N-a mai plouat demult – in mine si-ntre noi, pe geamuri si printre copaci, n-a mai plouat si ma gandesc, ma gandesc acum… asa, fara niciun scop si poate fara niciun inteles, doar pentru mine, doar ca sa pot clipi , doar ca sa vibrez si poate ca sa fug…

Zilele se scurg incet si-n tacere, inca le caut sensul desi unele-s zbuciumate si par ok, inca mai caut in mine si probabil ca asta o sa ma preocupe tot timpul, inca mai stiu si mai cred ca exista cuvinte pe care le coloreaza tacerea, cred ca doi oameni isi pot spune atatea , zambindu-si, privindu-se in ochi, cred ca avem puterea imensa de-a ne-a deschide sufletele intr-o clipa, puterea de-a darui – si e nevoie doar de putin curaj. Cred in chimia dintre oameni, in ochii lor care exprima atatea, in gesturile si-n mainile lor care soptesc atatea, cred in cuvintele nerostite, care probabil raman la nivelul imaginatiei noastre, pentru ca nu ni le confirma nimeni niciodata. Cred in zambet dar si-n puterea faptelor concrete, in puterea zilelor si-a noptilor care se scurg uneori intr-un anume fel…

In mine uneori e gol si n-am cu ce sa m-apropii, uneori e gol pana-n suflet si plang, plang si ma frustreaza lumea asta in care incerc sa ma obisnuiesc sa traiesc, ma doare rautatea nejustificata, nu inteleg minciuna de nicio forma, orgoliul nemarginit al celorlalti, tacerile nedeslusite, toate astea ma macina pe dinauntru si imi rastoarna lumea. Caut sensul lucrurilor care-ar putea sa fie, incerc sa-nteleg de ce oamenii nu spun si nu vorbesc atunci cand e nevoie de ei , si asta ma transforma inevitabil intr-un copil care nu mai creste.

Inteleg ca vreau sa evoluez si stiu ca doar prezenta anumitor oameni poate schimba ceva in mine, stiu ca n-am cunoscut oameni intamplator, doar pentru a-i primi sau pentru a-i izgoni din mine, uneori am inteles rolul lor prea tarziu sau poate prea curand, si n-am stiut ce sa fac, si s-a consumat, si ei au plecat, sau poate ca eu am plecat…dar ce mai conteaza? Cand eu am inteles ca doar CURAJUL mai poate face ceva, cand eu am invatat sa traiesc doar pentru a afla, doar pentru a cunoaste, cand eu am crezut in ei si ei niciodata in mine… Ce fel de jocuri se mai joaca aici? Ce fel de cantece absurde se mai canta si ce fel de muzica se mai danseaza intr-o lume in care eu nu ma pot obisnui? In cate feluri sa mai vorbesc, si-n cate feluri sa mai accept sa mi se mai vorbeasca? Uneori nu mai stiu si-s confuza… uneori parca ma caut degeaba si fara rezultat, dar imi place sa cred ca toate drumurile duc catre drumul meu , ca oamenii pe care-i cunosc au aparut ca sa ma invete ceva, ca sa-mi arate ceva, ca sa-mi fie prieteni sau ca sa fiu pentru ei, habar n-am, dar ce rost ar avea toate daca ar fi intamplator? Cu ce sens, daca totul ar fi haos? La ce folos? Nici nu ma gandesc la asta…

Si astept, astept… sa se intample ceva care sa-mi confirme ca stiu ce este in mine, ceva care sa-mi arate ca sufletul meu nu da gres si vibreaza, si traieste, iubeste si se bucura, simte si crede. Trebuie sa se intample ceva… viata asta trebuie sa fie mai mult de atat… Undeva there must be a catch, nu exista nicio alta varianta…

Mi-e dor de oameni vii care vor sa fie ei, fara nicio masca, fara nici o “piele”, fara nicio alta infatisare, de oameni neinteresati de lucrurile astea care trec si nu ne raman, mi-e dor de oameni care sa-mi vorbeasca cu-adevarat , care sa simta ca-i inteleg fara sa-mi spuna, de oameni care sa-mi perceapa sufletul fara sa mi-l explic, poate ca totu-i de fapt o iluzie , o himera frumoasa care fuge si nu se intoarce… Poate, dar pana atunci, am sa astept…

Am sa astept in mine… sa se intample ceva. Si se va intampla.

Simply Falling

There my heart goes again
In your arms I’m falling deeper
And there’s nothing to break me away from this…

De multe ori, iarna pentru mine nu-i altceva decat un joc lenes al sufletelor care ard nemotivat si fara voia lor, dar nu suficient incat sa cearna si sa adune amintiri. Uneori nu stiu catre ce sa ma orientez, si-n acelasi timp imi pare ca o fac destul de bine.

Am invatat ca nimic nu se intampla fara motiv, si nimeni nu se apropie de nimeni fara motivatie, fara scop, fara ideea ca undeva,candva, s-au reintalnit, si-au spus lucruri, si-au soptit cuvinte si s-au mangaiat.  Noi oamenii suntem atat de vulnerabili…atat de usor suntem capabili sa iubim si atat de usor sa incheiem o poveste… Noi oamenii suntem plini adesea, si adesea goi…Si totusi , totul se intampla ca o selectie fireasca a celor ce vor avea sa vina, totul e prestabilit, e destin si e intamplare, e alegere indusa si e scop in sine. Dar dreptul de a alege e “garantat” de suflet, de minte, de ratiune si de logica. Dreptul de a alege sa spui “stop”, de azi “nu”, “nu”, “nu”. Pentru ca de multe ori viata e un simplu flash care arunca doi oameni de la extaz la agonie, de la sublim la pacat, de la “te vreau” si “nu te mai vreau”. Asta se intampla pentru ca in noi se schimba ceva – nu putem explica de la inceput, dar se explica singur in timp, si ceea ce pare un paradox, o nebuloasa, devine clar. Mie asa mi se intampla cu oamenii din viata mea – mi se intampla sa-i vreau tare, dar daca ei rup cumva, poate cu nestiinta, in mine, nu-i mai vreau niciodata, si nu-mi mai pasa, si-i las sa se piarda. E nevoie de o fractiune de clipa pentru dragoste – si de o secunda pentru indiferenta.Ca viata-i cinica – o stim prea bine – dar cumva lucrurile se aranjeaza – cumva karma actioneaza pentru fiecare.

Imi place sa cred c-am facut alegerile cele mai corecte, nu neaparat cele mai bune, ca din toate relele – l-am ales pe cel mai mic – ca din toate iubirile, am ales-o langa mine pe cea mai profunda, pe cea mai platonica, pe cea care, desi are putine gesturi si cuvinte – e atat de reala si bate atat de tare-n mine! Am inteles ca pentru apreciere si pentru dragoste exista cuvinte putine, pentru suflete nobile exista imbratisari puternice pe care nu le poate spulbera vantul …

*caci sufletele care se iubesc se intalnesc si se simt mai cu nesat atunci cand incearca vantul sa le arunce la margine, ca inimile devin mai tari atunci cand se iubesc in mare, ca cel care te vrea, te vrea pentru ca a descoperit uratul din tine si l-a considerat – cel putin o data – fascinant, ca n-a cautat sa te schimbe pentru binele propriu, si nici pentru binele tau – lasandu-te sa alegi firele din viata si sa ALEGI TU, in final – si nu te-a vrut pentru ceea ce erai la momentul la care te-a cunoscut – ci pentru ceea ce a vazut etern si pana la capat in tine , pentru ceea ce stie ca vei deveni, pentru suma intamplarilor care te-au adus langa el.

*caci dragostea nu este doar un biscuite in forma de inima, ci constanta la care te poti raporta peste timp, la minutele care au puterea de a-ti taia respiratia, la discutiile in contradictoriu care par sa arunce sufletele – doar pentru a le apropia si mai tare.

Nu sunt o eroina, si nu mi-am gasit eroul , nici o printesa care si-a gasit printul venind de departe pe al sau cal alb , nu sunt o carte plina de basme si love story-uri, sunt un om simplu , sunt un om viu, care si-a gasit sufletul… pe-o margine de lume, pe o banca goala, intr-o cafenea plina de oameni, intr-o frunza spulberata pe asfalt, intr-un soare galben si arzator, in stelele care lumineaza noaptea, printre monstri de gheata, printre suflete incompatibile si seci, prin timp si lungi calatorii …

…pentru ca sufletele care se iubesc, se iubesc pentru ca stiu ca nu exista alta cale.

Dimineata, vartej; oameni grabiti , tocuri de pantofi, ziare de rasfoit, taxiuri gonind, oameni somnorosi, vanzatoare cu capsa pusa la magazinul din colt, fata de la covrigi serveste  fara manusa – iacs!, cativa batrani cu plase goale se indreapta spre piete si spre nicaieri, deloc grabiti, sau poate prea,zgomotul sinelor de tramvai imi rasuna-n urechi imediat ce trantesc usa de la bloc, oameni din nou, si suflete nu stiu cum ; metrou, aglomeratie, miros de patiserie, caini pe bulevardele largi – se plimba nestingheriti printre oameni – mornin’, un singur gand : “ce-as bea o cafeluta!”; Lungul drum spre birou, privesc cerul albastru si ma trezesc claxoanele masinilor nervoase din trafic, home – vreau acasa, dar nu, vreau la job , dar nu – nici nu stiu ce vreau dimineata, pentru simplul motiv ca-i prea dimineata… Miros de tutun, God, de s-ar sfarsi odata mirosul de betoane si de tot, sa miros aer de mare…Marea, teribila mea vesnica dragoste, cu valuri infuriate, ce dor imi e !

Pamantul imi da senzatia de ireversibilitate, gandul ca totul se petrece irepetabil, printre deja-vu-uri -grrr, cum il scriu pe-asta?! – iar cerul…cerul este sentimentul imposibilitatii, al visului, al faptului ca nimic nu e de atins, si totusi… Eu sunt aer, prin zodie -irelevant – si prin toti porii – cel mai relevant – sunt intre pamant si cer, de multe ori aproape de imposibil, alteori de ireversibil – si descopar lucruri.

In jurul meu descopari lucruri “usoare”, nu in sensul de facile, ci nelalocul lor, oameni “usori” , pisati de gol si cotidian, macinati de uratul din ei , oameni care nu isi pot asuma nestiinta, care nu vor sa li se explice, pentru ca au senzatia ca deja le stiu pe toate, ursuzi si neputinciosi. Mi-e dor de lumi albe, nu mai am nevoie de atatea culori decat in mine, in afara e nevoie de sinceritate, de transparenta… Oamenii ar trebui sa se transforme in ei, in ei insisi si in nimeni altcineva, sa se oglindeasca in propriile actiuni si sa fie mandri de ele atunci cand e cazul, si sa-si certe energiile care nu aduc nimic bun, si sa…

De multe ori ma simt jignita – astazi mi s-a intamplat asta- jignita de o atitudine gresita, de oameni care fura drepturile altor oameni, de cei care vor sa se transforme si mai ales sa iti transforme virtutile in defecte, sau pur si simplu sa le treaca cu vederea, fara nicio apreciere. Ma lovesc de incorectitudine si nepasare, imi amintesc ca am fost educata sa iau ce-i mai bun din oameni, sa le ofer totul, de la prezumtia de nevinovatie pana la sanse multiple…Am fost educata sa cred in umanitate, sa cred ca durerea este ceea ce ne aduce mai aproape unii de ceilalti in egala masura cu fericirea impartasita.Am fost crescuta sa n-am crezuri marunte, ci doar principii de oameni mari peste care sa nu trec, sa am vise mici, dar pe care sa le urmez pas cu pas pana ajung la cel mai mare ; mi s-a inradacinat , odata cu trecerea timpului, ideea ca un om poate face ceva chiar de unul singur, ca poate lupta impotriva curentului, ca poate deveni mandru de sine chiar daca in jur e depreciere ; stiu ca pot muta muntii din loc, pot sparge ziduri, pot darama mituri, pot intra in lumi mari si mici, in marea rece zambind – daca asa vreau – in oceane adanci – si ape tulburi – daca din nou, asa vreau… Si cred ca noi oamenii ar trebui sa traim cu astfel de ganduri, ca merita intotdeauna sa luptam pentru ceva, ca exista karma – dar karma mea este ceea ce influenteaza deciziile mele, nu si reactiile celorlalti, ca exista destin – dar poate ca nu trebuie privit cu asa mult fatalism , ca exista vise – care trebuiesc urmate si indeplinite no matter what.

that’s it.