N-a mai plouat demult – in mine si-ntre noi, pe geamuri si printre copaci, n-a mai plouat si ma gandesc, ma gandesc acum… asa, fara niciun scop si poate fara niciun inteles, doar pentru mine, doar ca sa pot clipi , doar ca sa vibrez si poate ca sa fug…

Zilele se scurg incet si-n tacere, inca le caut sensul desi unele-s zbuciumate si par ok, inca mai caut in mine si probabil ca asta o sa ma preocupe tot timpul, inca mai stiu si mai cred ca exista cuvinte pe care le coloreaza tacerea, cred ca doi oameni isi pot spune atatea , zambindu-si, privindu-se in ochi, cred ca avem puterea imensa de-a ne-a deschide sufletele intr-o clipa, puterea de-a darui – si e nevoie doar de putin curaj. Cred in chimia dintre oameni, in ochii lor care exprima atatea, in gesturile si-n mainile lor care soptesc atatea, cred in cuvintele nerostite, care probabil raman la nivelul imaginatiei noastre, pentru ca nu ni le confirma nimeni niciodata. Cred in zambet dar si-n puterea faptelor concrete, in puterea zilelor si-a noptilor care se scurg uneori intr-un anume fel…

In mine uneori e gol si n-am cu ce sa m-apropii, uneori e gol pana-n suflet si plang, plang si ma frustreaza lumea asta in care incerc sa ma obisnuiesc sa traiesc, ma doare rautatea nejustificata, nu inteleg minciuna de nicio forma, orgoliul nemarginit al celorlalti, tacerile nedeslusite, toate astea ma macina pe dinauntru si imi rastoarna lumea. Caut sensul lucrurilor care-ar putea sa fie, incerc sa-nteleg de ce oamenii nu spun si nu vorbesc atunci cand e nevoie de ei , si asta ma transforma inevitabil intr-un copil care nu mai creste.

Inteleg ca vreau sa evoluez si stiu ca doar prezenta anumitor oameni poate schimba ceva in mine, stiu ca n-am cunoscut oameni intamplator, doar pentru a-i primi sau pentru a-i izgoni din mine, uneori am inteles rolul lor prea tarziu sau poate prea curand, si n-am stiut ce sa fac, si s-a consumat, si ei au plecat, sau poate ca eu am plecat…dar ce mai conteaza? Cand eu am inteles ca doar CURAJUL mai poate face ceva, cand eu am invatat sa traiesc doar pentru a afla, doar pentru a cunoaste, cand eu am crezut in ei si ei niciodata in mine… Ce fel de jocuri se mai joaca aici? Ce fel de cantece absurde se mai canta si ce fel de muzica se mai danseaza intr-o lume in care eu nu ma pot obisnui? In cate feluri sa mai vorbesc, si-n cate feluri sa mai accept sa mi se mai vorbeasca? Uneori nu mai stiu si-s confuza… uneori parca ma caut degeaba si fara rezultat, dar imi place sa cred ca toate drumurile duc catre drumul meu , ca oamenii pe care-i cunosc au aparut ca sa ma invete ceva, ca sa-mi arate ceva, ca sa-mi fie prieteni sau ca sa fiu pentru ei, habar n-am, dar ce rost ar avea toate daca ar fi intamplator? Cu ce sens, daca totul ar fi haos? La ce folos? Nici nu ma gandesc la asta…

Si astept, astept… sa se intample ceva care sa-mi confirme ca stiu ce este in mine, ceva care sa-mi arate ca sufletul meu nu da gres si vibreaza, si traieste, iubeste si se bucura, simte si crede. Trebuie sa se intample ceva… viata asta trebuie sa fie mai mult de atat… Undeva there must be a catch, nu exista nicio alta varianta…

Mi-e dor de oameni vii care vor sa fie ei, fara nicio masca, fara nici o “piele”, fara nicio alta infatisare, de oameni neinteresati de lucrurile astea care trec si nu ne raman, mi-e dor de oameni care sa-mi vorbeasca cu-adevarat , care sa simta ca-i inteleg fara sa-mi spuna, de oameni care sa-mi perceapa sufletul fara sa mi-l explic, poate ca totu-i de fapt o iluzie , o himera frumoasa care fuge si nu se intoarce… Poate, dar pana atunci, am sa astept…

Am sa astept in mine… sa se intample ceva. Si se va intampla.

Simply Falling

There my heart goes again
In your arms I’m falling deeper
And there’s nothing to break me away from this…

Se uita la mine ciudat, de parc-ar fi vrut sa-mi spuna ceva…de parca ma zarise inca de la inceput, cand eu purtam un dialog din care nu stiam ce-o sa iasa. Ma privea cu ochii lui sticlosi, mari si vii, dar nu-mi vorbea desi schita gesturi in pamant pe care imi doream sa le stiu. Eu plecam, zambeam, vibram, imi duceam la bun sfarsit visele,luptam pentru ele, cunosteam oameni , interactionam, ma lasam atinsa si atingeam, priveam,sarutam. Iubeam. Iubesc. El nu. El statea si cateodata devenea impasibil, impunator, amenintator chiar. Nu stiam ce vroia dar cautam sa-l percep asa cum stiu eu.

Explic lucruri si ma intalnesc cu oameni . Ma opresc din goana-mi nebuna si alimentez suflete, ofer un zambet, fac ceva…orice. Tresar. Multe ganduri imi curg in minte ca o apa involburata care parca goneste la vale.El sta conturat in asfaltul rece si ud, e frumos si toate gesturile il recomanda ca fiind cineva, si imi seamana ca entitate. Mai fac doi pasi si-n fata mea se-nalta un altul, eu ii zambesc si lui dar el mie nu, si nu inteleg. Se lupta in asflalt pana invinge, il vad, se simte glorios, oare nu intelege ca e ceva dincolo de asta? Nu stiu. Chiar nu stiu.

Mi-e dor de mare…in orice anotimp. Si de ideea de a face parte din acea imagine albastra si pura intr-o fotografie. Imi place sa insir cuvinte pe care doar eu le inteleg, dar unde-ar duce toate daca nu ar fi el? Ah,nu! Nu vorbesc despre dragoste. Sau poate ca da, insa la modul general, nu despre mine. Nu despre a mea. Li se impietresc buzele si chipul si ochii aluneca intr-un tarziu in nisip fiindca ei nu stiu. Dar eu stiu.
E clar: nu ne putem simti intregi fara ceilalti. S-au dus vremurile in care mai credeam ca nu-mi pasa si ca nu am nevoie de ei. In cate culori poate fi lumea desenata cu ajutorul nostru,al tuturor! Dar nu. Ne place negrul. Si albul. Si amarul din lucruri. Ne place sa fim pomposi,sa epatam , sa para ca stim, ca vrem, ca ne dorim, ca iubim. Sa para – si doar atat.
Am taiat cu privirea toti oamenii de pe strada,cei pe care ii cunosc, ii iubesc, ii respect , ii admir, cei pe care nu-i vreau, imi repugna, imi sunt indiferenti. As fi vrut sa nu pot rani, si sa nu pot pricepe. Fiindca, adevarat este…cu cat stim mai mult, cu atat vrem sa stim mai putin.
Dar nu ne putem opri. Suntem “suflati” cu asa ceva.

Privesc din nou in asfalt, il vad cum se uita la mine, nepasator si absurd, si inteleg iarasi ca suntem doar papusi frumoase, imbujorate si aparent calde, ne traim viata infrigurati si tot mai singuri, intelegem tot mai putin, vrem tot mai mult, luam tot, dar nu cerem voie, si consideram ca este al nostru.

El e o papusa. Eu sunt un om.

Imi dau o mie de sanse si tot eu sunt cea care si le ia, ascult de multe ori de tine, insa de cele mai multe ori tot la mine ma intorc, privesc oamenii de pe strada,pe care nu-i cunosc, fix in ochi. Ma uit sus, pe cer, si cand nu-l vad albastru, stramb din nas. Apoi privesc drept inainte,uneori ma uit si dupa masini, stau la semafor, nu ma rutinizez, pentru ca ma confrunt cu mine si cu personalitatile mele (??? ) , apoi cobor la metrou si ma intorc acasa, de la serviciu. Sunt rosie, si alba, albastra si uneori – rareori – gri, indiferenta si rece, alteori neagra,neagra de furie, dar de cele mai multe ori sunt Eu, o combinatie de culori (imi place sa cred ca potrivita), un soi de vin tare si vechi, de la care te doare capul – sau nu – totul depinde de felul in care alegi sa-l bei ; sau de cantitate. Whatever.
Am cunoscut oameni si am ales – DIN NOU – si am avut momentele mele in care am fost stinghera, in care am plans fara lacrimi, in care am cerut totul si-apoi am spus ca nu mai am nevoie. Am ales rar, si cate o ‘bucata’ – asta ma defineste. Am avut doruri si am rabdat. M-am bucurat si cand nu meritam, m-am ridicat si cand trebuia sa mai fi ramas o vreme, am fost rea cand puteam alege contrariul, am tacut de ataaaatea ori – si mi-as fi dorit sa pot articula cuvinte. Am pus PUNCT – situatiilor de care nu mai aveam nevoie, carora nu le mai vedeam rostul, si relatiilor cu oameni care n-ar fi putut fi langa mine cu tot sufletul lor. Am ales sa traiesc judecand lucrurile care se intampla in juru-mi, dar fara voia mea,lucruri care amintesc ca nu asa am fost educata, ca nu asa am vrut, ca se poate altfel, ca .
Dar azi, aceasta-i fericirea. Fericirea-i locul in care sunt. Iubirea cea mare e inauntrul meu, independenta de atasamente. Iubirea cea mare e aici si acum . E peste tot in mine si in afara mea . Este acolo unde nu mai exista limite,margini, rataciri, suflete goale, cuvinte care nu rostesc.
Azi sunt hotarata sa daruiesc – fara “dar”-uri , sa soptesc, sa admit ca gresesc .
Cobor din nou la metrou. A fost o zi friguroasa , si m-am imbracat cam subtire. Fac retrospectiva celor intamplate la job,vorbesc cu o colega, dar gandul imi fuge departe spre casa,unde e cald . Si e locul meu, al nostru, si asta e o senzatie aparte. Nu spun multe, dar gandurile imi alearga prin minte ca la o competitie.

Sunt libera, da, sunt atat de libera!!!
Si am o dedicatie…E weekend si in sfarsit, sunt acasa . Nicaieri nu e mai bine ca aici.

Nu pot gasi oamenii pe care-i iubesc decat in mine,nu in jur,nu aievea,nu pretutindeni,nu pe carari,nu in anotimpuri,acolo poate doar pulseaza. Eu ii gasesc in mine,pe cei care sunt,le gasesc zambetele acolo unde ma stiu prea bine, le gasesc gheata,le simt dorul,le stiu cuvintele,le recunosc reactiile. Ma gandeam ca cel mai grav va fi atunci cand nu vom mai simti, cand nu ne vom mai gasi, cand nu ne va mai bucura regasirea, cand nu vom mai fi nicaieri, si va bate doar vantul unei ierni ce aproape c-a sosit. In sufletul meu continua sa salasluiasca toamna,acea toamna pe care-o asociez cu mine intotdeauna,si cu cat refuz mai tare sa vina iarna,cu atat imi dau seama ca nu-s realista,si-mi face bine. Dumnezeu spune:”De ma veti cauta,ma veti gasi.Daca ma veti cauta din toata inima.”  Mi-am adus aminte de cuvintele astea pentru ca in general oamenii nu mai cauta deloc. Si de ce nu ar fi aplicabil si-n cazul nostru? Acum nu-mi mai e dor de nimic. Azi sunt rece, asa cum poate fi numai toamna uneori,cu vantul ei care te spulbera,cu frunzele ei galbene,care dor,cu garile ei pustii,cu oamenii ei imbracati prea gros si zgribuliti, azi sunt cea care am nevoie sa fiu. Si spuneam ca eu nu voi mai fi ”cea”. Dar trebuie sa fiu pana si azi.Cineva spunea:”ajuta,Doamne,necredintei mele”,iar eu spun :”Ajuta,Doamne,credintei mele!”,ajuta,fiindca doar asa voi continua sa fac ce trebuie,intarindu-mi credinta. Calendaristic,e aproape sfarsit de noiembrie,sfarsit de toamna. Poate ca de fapt,toamna abia a venit. Poate ca de fapt,niciodata nu suntem ceea ce parem.Poate ca lucrurile cele mai de pret se ascund bine in noi,pentru a nu le releva altora,din teama. Poate ca in final,asa trebuie sa fie. Poate ca nu mai traiesc un timp al meu,ci un timp al lui Dumnezeu.Pentru ca, tot in final,caile Lui nu-s caile mele, si trebuie sa iau lucrurile exact asa.

M-am dezobisnuit,pentru o perioada, sa scriu. Daca scriu,nu mai am timp sa constientizez.Iar daca nu constientizez,nu mai pot scrie.E un cerc. Traiesc in cercuri restranse. Dar macar asa stiu ca marginile care-l definesc nu se vor rupe niciodata (linia fina, conturul lui frumos). Nu mai astept sa se faca seara,ca alte dati. Unii oameni spun ca nu mai asteapta nimic,ci iau totul ca atare,asa cum vine. Dar ascultandu-i,eu imi dau seama,inca o data,ca am sa astept ceva mereu,oricat de lunga mi-ar fi asteptarea. Cand nu mai astepti,esti ca si mort. Fiindca nu stii ce iti poate oferi capatul drumului,nu stii carui destin i-ai influentat viata,nu stii cati oameni depind de tine…Fiindca oamenii nu spun.Oamenii tac. Aleg Binele. Nu vreau sa traiesc gandindu-ma cum ar fi fost daca as fi descoperit lucrurile frumoase.Nu vreau sa traiesc bucurandu-ma de lucruri triste. Nu vreau sa ma mustrez mai tarziu pentru lucruri pe care n-am avut curaj sa le spun,sa le fac. Vreau sa-mi ajut inima sa stie si sa aleaga,intotdeauna. Nu vreau sa aleg Raul din oameni, fara sa le cunosc Sufletul Bun, capabil sa daruiasca.

Cand iubesc, caut toate sensurile in mine, in sufletul meu, caut felul in care inima-mi vorbeste.Ochii imi sunt umpluti de sensuri si cuvintele-mi vibreaza, lumea mea traieste invaluita in mister, si daca ma veti determina sa va caut in inima mea, inseamna ca voi existati in clipe anume,doar pentru mine,doar pentru a-mi fi bine.