamplarii, asa cum nu avem voie sa ne inecam. Inoata!” , nu pot decat sa-mi promit ca n-am sa alunec pe fundul oceanului, in incercarea de-a iesi la mal. Ai fost…dragostea mea, marea mea dragoste…Dar se pare ca cineva s-a grabit sa-mi spulbere sperantele, sa-mi ia visele, sa mi le care departe, ca intr-un sac, cu multa cruzime, sa le terfeleasca, apoi sa le arunce in mare, sa nu mi le recuperez niciodata. Este una din actiunile in fata careia , in final, va trebui sa ma supun, dupa incercarile esuate de a mi le lua inapoi.
Nu mai e, nu mai esti, dar vei ramane, pentru ca ingerii nu mor…Vei ramane aici o vreme, in locul in care-ai stat inca de la-nceput…
Ramai cu bine, dragul meu….ramai cu bine !

I’ll never let you see
The way my broken heart is hurting me
I’ve got my pride and I know how to hide
All the sorrow and pain
I’ll do my crying in the rain

Someday when my crying’s done
I’m gonna wear a smile and walk in the sun
I may be a fool
But till then, darling, you’ll never see me complain
I’ll do my crying in the rain
I’ll do my crying in the rain
I’ll do my crying in the rain
I’ll do my crying in the rain .

Se spune ca iubirea iti da aripi. Se spune ca iubirea nu ingradeste,ba din contra,iti largeste orizonturile. Daca luam totul mot-a-mot, ar trebui sa vorbim despre libertatea in dragoste intr-un mod generalist, sau mai degraba as fi tentata sa intreb daca exista cu-adevarat Libertate (cu tot ce presupune ea) in iubire. Evident, pana si notiunea de libertate este la un moment dat perimata. Ca de obicei, din nou , felul in care vad lucrurile, ma situeaza la extreme, sau,altfel spus, pun accentul pe cele doua taisuri. Cand iubesti, iti doresti sa faci totul cu celalalt? Cand iubesti vine un moment in care iti doresti sa fii singur? Sa te simti liber? Sa fii doar cu baietii sau fetele?  Ar fi absurd sa consider ca cei doi ar trebui sa stea legati unul de celalat zi de zi, clipa de clipa…la fel de absurda mi se pare si libertatea care la un moment dat se confunda cu activitatile de unul singur.Cred ca atunci cand iubesti, iti doresti sa fii cu celalalt, sa petreci momente cu celalalt. Asta inseamna ca iti este curmat zborul? Niciodata! Poate ca Zborul nostru este diferit, poate ca am dat prea mult si-am cerut prea putin, aproape de nimic. Trebuie sa accept ca asemanarile pot fi la un moment dat ”dubioase”, dar nu trebuie sa traiesc facand compromisuri pe care nu le consider necesare. Unii oameni considera despartirea sau absenta partenerului la un moment, absenta fizica – o binecuvantare. De fapt, nu partenerul ne ingradeste, noi punem bariere. Noi cladim principii intr-o relatie si-apoi le demontam prin afirmatii pe care le simtim doar o clipa. Noi ne subestimam partenerul, noi etichetam doar pentru a ne amagi sau pentru a ne fi bine. Noi injosim viata in doi prin actiuni pe care mai apoi le regretam. Suntem cei care arunca vina pe celalalt pentru ceva ce nici nu s-a intamplat. Suntem cei care considera ca totul li se cuvine, fara sa fi facut nimic pentru asta. Noi ne cerem drepturile si ne uitam obligatiile,doar noi!

”Plecam” intr-o relatie cu aripi albe si c-un zbor inalt. Pe masura ce trece timpul, ne apropiem tot mai mult de sol, iar aripile isi pierd stralucirea, pentru ca la un moment dat, sa nu le mai avem deloc. Ne trezim ca s-au rupt sau pur si simplu nu mai ”functioneaza”. Ne uitam in ochii celuilalt si ne spunem :” el e vinovat!”, ”el a facut din mine asta”, ”din cauza lui nu ma mai simt liber”, ”ce fericit eram inainte!”… Privim si uitam ca singuri ne-am semnat sentinta. Ne privim partenerul si uitam sa vedem ceea ce ne-a facut de fapt sa ne indragostim,si mai apoi sa iubim, fiindca suntem prea ocupati de propria persoana; suntem prea egoisti, prea mandri, prea goi, prea plini de noi…. Ne grabim sa judecam,dar nu si sa cautam cauze. Ne grabim sa ne despartim, fara sa cautam solutii pentru a ne impaca. Ne grabim sa uram, cand ne-a ramas atata timp pentru iubire… Ne grabim sa ne transformam in calai, cand asa de simplu ar fi sa-l absolvim pe celalalt de vina… Ne grabim sa le facem pe toate, sa gonim,  si-n final, cand ne trece euforia, ne intindem pe pat si-ncercam sa refacem franturi dintr-o viata/relatie pe care-o descoperim ca fiind fericita. Ne descoperim prea tarziu, cand ramanem singuri si-am face lucruri care nu ni se mai permit. Realizam c-am avut CEVA cand deja nu mai putem ajunge departarea in care l-am aruncat pe celalalt… Ne grabim ca s-AVEM TIMP pentru toate (asa cum spunea Paler), sa ne intalnim singuri, tristi si indiferenti, sa ne-asezam pe-o banca, sa-i privim pe cei doi care trec prin fata noastra tinandu-se de mana si zambindu-si,spunandu-ne c-am fost si noi candva acolo…  Si c-am pierdut acel tren, nestiind daca vreodata se va mai opri in gara sufletului nostru…

Vrem sa zburam, si-apoi sa fim statornici… Vrem sa fim liberi, si-apoi sa ne petrecem timpul doar in casa, sau doar prin parc, sau doar…oriunde ….si doar cu celalalt… Vrem sa fim intelesi si uitam sa ne judecam faptele cu masura judecatii pe care-am aplicat-o in cazul celuilalt… Vrem sa fim fericiti, dar uitam sa fim Oameni…

Si ZBURAM, dar in final uitam de ce-am facut-o…

-dedicatia mea pentru cei care se iubesc – cu tot cu zboruri (frante).

        And quiet is the thought of you,
                  The file on you complete,
       Except what we forgot to do,
                  A Thousand Kisses Deep.

      You live your life as if it is real,

                  A Thousand Kisses deep…

      Când se apropie înserarea și-ți simți inima desenată-n roșu pe-o bucată de cer,când îți identifici gesturile cu tăcerea pământului,când totu-n jur pare sa fie un joc absurd,ordonat de Creator,când se zărește luna-n depărtarea lumii,undeva aproape de linia orizontului,când respirația copacilor devine doar o altă umbră insuportabilă din Destin,când iți par visele tangibile,cuprinzându-le-n îmbrațișări care ucid,când te uiți la oameni cu blândețe,știindu-i totuși străini,când vrei să omori fiecare himeră care nu te poartă spre sufletul lui de gheață,când trăiești in beția locurilor frumoase prin care te-ai dus,când plângi,blestemându-ți firul vieții,care te-a găsit singur,departe,când simți că renaști doar auzindu-i vocea într-un nenorocit de telefon,când știi că ai puls doar pentru că-ți curge prin vene un sânge de înger viu,când te rogi unui Dumnezeu pretutindeni prezent,să-l aducă pe el,în tine,când înțelegi că astăzi , melodia voastră trebuie s-o asculți de unul singur,când iubești tot ce-ți e străin,când te plimbi ca un mort, pe străzi,rugându-te să nu treacă niciodată noaptea, trăiești în amurg,într-un amurg de toamnă mohorâtă si pustie,și-i totuși acolo,și-i totuși aici,și-i totuși în mine…

    Stăteam pe bancă,sprijinită cu coatele de masa din lemn.Era semiîntuneric,si frig,incredibil de frig,iar starea nu era datorată condițiilor meteorologice,ci oboselii,tristeții;eram nostalgică,și nu mă mira;eram singură,și nici că-mi păsa-incă o zi groaznică,de chin,trăită in virtutea inerției. Prin ferestrele cu perdele aurii din fața mea vedeam numai negru;era intuneric beznă;era liniște,o liniște atât de crudă,pe care n-o doresc nimănui,niciodată,nici măcar in vis.Fumam si uitam să scrumez,deși scrumiera era exact lânga cotul meu stâng;ce-mi păsa?Șervețelul portocaliu se asorta cu perdelele,si era așezat cuminte pe măsuță.Mă gândeam la o mie de lucruri,fumam din nou,inghițeam in sec,priveam rătăcitor,priveam…Dintr-o dată s-a auzit bătaia ceasului din Turn,care m-a smuls pentru o clipă din liniște.Nu era târziu,dar nici prea devreme.Era numai bine,cum aș zice.Bine pentru ce,pentru cine?Nu știu,dar sper că meritam acel Bine pe care nu l-am avut.Apoi s-a oprit.Si ceasul.Si timpul,pentru o secundă.Am luat-o de la-nceput.Am ieșit puțin afară,ca să privesc pustiul.Era intr-adevăr frig.În final,n-a mai contat,eram prea obosită.Minute întregi am rămas înțepenită pe aceeași bancă,ascultând liniștea eterna a acelorași momente.

Am rămas cu gândurile mele, cu pasiunea mea,cu lacrimi multe, pe care nu mi le-a șters nimeni,am rămas pironită-n uitare,într-o uitare pe care n-o vreau, am rămas pierdută-n spațiu,uitându-mă bezmetic pe pereții zugrăviți in culori gri,am rămas un bibelou colorat pe care s-a pus praful, un copil stingher care privește-n neștiință imagini neclare ,

am ramas singura…

Cu fiecare zi care trece,parca inteleg tot mai multe despre mine,despre oameni,si totusi am senzatia stranie ca ma pierd printre intelesuri,am sentimentul ca nu ma mai regasesc,ca nu mai sunt eu, dar ca nici alta n-as putea fi. Ma lupt cu mine si cu personalitatea-mi de copil nebun,singuratic,rebel. Nu stiu exact cati ani imi vor mai trebui ca sa imi constientizez rostul pe lume, dar trebuie sa gasesc puterea pentru a infrunta acesti ani care vor veni … E teribila trecerea timpului,pe mine ma inspaimanta.Fug anii,parca zboara. Eu m-am maturizat foarte tarziu si nici acum complet. Inca ma simt uneori o fetita obraznica ,alintata si rea careia i se cuvine totul,si din pricina asta incep sa-i admir tot mai mult pe oamenii care au avut putine lucruri in copilarie, si care au construit la maturitate ceva al lor,cu propriile puteri,sentimente,ganduri. Totusi cred ca traim cu totii in umbra unui om,unei persoane,fie ea barbat sau femeie,nu conteaza. Ma gandesc daca suntem intr-adevar victimele propriilor noastre greseli,sau daca nu cumva alegerile (chiar daca ele ne duc catre o alta etapa a vietii noastre,nu tocmai fericite) sunt cele care ne traseaza in final drumul “spre casa”,”casa Inimii”. Intr-adevar, tot mai multi oameni vorbesc despre iubire,si tot mai putini despre ura. Dragostea este ridicata pe cea mai inalta treapta,este cantata in cantecele de dragoste, povestita in cartile marilor romantici, scrisa pe hartie,in felicitari, daruim propriile creatii,dar ma intreb: intr-adevar le daruim celorlalti sau ne oferim noua insine? Nu-mi e teama de oameni, de caracterul lor, de intamplari, MI-E TEAMA DE VIATA. Nu stiu s-o infrunt,inca n-am invatat s-o fac si habar n-am cat imi va mai lua pana ce voi sti. Oare cum este mai bine, sa fim iubiti asa cum dorim ,cu riscul de a trai o viata in umbra unei alte persoane,sau sa ne lasam iubiti,cu riscul de a sti ca nu vom darui cel putin pe jumatate? Sa ne concentram asupra unei iubiri care ne umple sufletul, care ne hraneste zilele,sau sa ne concentram asupra altor aspecte ale vietii,lasandu-l pe celalalt sa ne iubeasca asa cum stie el? Sa luptam pentru a fi langa cel pe care-l iubim din tot sufletul,desi stim ca ne va frustra gandul ca suntem niste umbre,sau sa alegem dovada de iubire a celuilalt,sperand ca poate intr-o zi “va fi bine”? Nu stiu. Eu cred ca IUBIREA NE POATE SALVA.Cred ca ambele optiuni implica suferinta. Nici nu vorbesc despre durere, despre ce va urma, despre viitor. Vorbesc despre prezent. Vorbesc despre Iubirea care se confunda cu Sacrificiul.Vorbesc despre acea iubire pe care o daruiesti chiar daca ai certitudinea ca nu vei primi la randu-ti nimic, vorbesc despre o ciocolata pe care o oferi unui copil ,stiind ca el e mut si nu-ti va putea raspunde prin multumiri. Vorbesc despre faptul ca te duci la magazin sa-ti cumperi tigari si o vezi pe vanzatoare cat ii de artagoasa, si-i oferi un zambet, si-n schimb iti ofera o privire aspra, si tu continui sa-i zambesti, pentru ca lumea in care traiesti e-o lume care nu conditioneaza,si-atunci n-ai nevoie de motive,de aprecieri, de un revers al medaliei. “Baza” tuturor lucrurilor se afla in sufletul nostru, in lumea pe care o creem ,o coloram, o facem sa prinda viata,ii daruim totul, o insufletim, ea sta neclintita dar noi suntem bucurosi ca avem asa ceva, suntem fericiti ca am reusit ; cand suntem tristi si ne refugiem in lumea noastra,a fiecaruia, devenim liberi,puri, albi, creativi, plini, devenim Creatori. IUBIND,NE TRANSFORMAM IN CREATORI,creatorii propriului univers,un univers imaculat,alb.

Se zice ca “fiecare e iubirea vietii cuiva”. Dar ma surprind de multe ori (ciudat), gandindu-ma daca intr-adevar eu apartin vreunei lumi,si nu,nu ma refer la lumea creata de mine, ci la o alta,la lumea cuiva. Ma intreb daca intr-adevar sunt iubirea vietii cuiva si eu, sau daca nu cumva am ales sa fiu prea “libera”, daca intelegeti ce vreau sa zic. Cred ca nu am folosit exprimarea potrivita, asa ca nu se va intelege. Dar sa explic ce-nseamna libertatea,in viziunea mea, ar dura o vreme. Nu,n-am s-o fac acum.Poate intr-o zi.Sau niciodata.Nu stiu. Ultimele zile le-am petrecut in casa,singura,cu exceptia micilor iesiri absolut necesare,inevitabile. Si cred ca m-au afectat intr-un mod negativ. Nu ma mai ajuta o simpla iesire pana la chiosc sau o ora pe care-o petrec c-un om,fie acasa la mine,fie la el,fie in oras. Eu am nevoie sa fiu mereu inconjurata de oameni;chiar daca ei nu ma percep cum trebuie,chiar daca multi dintre ei pentru mine-s doar papusi vii,chiar daca…Eu am nevoie de oameni ca sa imi pot hrani mintea si imaginatia. Singura,imi pierd stralucirea. Devin paranoica. Nu-mi plac casele mari si asta e una din ele. Mi se par neprimitoare, neintime, ne… Mie-mi plac garsonierele (confort 1,eventual), dar nu m-ar deranja nici un confort doi. Imi plac spatiile mici, dar nu inchise. E o mare diferenta. Sau mi-ar placea o casa ,in nici un caz un apartament intr-un bloc cu oricate etaje ar fi el. Casele ,si mai ales casele mici,au farmecul lor aparte. Ma gandeam la o casuta de cateva camere, neaparat largi,cu ferestre mari,imense…Cu perdele albe,sau colorate, in nici un caz culori inchise ,in nici un caz negre,sau visinii,in nici un caz cu draperii, m-as simti ca fara aer sa nu pot privi dincolo de ferestre,de transparenta…

Oamenii conditioneaza totul: isi conditioneaza faptele,trairile,gandurile,visurile. Se gandesc:”da,dar daca as face aia, cum o s-o impac pe cealalta?”…. Mereu vrem totul,mereu ne imaginam ca putem impaca si capra si varza, sau credem ca alergand dupa doi iepuri ii vom prinde pe-amandoi,dar imi place sa cred ca eu m-am dezvatat ,printre altele, si de acest mic (?) “amanunt”. E-un frig care-ti ingheata sufletul,eu asa il simt. Privesc aceiasi nori grei,plumburii,aud aceleasi masini,acelasi tramvai, acelasi caine latrand,privesc aceiasi copaci tacuti…E-o atmosfera grea,apasatoare… Vremea asta ne-a redus pe toti la tacere,fara sa ne dam seama. Intr-un mod straniu, imi place. Imi place,desi stiu ca nu-mi face bine. Sunt masochista, si-am incercat sa scap si de asta, dar n-am reusit. A inceput sa ma innebuneasca orice: televizorul pe care niciodata nu-l dau pe sonor,muzica pe care o ascult in fiecare zi, crema care miroase a scortisoara, mirosul cafelei care vine din bucataria goala.. Totu-i pustiu… Sunt singura,si m-am saturat sa tin luminile aprinse peste tot doar pentru a ma simti cu cineva. Bizar e iar faptul ca imi doresc doar cateva persoane in jurul meu, am si preferinte,pf! Pana la urma,asta ca s-o dau dintr-una intr-alta cum obisnuiesc, cu ce ma ajutau caldura,vara,hainele subtiri? Ba din contra,in loc sa ma-ncalzeasca totul, m-am racit complet. Observ ca nu ma incalzesc decat odata cu venirea frigului. Sufletul meu inghetat e topit de focul gandurilor ,aceleasi ganduri care ma incearca de cateva saptamani.

Am descoperit ca nu-mi mai plac revistele ,si nici nu mai am rabdare sa le citesc, doar le rasfoiesc. Nu am devenit neatenta la detalii,din contra,as zice, doar ca s-a produs un declick care ma face sa-mi indrept atentia spre o alta lume. Curios iar, dar am rabdare sa citesc o carte de 700 de pagini fara sa o arunc nici macar o data, am rabdare sa numar bani (ha), am rabdare sa ascult oamenii . In schimb,daca intru intr-un magazin sa-mi cumpar ceva, nu mai analizez toata marfa expusa,cumpar ce mi se pare ok din prima. Apoi stiu ce mi se intampla: dau intamplator (cica) peste ceva care mi-a placut mai mult,imi pare rau dar imediat ma consolez cu gandul ca “las’,si ce-am luat eu e bun”. Intr-o zi mi-am imaginat ca cineva taie un copac si este culcat la pamant,iar eu ma asez in mijlocul frunzelor si-ncep sa le numar nepasatoare,in plina strada,de parc-as fi singura pe lume. Apoi as nota numarul lor intr-un carnetel,sau pe o foaie, ca sa nu ma oftic ulterior ca le-am numarat zadarnic. Nu ma intereseaza intru totul numarul lor (desi e un punct de vedere),cat imi pasa de ceea ce as putea simti numarandu-le cu rabdare, fara sa le rup. Da, am observat ca retin pasaje lungi din carti, sau chiar pagini intregi, dar nu reusesc sa retin cateva parole,numere.. Habar n-am unde e problema, dar stiu ca aveam (imi place sa cred ca am inca) o memorie extraordinara. Sa lasam totusi modestia la o parte, ca-s in patratica mea si-o sa zic tot ce-mi trece prin cap, asa cum am facut-o mereu. Iubeam matematica,o iubesc inca. O pastrez undeva ascunsa bine in sufletul meu. N-o ascund definitiv si inutil, intr-o zi am sa-i dau voie sa iasa la lumina. Atunci poate voi fi si eu fericita cu matematicile mele. Da,adevarul e ca-mi vreau matematica inapoi,imi vreau problemele , imi vreau necunoscutele, tanjesc dupa senzatia pe care mi-o oferea rezolvarea unei probleme complicate, si imi placea cand oamenii apelau la mine si eu le puteam fi de folos. Asta ma pricepeam, asta faceam. Nu stiu de ce atunci am renuntat atat de usor, dar astazi,dupa ani,parca totul imi e in minte mai viu ca oricand. Imi vreau inapoi “totul” meu in care credeam cu ardoare! Am trait multa vreme cu ideea ca “e prea tarziu”,”nu mai am timp s-o iau de la capat”,etc. Si stiu de ce s-a intamplat asa. Am intrat intr-o zona de confort care de fapt n-a existat decat in imaginatia-mi bolnava.Si cand tata imi zicea chestia asta pe sleau ,ma uitam urat. Uite,asta e unul din momentele alea in care as zice din toata inima:”ce bine era daca-l ascultam pe tata…,poate eram in alta parte acum”… Dar conteaza ce fac de-acu incolo,cui las matematicile,cifrele in care credeam, cui i-am lasat ,Doamne,lumea magica pe care-o adoram ? In loc sa-mi cultiv pasiunile,eu le-am omorat,incet,incet,din lasitate.Si mai am curajul sa-i acuz pe altii…Dar fac greseala de a ma intreba de ce acuz dupa ce faptu-i consumat. Vai de mine! Trebuia sa ma judec mai aspru inainte de a apela la liberul arbitru, atunci trebuia,nu dupa ce am inceput sa ma lovesc de ziduri de nedistrus…

E una din acele zile in care-mi vine sa strig in gura mare, sa ma auda o lume-ntreaga,sau mai multe (lumi) :” Hai, tata, sa ne plimbam amandoi!”