Ziua asta a inceput prost,s-a terminat prost.Dar “prost” nu-i tocmai cuvantul bun. E putin spus.A fost o zi urata,din toate punctele de vedere; dimineata a avut nori grei,soarele n-a aparut deloc,si-apoi a inceput ploaia,exact cum ma asteptam; o ploaie pe care-am primit-o,ca de fiecare data.A fost o zi care a debutat c-un aer greu,aproape sufocant, si pe masura ce treceau orele,imi dadeam seama ca respir din ce in ce mai putin…A fost o duminica care-a vrut sa-mi fure tot aerul,iar eu am lasat-o,nu m-am impotrivit.Am ascultat de circa 40,poate 50 de ori “No air” a lui Jordin Sparks.Inca o ascult.Intre timp imi termin cappucino,inchid aici,poate mai fumez o tigara si…incerc sa adorm.Maine urmeaza o alta zi,cu siguranta la fel de trista ca si asta. Nu mai stiu cum arata o zi frumoasa. Nu-i mai stiu chipul. Nu mai imi pot pune pe hartie dorintele,pentru ca nu am putere sa ma ridic.Nu mai vreau sa ma ridic din locul asta.Am ramas fara putinul aer care ma ajuta sa-mi duc zilele intr-o maniera cel putin fireasca.Nu mai stiu care e normalitatea lucrurilor si , desi nu refuz sa inteleg ,nu reusesc. Am adormit trista.M-am trezit si mai trista.Noptile nu fac decat sa stranga clipele la un loc,gandurile, si-apoi navalesc peste mine cuvinte pe care oricum nu le-asculta nimeni. Parca totu-n juru-mi e-o tradare de toamna care se pare ca are de gand sa ramana in mine si-n oameni pentru prea multa vreme. Mereu am obosit,mereu m-am ridicat si-am mai incercat o data. Azi e una din acele zile-n care m-am simtit iar ostenita,si de data asta nu vreau sa mai incerc. Daca definitia gestului meu inseamna “lasitate”,atunci asa sa ramana. Am sa accept toate definitiile, toate iluziile pe care mi le da timpul,toate vorbele aruncate in graba,am sa accept totul,mai putin sa ma mint.Aici m-am hotarat sa fac o schimbare. Fac eforturi sa inteleg.Si inca sa ma accept. Poate ca eu innebunesc.Da,poate. Dar oamenii is de-o rautate ingrijoratoare,de-o ura pe care nu vreau sa o inteleg,de-o indiferenta care te lasa fara arme. Cat despre mine….eu is prea putin “periculoasa”, prea mult naiva, prea copila,prea… Nici macar nu mai stiu sa dau definitii.Nu mai vreau sa ma lupt cu orgoliul celorlalti. Nu mai vreau sa merg impotriva curentului.Nu mai vreau sa sper in ceva ce n-a fost niciodata al meu. Nu mai vreau sa cred in concretizarea visurilor.Nu mai vreau sa fiu cea de ieri.Nu vreau ca  un maine sa ma transforme in sclava propriilor greseli. Nu mai vreau sa accept vorbe care-ngenuncheaza sufletul pe care-l am.Nu mai vreau sa aveti asteptari.Nu mai vreau sa-mi cereti si sa nu va pot da. Nu mai vreau sa ma credeti puternica.Nu mai vreau sa va amagiti ca ma voi schimba intr-o clipa.Nu mai vreau sa credeti in mine si-apoi sa fiti dezamagiti.Nu mai vreau sa credeti ca va sunt cunoscuta.Nu mai vreau sa trageti concluzii,atata vreme cat ele ma privesc.Nu mai vreau sa ma credeti capabila de orice,pentru ca nu-s. In realitate,ma darama orice fleac,si-n mine se dau lupte pentru a le infrunta,si pentru a face urmatorul pas.

Nu mai vreau. Pentru ca azi traiesc intr-o lume fara aer, sunt conectata la niste aparate pe care doar eu le vad. Traiesc intr-o lume fara aer,care are grija in fiecare zi sa-mi ucida simturile.

Si totusi traiesc. Dar voi nu ma vedeti. Sunteti ocupati sa traiti. 

“If I should die before I wake 
It’s cause you took my breath away 
Losing you is like living in a world with no air…”

Mi-am pus castile in urechi ca sa nu mai aud vantul,picaturile de ploaie si salvarile care trec constant pe aici. Singurul sunet din sufletul meu e cel al melodiei noastre. Cand vor trece anii, si ma vei uita, am sa-ti scriu o scrisoare. Am sa-ti povestesc tot ce-am facut eu in tot acest timp in care tu n-ai fost,tu n-ai fost! E cea mai lunga noapte din an. Nu pot dormi(dar asta nu-i neobisnuit in situatia de fata),nu pot sa nu ma gandesc, ma doare,vremea s-a schimbat si vantul ma duce cu gandul la schimbari. Ma intreb daca tu mai crezi in povesti fara sfarsit, sau daca nu cumva iti spui ca povestile frumoase n-au happy end… Imi place sa cred ca esti in asentimentul meu. Totusi,azi ma simt mai putin impovarata. Dupa o noapte in care am stat la discutii interminabile cu prietena mea, ma simt mai “usoara”. E un om deosebit,sa stii. De multe ori ma intreb daca merit asta, daca nu cumva viata asta isi bate joc de mine, daca nu cumva totu-i prea frumos din punctul asta de vedere…Uneori imi stabilesc ,ca de obicei, un punct fix, si-ncep sa ma gandesc la ea. Are o frumusete aparte care e nascuta din suflet. Cand zambeste, i se lumineaza chipul intr-un mod aparte,iar ochii ii stralucesc. Tu m-ai parasit. Dar chiar de va fi sa ma paraseasca o lume, eu n-am sa abandonez oamenii care-mi sunt dragi.Tii minte cand m-ai rugat sa nu te las singur? Exact asta ai facut tu in seara asta,m-ai parasit. Am inteles ca pot arata ca-mi pasa folosind cuvinte mari, dar asta nu va dura o eternitate.Oamenii vor in cele din urma sa le demonstreze faptic ca esti acolo,ca te afli in relatia respectiva, ca nu e o iluzie. Nevoia de concret ne ucide sentimentele in fiecare zi.Dac-as condamna pe cineva, ar trebui sa o fac si cu propria-mi piele. Uneori ma judec.

Zilele astea am realizat un lucru care ma va mai goli pentru o buna perioada de timp: ma indepartez de Maria. Si odata cu aceasta distanta care din zi in zi se amplifica, simt ca iar ma ratacesc si nu-mi mai stiu drumul.Dar am motivatia unui lucru nou din viata mea: nu mai sunt singura, o am pe ea. Cand simt nevoia sa vorbesc,sa plang, sa rad, sa spun o gluma sau sa spun ceva trist, o sun sau ne intalnim. Dupa ce ne despartim, simt ca ne apropiem tot mai tare. Sufar. A inceput ploaia,si-am inceput sa plang.Stii cata nevoie am de tine?Cred ca da, poate este motivul pentru care ma lovesti atat de tare!Te-am crezut incapabil sa-mi faci rau.Dar acum am inteles ca daca nu te razbuni,o sa-ti faci rau tie.Si trebuie sa accept asta ca pe-un lucru care tie iti aduce fericire,si-atunci n-am voie sa ma plang. Imi este dor de tine si de blandetea ochilor tai,de culoarea marii involburate. Niciodata nu m-a durut mai tare ca acum,niciodata,iubitule,niciodata! Am devenit un om dispus sa ofere tot, fara schimburi, asteptari,sperante care mi-ar putea fi naruite…M-am transformat in sclavul propriilor mele porniri. Maria m-a dezamagit dar acum suport totul mai usor, nu ca atunci,demult,cand mi se parea ca-i sfarsitul lumii. Am nevoie sa accept in fiecare zi ca noi doua iubim diferit,e un proces lung si dureros, dar daca n-o fac, daca nu-i inteleg dragostea, am sa judec. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este sa-mi judec propria sora. Ma inspaimanta gandul ca legatura noastra ar putea sa se transforme vreodata doar intr-o legatura de sange si atat, fara cuvinte mari, fara confirmari, fara..suflet.

In ultimii ani, am cerut mereu demonstratii,argumente pentru orice replica aruncata-n graba, am cerut sa stiu tot inainte sa cred iar acum…acum realizez ca toate astea nu m-au ajutat la nimic, n-au facut decat s-accentueze “gaura” din sufletul meu. Am nevoie sa dau sens vietii mele, si am crezut c-o pot face fara oameni,dar din nou m-am inselat, si-am descoperit-o cand m-am trezit singura,inconjurata de tacere…Doar pasii mei sunt cei care se auzeau pe parchet,era de multe ori atata liniste incat imi auzeam respiratia, si,ca sa nu mai simt asta (fiindca ma speria), am inceput sa-mi imaginez ca esti tu langa mine. Seara,cand sunt singura,aprind luminile in toata casa,in toate camerele,dau drumul la televizor, apoi la muzica, si incerc sa vorbesc cu cat mai multa lume,chiar daca nu am neaparat chef. Cand merg prin casa, am senzatia ca sunt doar o umbra in culori gri care-ncearca sa-si gaseasca un rost in lumea asta mare…Nu ma mai frustreaza diverse lucruri,nici nu mai incerc sa m-agat de situatii care nu ma ajuta, acum incep sa inteleg si sa vad realitatea asa cum e ea. Imi doresc,de multe ori,ca atunci cand sunt singura, s-o am pe Maria langa mine, dar daca i-as cere sa vina, as simti ca o condamn, ca ii cer favoruri, si apoi mi-e teama de reprosuri. In plus, nu vreau sa ma simta ca pe o povara. Am dus si-asa destul ani in sir povara lucrurilor pe care le-am facut gresit, determinand o suferinta care putea fi evitata,daca aveam mai multa minte. Si atunci cand nu mai vad nici o speranta in nimic, apare ea, cea despre care-ti povesteam … Cand suntem impreuna, parca uit de toate necazurile care imi umbresc viata. Am cerut de multe ori lui Dumnezeu clipe in care sa fiu fericita pe deplin,si El mi le-a dat. Oare ce-mi pot dori mai mult? Chiar daca dupa ele au venit multe lacrimi,chiar daca apoi am suferit, chiar daca a trebuit s-o iau de multe ori de la capat, am inteles ca pentru clipele astea o sa lupt toata viata… Prietena mea m-a intrebat aseara daca sunt constienta ca prin alegerile noastre, uneori suntem nevoiti s-o luam practic de la zero,pentru ca alta solutie nu exista… Si i-am spus ca da, dar nu i-am zis ca am luat-o de multe ori de la inceput,poate pentru ca imi e inca teama sa afirm asta… Au fost momente in care nu mi-am dorit sa-mi amintesc ca am cazut,chiar daca m-am ridicat. Ma zdruncina caderile si nu cred ca avem noroc de fiecare data. Nu cred ca mereu facem alegerile corecte,si nu cred ca avem sanse la infinit. Uneori obosim. Alteori ne credem puternici sa infruntam situatii dar cand le avem in fata, ele ne sperie si fugim. Dar niciodata nu vom sti ce si cum va fi pana nu incercam,nu-i asa? Iar eu sunt un om curajos,incapabil sa renunte la ceea ce iubeste fara lupta. Asa ca am sa lupt pentru dragostea mea. Am sa lupt sa nu-mi fure nimeni visurile,idealurile,gandurile, ideile, si in final, sufletul. Cand spui :”renunt”. poti de fapt sa folosesti arma…si sa incepi razboiul! Cate lucruri nu spunem doar pentru a ne minti pe noi insine? Dar stii, eu nici macar nu mai vreau sa ma mint. Am spus intotdeauna ca cel mai tare urasc oamenii care santajeaza emotional. Mi se par slabi. Eu am jucat mereu cu cartile pe fata, iar cand am pierdut,in loc sa ma retrag, i-am cerut celui de langa mine sa refacem jocul, pentru ca toti meritam o a doua sansa . Toti,fara nici o exceptie.

Obosesc. Oare ai sa ma salvezi?

Remember …