De multe ori, iarna pentru mine nu-i altceva decat un joc lenes al sufletelor care ard nemotivat si fara voia lor, dar nu suficient incat sa cearna si sa adune amintiri. Uneori nu stiu catre ce sa ma orientez, si-n acelasi timp imi pare ca o fac destul de bine.

Am invatat ca nimic nu se intampla fara motiv, si nimeni nu se apropie de nimeni fara motivatie, fara scop, fara ideea ca undeva,candva, s-au reintalnit, si-au spus lucruri, si-au soptit cuvinte si s-au mangaiat.  Noi oamenii suntem atat de vulnerabili…atat de usor suntem capabili sa iubim si atat de usor sa incheiem o poveste… Noi oamenii suntem plini adesea, si adesea goi…Si totusi , totul se intampla ca o selectie fireasca a celor ce vor avea sa vina, totul e prestabilit, e destin si e intamplare, e alegere indusa si e scop in sine. Dar dreptul de a alege e “garantat” de suflet, de minte, de ratiune si de logica. Dreptul de a alege sa spui “stop”, de azi “nu”, “nu”, “nu”. Pentru ca de multe ori viata e un simplu flash care arunca doi oameni de la extaz la agonie, de la sublim la pacat, de la “te vreau” si “nu te mai vreau”. Asta se intampla pentru ca in noi se schimba ceva – nu putem explica de la inceput, dar se explica singur in timp, si ceea ce pare un paradox, o nebuloasa, devine clar. Mie asa mi se intampla cu oamenii din viata mea – mi se intampla sa-i vreau tare, dar daca ei rup cumva, poate cu nestiinta, in mine, nu-i mai vreau niciodata, si nu-mi mai pasa, si-i las sa se piarda. E nevoie de o fractiune de clipa pentru dragoste – si de o secunda pentru indiferenta.Ca viata-i cinica – o stim prea bine – dar cumva lucrurile se aranjeaza – cumva karma actioneaza pentru fiecare.

Imi place sa cred c-am facut alegerile cele mai corecte, nu neaparat cele mai bune, ca din toate relele – l-am ales pe cel mai mic – ca din toate iubirile, am ales-o langa mine pe cea mai profunda, pe cea mai platonica, pe cea care, desi are putine gesturi si cuvinte – e atat de reala si bate atat de tare-n mine! Am inteles ca pentru apreciere si pentru dragoste exista cuvinte putine, pentru suflete nobile exista imbratisari puternice pe care nu le poate spulbera vantul …

*caci sufletele care se iubesc se intalnesc si se simt mai cu nesat atunci cand incearca vantul sa le arunce la margine, ca inimile devin mai tari atunci cand se iubesc in mare, ca cel care te vrea, te vrea pentru ca a descoperit uratul din tine si l-a considerat – cel putin o data – fascinant, ca n-a cautat sa te schimbe pentru binele propriu, si nici pentru binele tau – lasandu-te sa alegi firele din viata si sa ALEGI TU, in final – si nu te-a vrut pentru ceea ce erai la momentul la care te-a cunoscut – ci pentru ceea ce a vazut etern si pana la capat in tine , pentru ceea ce stie ca vei deveni, pentru suma intamplarilor care te-au adus langa el.

*caci dragostea nu este doar un biscuite in forma de inima, ci constanta la care te poti raporta peste timp, la minutele care au puterea de a-ti taia respiratia, la discutiile in contradictoriu care par sa arunce sufletele – doar pentru a le apropia si mai tare.

Nu sunt o eroina, si nu mi-am gasit eroul , nici o printesa care si-a gasit printul venind de departe pe al sau cal alb , nu sunt o carte plina de basme si love story-uri, sunt un om simplu , sunt un om viu, care si-a gasit sufletul… pe-o margine de lume, pe o banca goala, intr-o cafenea plina de oameni, intr-o frunza spulberata pe asfalt, intr-un soare galben si arzator, in stelele care lumineaza noaptea, printre monstri de gheata, printre suflete incompatibile si seci, prin timp si lungi calatorii …

…pentru ca sufletele care se iubesc, se iubesc pentru ca stiu ca nu exista alta cale.

De multe ori ne promitem lucruri – ne promitem ca nu vom mai esua,ca vom fi mai buni,ca nu vom mai repeta greseli,ca vom invata din ele,ca nu vom mai rani,ca vom iubi mai mult,ca vom minti mai putin,ca vom fi mai recunoscatori celorlati,ca vom face alegeri mai bune,ca nu vom mai avea regrete,ca ne vom crea alte perspective,ca vom lasa trecutul in urma,ca le vom spune mai des celorlalti cat de mult ii iubim.
Dar ne intalnim cu noi insine intr-o situatie promisa,si uitam.
As vrea sa invat mai mult despre iubire si implicit despre oameni. As vrea sa fiu inteleasa. As vrea ca oamenii sa creada mai mult. Dar nu intotdeauna se intampla asa.
Eu promit sa nu renunt la tot ceea ce am devenit astazi,fortata de imprejurari,de circumstante,de oameni,eu promit sa te tin mereu aproape pe tine,cel care meriti asta, eu promit sa nu-mi schimb optica, chiar de-ar fi sa ma aleg cu singuratate.

Azi…azi mai e putin si vom fi noi doi in alta parte..dar tot noi doi,si tot asa…fericiti ca acum. Citisem undeva un citat care se referea la faptul ca noi oamenii nu credem in lucruri magice, si atunci cand ni se intampla,nu realizam ce sunt/cum sa le definim/cum sa ne bucuram de ele. Cred ca am facut-o si eu la un moment dat. Poate ca inca mai am reminiscente. E greu sa te obisnuiesti cu atat de mult bine -poate suna ironic dar asa este. Asa e viata,plina de cinism. Uneori ni se dau lucruri atunci cand nu mai avem nevoie de ele ,pentru ca am renuntat, alteori cand ni se ofera, le luam din orgoliu , avand senzatia ca ne apartin in totalitate,ca am luptat pentru ele candva,ca drept dovada e absolut necesar sa le avem,chiar si in al 12-lea ceas.
Am renuntat demult la a-mi umple asa zisele goluri din viata. Am renuntat sa caut petece cu care sa refac ceea ce era gaurit. Am mers doar in fata. Si au aparut lucruri,oameni care fara sa stie,m-au ajuta. Nici eu nu le-am spus-o vreodata,si nici n-o voi face. N-o voi face pentru ca nu vor intelege.
De multe ori mi-au trecut prin minte diferite metode prin care as putea invinge in anumite situatii in care ma aflam, ma gandeam cum sa fac sa schimb ceea ce sunt pentru o perioada, dar pe masura ce incercam s-o fac,realizam ca nu pot.
Fiindca eu nu sunt asa, eu m-am construit in ani durerosi in care ma simteam singura,mica,stinghera,ani in care m-am mintit, ani in care am cazut,m-am pierdut,pentru a ma castiga mai tarziu. Nu m-am prefacut, desi multi oameni m-au considerat o falsa ,si nu m-am ”mulat”,desi ar fi fost cel mai usor. Ca atare n-o s-o fac nici azi.
Eu sunt ceea ce vad azi in oglinda, sunt intreaga langa omul pe care l-am cunoscut intr-o zi de sfarsit de vara in care ma pierdusem printre atatea vise goale… Eu sunt suma faptelor parintilor mei,sunt truda lor, sunt zilele in care ei incercau sa-mi bage mintile-n cap, sunt suma noptilor pe care sora-mea si le pierdea pentru a ma face sa gandesc pozitiv… Sunt. Frustrant e gandul,sentimentul ca eu n-am s-o pot sprijini niciodata asa cum a facut-o ea. Probabil ca nu sta in puterea mea. Probabil ca e normal sa ne simtim uneori neputinciosi. Probabil.

Viata mea are un curs pe care ma straduiesc sa-l inteleg inca… de aproape un an. Pentru ca viata mea ,a noastra…este minunata. Este un lucru extraordinar ca ne-am intalnit,ca ne avem,ca ne iubim,ca ne stim,ca ne simtim,ca ne aflam, ca suntem atat de bogati …unul in prezenta celuilalt.

Inchei aici…trebuie sa-ti ies zambind in usa..

Si pentru noi ,si pentru ei :

watch?v=1EleqGGHfOc&playnext_from=TL&videos=BX5K__bvQbY&feature=rec-LGOUT-real_rev-rn-1r-31-HM

Picura dragoste in mine… Lasa-ma sa te simt alb si cald,lasa-ma sa-mi amintesc de fiecare data ca te-am gasit intr-un ocean de alge , si cand te-am intalnit erai singur si…si tu m-ai ales. Da, tu m-ai ales,si eu am spus “da!”, pentru ca daca nu vroiam atunci,nu se mai putea niciodata.
Lasa-ma! Si ce daca ploua pe pleoapele mele, si ce daca bate vantu-n ochii tai care zambesc tomnatec, si ce daca-n noi doi ninge cu fluturi care zboara bezmetic , incrucisandu-si drumurile? Si ce daca, raspunde-mi,si ce daca?
Si cand a inceput sa-mi pese? Ah…Niciodata.
Picura flori de tei, ca sa-ti miros absenta pierduta pe buzele mele . Amorteste-mi strigatul cu saruturi multe, inainte sa ni le fure vantul, sufoca-ma cu degetele-ti delicate si fa-ma sa strig fara sa m-auda nimeni insa. Iubeste-ma,iubeste-ma!
Picura-n ochii mei departari rosiatice care sa se amestece cu frunzele de toamna, sa se-nsire pe asfalt, sa-mi adune toate lacrimile , si toate zambetele, sa se amestece toate, si-apoi sa dispara… Mi-a fost prea dor, si inca-mi e! Mi-e dor de dorul soaptelor tale, de atingerea ireala a mainilor tale, care-mi acopera pielea de pe spate,desenand contururi fine in forma de inima. Mi-e dor de forma lucrurilor care-ti apartin, chiar daca eu le am pe toate. Traiesc ca sa-ti fur toate clipele, ca sa te videz de sentimente, ca sa-ti sec toate apele adanci care curg atat de frumos si de calm inauntru,ca sa-ti abandonezi toate simturile in palmele mele, sa obosesti si sa renunti, sa mi te dai cu totul, pana la ultima bula de aer.

Imi infig mana in gatul tau,si-ti soptesc demiurgic un “nu te teme” scurt, dandu-ti senzatia ca te-am creat si ca nici macar nu mi-a trebuit mult, desi numai eu stiu ca a durat o eternitate. Mi-a luat o fascinanta si nesfarsita clipa sa mi te imaginez in toate ipostazele, sa te disec dincolo de invelisurile transparente care nu spun nimic, sa ma invelesc cu rasul tau caruia as vrea sa-i aud ecoul.
Mi-am dorit sa te fac sa plangi, dar nicidecum dintr-o pornire sadica, ci ca sa te aduc aproape de simturile mele care uneori se comporta de parc-ar fi agatate pe-un gard de lemn,plin de cuie ruginite si straine. Mi-am dorit sa nu mai poti, mi-am dorit sa te doara, pentru ca numai durerea ta mi-aminteste ca-s totusi vie. Sunt egoista, da. Insa..stii, fiecare minut imi arata felul in care reusesc sa m-abandonez pentru tine. Poate ca-s rea, si cruda. Poate ca-s doar un cliseu al omului obisnuit si simplu, care-si citeste dimineata nestingherit de aglomeratie ziarul , pe scaun, in metrou. Poate… Da, poate.

Picura … Pana se scurge tot, de tot… Ca sa ne pierdem amandoi. Tu pentru mine, si eu… Si eu intotdeauna pentru tine. Numai pentru tine.

As vrea sa cred ca fericirea are-un singur chip. Sau daca intr-adevar asa e, atunci cum am putea descrie? Mie imi este imposibil. A trecut timpul ; lucrurile s-au schimbat; viata mea s-a schimbat; hm, de fapt, totul are alte culori. Acum,mai mult ca niciodata,le percep vii si clare, fara nuante. Se spune ca vine un moment in viata fiecarui om, un moment unic in care acesta constientizeaza totul; o clipa perfecta in care mintea rezoneaza cu sufletul ; o secunda menita sa dureze o eternitate, sau cel putin pana murim. Se spun multe,de fapt, dar eu am crezurile mele. N-as sti sa descriu ce e azi in mine. Insir niste cuvinte care au contur doar pentru ca apas cu putere pe taste. Cateodata nu ne vine a crede ca ceea ce vazusem in filme sau citisem in niste carti bune chiar se intampla in realitate. Intotdeauna speram sa ni se intample ceva minunat, magic, iesit din comun, ceva care sa ne schimbe destinul,traiectoria, iar atunci cand in sfarsit traim acel CEVA, nu avem definitii, nu putem explica, dar simtim si stim ca asa trebuia sa fie. Si Doamne, cat suntem de plini si de fericiti!
Noi,cei care credem ca avem explicatii pentru orice, noi,cei care credem ca putem construi definitii pentru orice sentiment care pulseaza inauntru, noi suntem cei dezarmati, fara explicatii logice, fara portite de scapare, fara argumente atunci cand ne trezim traind intr-o lume care nu-i a noastra, la inceput, dar in care am fost primiti.
Da. Da, eu aveam lumea mea imaginara, pe care-o creasem de dragul visului si-a nevoii de-a evada din ceea ce traiam zilnic, pe strada sau in casa,oriunde,oricand. Lumea in care traiam eu cu mine era o lume pe care-o vedeam ca fiind aproape perfecta; fiindca asa o creasem eu, asta era destinul ei, sa fie cea mai frumoasa, cea mai calda, cea mai colorata. Aveam si fluturi, si stele, si-un cer senin, si furtuni (absolut necesare,de altfel). Era modul de-a ma regasi ori de cate ori alunecam. Am avut incredere in toate astea.
PANA INTR-O ZI. Stii, a fost ziua in care m-ai primit in lumea ta. Si cand am descoperit-o, fluturii mei si-au facut loc langa ai tai, ne-am privit, apoi am privit cerul. Era acelasi. Cerul meu si-al tau. Si noi am stiut-o de-atunci. Cum de cand? De-atunci. Povestea incepe cu ”Intr-o zi s-au cunoscut un el si-o ea. Erau tineri, si nu le pasa de ce se-ntampla in jur. S-au vazut si da, a fost dragoste la prima vedere. Nu,nu acea dragoste care se termina peste un timp, din cauza neintelegerilor. (eh,copii,intre timp,povestile se mai modernizeaza). E vorba de acea dragoste care-ti taie rasuflarea , te face mai bun, fara sa stii ,te ia prin surprindere, te sufoca, dar te si hraneste, iti da aripi, dar ti le si ia – ca sa-ti aminteasca ca totusi traiesti pe pamant, nu in aer. E vorba de acea dragoste ”la prima vedere”, adica momentul in care el o vede pe ea si-si spune:”Da, ea e, ea e femeia langa care eu voi trai,stiu,o sa-mi zica o lume ca nu sunt zdravan, dar in sfarsit,a sosit ziua in care am curajul sa-mi asum riscul si mai mult decat atat,sa-mi asum totul.”, iar ea il vede pe el si-si zice:”Da, el va fi tatal copiilor mei, da, asta e clipa in care trebuie sa las dracu sfaturile in genul -Nu e bine!,Mai gandeste-te!, Esti tanara!, Mai asteapta!- , a venit timpul sa imi ascult inima si sa uit toooot ce-am trait vreodata inainte.”

Paranteza :Oare nu ne-am saturat cu totii de falsuri? Oare de cate ori nu privim in altii pe care-i simtim fericiti, dorindu-ne ca macar pentru un moment, sa renuntam la viata noastra monotona si sa facem CE TREBUIE? Oare de cate ori nu regretam,mai tarziu,lucrurile pe care nu le-am facut din lasitate sau comoditate? Oare de cate ori,de caaate ori nu ne incearca sentimentul ca ne-am dori sa fim in alta parte? Si trec anii,si trec anii. Si nu facem niciodata nimic pentru noi. Si imbatranim. Si suntem nefericiti. Si chiar batrani fiind, constientizam ca inca nu ne-am maturizat. Oare lucrurile pe care le facem la timp nu fac si ele parte dintr-un proces de maturizare? Eu zic ca da.

…Si se privesc ore-n sir. E-aproape dimineata. Dar ei nu mai stiu. Ea s-a gasit pe sine, privind in el; si-a surprins sufletul in palmele lui, iar el il saruta si-l proteja, de parc-ar fi fost marea lui comoara. El in sfarsit, gasise o casa – o casuta pentru copilul care se ascundea acolo,timid, asteptand sa vina parintii de la serviciu, sa-l ia in brate, si sa-i dea curaj, curaj!
Ea venea spre el,cu vantul prin par, si cu sufletul care-i alerga cu peste 200 km/ ora, iar el a urmarit-o cu ochii pana astazi, cuibarindu-se acolo unde stie ca-i va fi mereu cald. Isi zambesc. Sunt constienti ca tot ce urmeaza va fi doar al lor. Pentru ca viata a inceput in acea seara de sfarsit de vara…”

V-as mai spune, dar trebuie sa-i lasam sa se iubeasca, fara sa-i stingherim cu povestile noastre. Ei sunt ocupati s-o traiasca pe-a lor. In plus, de-acum ora 12 noapte a devenit o ora destul de ”grava” pentru mine. La 8 ne trezim. Ne ducem la job. Ne place la job. Si e foarte important sa faci ce-ti place,nu?
Sunt fericita? Nu. Sunt plina. Cateodata asteptam muuult prea mult pentru lucrurile cu adevarat ”delicioase” ale vietii, dar si atunci cand apar, si ni se aseaza in fata,pe o tava, si incepem sa le savuram,bucatica cu bucatica, parca pur si simplu… e fabulos!

P.S. E doar un inceput. Si-nca unul fara sfarsit. Si stim noi ce inseamna asta.

(ACEST POST ESTE INTERZIS TUTUROR CELOR CARE ISI TRAIESC VIATA DUPA REGULI, MOTTO-URI, CELOR CARE AU IMPRESIA CA DACA STAU INTR-O RELATIE ”FRO” CATIVA ANI, O SA FIE BINE LA FINAL, CELOR CARE CRED CA DOI OAMENI NU SE POT IUBI ”INTR-UN TIMP ASA SCURT”, CELOR CARE AU SENZATIA CA AU TRAIT TOTUL, CA NU A MAI RAMAS NIMIC DIN CE NU STIU EI, CELOR CARE FOLOSESC EXPRESII DE GENUL ”O S-AJUNGI LA VORBA MEA”,”LASA CA O SA VEZI TU MAI INCOLO”,”VIATA NU-I O GLUMA”, ”MAI COPII!”, SI ALTELE, CELOR CARE CRED CA TIMPUL ESTE SINGURUL CARE TE POATE AJUTA SA VEZI LUCRURILE CUM SUNT ELE IN REALITATE, CELOR CARE CRED IN CASATORIILE DE ”PROBA”, IN ”TREBUIE SA URMAM UN PLAN”,”LUCRURILE AU NEVOIE DE UN CURS FIRESC”,”LUCRURILE TREBUIE SA SE INTAMPLE TREPTAT”,”TREBUIE SA NE CUNOASTEM MAI BINE” (CA SA NE DAM SEAMA CA NU SUNTEM FACUTI UNUL PENTRU CELALALT – IMI PERMIT SA ADAUG – SI VA ROG FRUMOS SA MA SCUZATI,DAR CHIAR NU M-AM PUTUT ABTINE).
NU IN ULTIMUL RAND, ACEST POST ESTE INTERZIS CELOR CARE CRED CA ”DACA MI S-A INTAMPLAT MIE,O SA TI SE INTAMPLE SI TIE”, CELOR CARORA LE E TEAMA SA-SI INFRUNTE CONDITIA, TEMERILE, PREJUDECATILE, IDEILE FIXE, CELOR CARE SUNT FANI AI EXPRESIEI ”NU TOT CE ZBOARA ,SE MANANCA” (DACA MA-NTALNESTI PE MINE,CARE-S O POFTICIOASA, N-O SA FIU DE ACORD SUB NICI O FORMA CU ASTA, EVIDENT), CELOR CARE AU SENZATIA CA STIU TOT DESPRE ORICE SI SE GRABESC SA MA SFATUIASCA SI PE MINE (EU IN GENERAL NU PREA TIN CONT DE SFATURI, DECI N-AR FI NIMIC PERSONAL , SAU PUR SI SIMPLU ZIC CA TINE SI FAC CA MINE, ASA CA MAI BINE LASA-MA SA FAC CA MINE DE LA-NCEPUT, CA SA-TI FIE SI TIE MAI USOR – ”CA SA FIE BINE” ), CELOR CARE AU IMPRESIA CA SI-AU INTALNIT MAREA DRAGOSTE DE VREO 4-5 ORI, ETC.
ASA,CA ERA SA UIT : ACEST POST ESTE INTERZIS CELOR CARORA LE ESTE FOARTE GREU SA MA CITEASCA, PENTRU CA NU SCRIU CU MULTE SPATII (SPACE,SPACE,SPACE), PENTRU CA NU DAU ENTER DUPA FIECARE FRAZA SI PENTRU CA FRAZELE MELE SUNT MULT PREA LUNGI PENTRU PUTEREA LOR DE INTELEGERE (STIU, MA PIERDETI,TOCMAI DE-ASTA SPUNEAM CA MAI SIGUR E SA NU MA CITITI).
RECOMANDAT CHIAR SI MINORILOR . BA CHIAR FOARTE RECOMANDAT LOR. ASTA PENTRU CA AM IMPRESIA CA EI AR PUTEA INTELEGE MAI BINE CE SE-NTAMPLA ”PE-AICI”,SPRE DEOSEBIRE DE ADULTUL DE ”RAND”, CARE-SI DA OCHII PESTE CAP,SE-NTOARCE PE CEALALTA PARTE,SI-ADOARME LINISTIT. (SI LINISTEA ASTA CATEODATA…NU-I SEMN BUN). Am tacut.

And you can put the music to my song, BABY. And this is for you. For me. For both of us.

Frank Sinatra – Strangers in the Night
Vezi mai multe video din Muzica

Ne intalnisem pe malul marii Mediterane,absolut intamplator,cum se spune . Eu stateam pe patura rosie,privind cand in larg,cand tarmul si valurile care se spargeau la doi pasi de mine.Intre noi erau copii care ori faceau castele de nisip, ori umpleau galetusele cu apa si puneau cu lopatelele nisip.Intre noi erau oameni ”mari”, care stateau la plaja ori isi fereau trupurile de razele puternice cu ajutorul prosoapelor. Intre noi era o mare albastra si calda,si-un nisip fin,care ne ardea talpile,si sute de perechi de papuci. Cu noi a fost intotdeauna cerul si-ntre noi o lume si-un pamant. Tu erai in picioare, scotocind in rucsac dupa o bricheta; ti-ai aprins o tigara si priveai in jur,spre nimic anume si totusi spre ceva. Am auzit cum in stanga mea o mama ii facea observatie copilului sau, rugandu-l sa manance cu grija inghetata (prea tarziu insa). M-am intors si l-am privit zambind. In dreapta ta, un tip striga dupa cainele sau, care imprastiase nisipul pe paturile oamenilor.Te-ai intors si tu, curios.

Ne-am intalnit ochii – pentru prima data din sirul urmatorilor ani. N-am crezut ca esti chiar tu – n-am crezut-o nici chiar atunci cand mi-ai vorbit mie. Dar inima o luase la goana – cine puteai sa fii? M-am balbait si mi se inrosisera urechile ,iar tu ai scapat tigara din mana si ai inceput sa-mi zambesti, la fel de rusinat. Te tot uitai in jur, dar nu era nimic care sa te salveze de mine. Ai renuntat. Nici macar nu reuseam sa fim formali – cred ca eram doar noi doi, si plaja plina, si cerul senin – doar marea se-nvolburase, pentru a o putea identifica cu ochii tai. Mi se facuse frig,si-afara patruzeci si doua de grade. Cand am pornit spre tine, am vrut sa pun ceva pe mine, insa am renuntat si la asta, iar tu te miscasei doar cativa pasi. Stiu,ai simtit ca paralizezi – e o stare. Nici nu ne-am mai mirat – ”ca vai,cum de esti aici, cum de sunt, de ce acolo si nu in alta parte,cum s-a intamplat asta,etc.”. Eram in transa,si tu, si eu. Am scapat din aglomeratia plajei si ne-am indreptat spre faleza,desculti. Vantul se juca in parul meu lung si tu ma priveai ca pe o fiinta ciudata,venita din alta lume, special pentru tine. Te-am intrebat daca vrei sa bem o cafea, si-n loc sa te las sa raspunzi, am adaugat: ”eventual rece”, dandu-mi seama ca afara era totusi cam cald. M-ai privit bland, cu ochii tai ireal de sinceri, si-ai spus ca vom bea o cafea ”asa cum se bea cafeaua, neagra, amara si calda”. Am zambit si eu,putin incordat. Ne-am asezat la o masuta rotunda, pe niste scaunele din lemn, aproape de marea pe care nici unul dintre noi n-o scapa din ochi. Marea a fost salvarea noastra in acea zi, si mai tarziu, dupa un timp,nici n-am mai cautat refugii. Tu ai comandat pentru amandoi cafea, si-am inceput sa povestim. Nu mai stiu de unde incepusem dar cand terminasem cafeaua, chelnerul ne-a intrebat daca mai dorim ceva si am raspuns impreuna:” Inca una.” Oare cat timp trecuse?  Am urmarit impreuna cum intra Soarele in nori, cum rasare Luna, cum apar primele stele, cum pleaca oamenii de pe plaja, strangandu-si paturile si jucariile copiilor…Eram la aceeasi masa, la a nu stiu cata cafea, pe care-o indulcisem cu povestile noastre. Te-am intrebat daca trebuie sa pleci dar nu mi-ai raspuns. Te-ai ridicat de pe scaun,cerandu-mi scuze, si te-ai indreptat catre bar. Ai mai comandat doua cafele  si te-ai intors la mine. M-ai intrebat daca vreau sa merg pe plaja, si-am ras, vazandu-te cu cele alte doua cafele puse-n pahare de carton, pe care le tineai cu mandrie – una in stanga,cealalta in dreapta ; mie mi-ai oferit-o pe cea din mana dreapta, fiindca tot in dreapta te-ai uitat cand mi-ai intalnit privirea . Iti dai seama c-a trebuit s-o aleg pe cea din stanga, fiindca intr-acolo m-am uitat eu?!  In final, am realizat ca beau din cafeaua ta si tu dintr-a mea. Nisipul era caldut si marea linistita. O suvita mi-a atins buzele si-acolo a ramas, lipindu-se de putinul ruj pe care-l mai aveam.  Ti-am simtit mana cum aluneca usor prin parul meu, si degetele care mi-l aranjau. A fost prima data cand m-ai atins. Am ramas pironita in acea clipa,dorindu-mi sa nu se sfarseasca niciodata. Si nu s-a mai sfarsit,n-a mai avut final. Ai fi vrut sa mai spui ceva, dar te-am oprit – m-am apropiat de tine si te-am luat in brate . Cred ca te-am strans atat de tare incat n-ai mai putut reactiona in nici un fel. Si-apoi am inceput sa plang fiindca in sfarsit te gasisem. Tu ai inteles si nu m-ai oprit; doar mi-ai mangaiat cu privirea chipul, ca sa nu uit ca esti acolo si ca respiri. Cand s-a terminat,erai tot acolo, ocrotindu-ma cu bratele tale. Am vrut sa mai zic, dar am simtit ca urmeaza sa am tot timpul din lume, regretand doar anii pe care-i pierdusem  in absenta ta. Deja imi imaginam un timp creat special pentru noi doi – si restul era doar istorie. Mi-am facut curaj in putinele minute care erau dedicate cuvintelor, si ti-am spus serios ca de azi o sa mai bem muuulte cafele….si tu m-ai completat,zicandu-mi:”E timp in urmatorii….patruzeci de ani.” Am zambit amandoi, aprobandu-ne.

De-atunci nu ne-am mai despartit. Azi suntem albi amandoi, privim fotografiile de pe pereti si ne-amintim zambind. Bem aceeasi cafea tare, tu ma dai in balansoarul din curte, iar eu iti citesc. Seara iesim sa ne plimbam prin imprejurimi. Nu prea suntem atasati de oameni. Ne avem unul pe celalalt. Atatia zeci de ani se pare ca ne-am fost de ajuns. Si sper sa mai urmeze multi.

Tii minte ca ne-am promis o eternitate, fara sa ne vorbim? Tii minte cand ne spuneam ca dragostea, daca-i adevarata,invinge totul? Tii minte cand ne certam si incercam sa gasim finalul povestii si nu reuseam? Tii minte ca ti-am spus ca exista o Poveste fara Sfarsit, si-aceea e a noastra? Iti amintesti cand ne-am promis ca vom bea o suta de cafele,in patruzeci de ani, si nu ne vom mai da drumul din brate niciodata? Pentru ca eu da.

Faptul ca existi TU demonstreaza ca EU nu m-am nascut deloc intamplator.

Pentru tine,pentru TOT,pentru o dragoste…perfecta.

Am senzatia c-ai ferecat toate usile,ai inchis geamurile,chiar si pe cele din pivnita,dar mai ales pe cele din sufletul tau.Am crezut ca ma apropii de tine,dar parca fiecare zi ma indeparteaza;ma privesc clipele,se uita la mine mirat,isi ridica spranceana,dau din umeri,si-apoi parca-mi mai fura cate-o bucatica din tine.Oare de ce se-ntampla asta? Ma plimb ca o himera cu pasi usori pe strada aglomerata,plina de oameni,si ma-ntreb daca exist cu adevarat sau daca nu cumva eu sunt cea reala iar ei iluziile mele,ei,oamenii…Te-am cautat de multe ori,chiar si-atunci cand te-am simtit aproape,pentru a ma asigura ca nu traiesc in vis.Te-am gasit,eram fericita,dar cand m-am trezit,eram singura. Am crezut ca ne-am apropiat.Am crezut in absurdul gand care-mi spunea ca eu insemn totul,ca eu sunt lumea,ca restu-i naucire. Cum sa ajung la inima ta,daca de fiecare data cand m-apropii mai tare,tu fugi?Cum sa ajung la inima ta,daca traiesc cu teama ca nu vrei sa parcurg traseul? Cum as putea sa-nving meschinariile prezentului cand simt ca te indepartezi?

Melodia de mai jos…e pentru tine.Pentru ca te iubesc.Pentru ca te simt.Pentru ca iti simt si inima,chiar daca acum nu-i aici,cu mine,s-o tin in palme.

Cel mai onest ar fi, ca aproape de fiecare data,sa spun ca nu stiu cine sunt.Dar am toate reperele care imi tradeaza fiinta.Am secrete pe care nu le-mpart cu nimeni,nu fiindca n-as vrea,ci pentru ca nu pot.Sau poate ca-n privinta asta,vibreaza un egoism pe care-l cunosc prea bine.Exact nu stiu.Ce vor altii de la mine nu-i acelasi lucru cu ce doresc eu de la ei,poate ca asta ma face sa vorbesc despre neconditionari ca si cum mi s-ar parea firesti.De fapt,asa mi se par.M-am obisnuit cu “sentintele”.Si m-am obisnuit cu mine. Imi este lumea mult mai reala decat tot ce se intampla cu atata brutalitate in jur,traiesc intr-o lume palpabila,pe care simturile mele reusesc s-o atinga,s-o patrunda.Nu exista scari prin care poti pasi aici.Nu exista usi.Nu exista chei. Dar cand incepi sa te confunzi cu mine,esti deja aici.Ma fastacesc destul de greu.Timiditatea n-a fost niciodata punctul meu forte,ca si definitie.Insa ceea ce-i diferentiaza pe oameni,unii de ceilalti,din acest punct de vedere,este felul in care au puterea sa taca atunci cand ar fi multe de spus. In lumea mea nu exista ceasuri. Urasc ceasurile cu aceeasi putere cu care iubesc sa vad cat mai este ora. Acum,de exemplu,e 19.35. Nu stiu de ce nu se potrivesc orele de pe bloguri.Nici pe telefon,atunci cand primesc un mesaj,nu e indicata ora corecta.Asta ma enerveaza in aceiasi masura in care totusi ma multumeste.Cateodata iubesc clipele interminabile,care parca zac in balta de sange a unui cadavru; le privesc cum stau amortite, asteptand si ele un semnal.Alteori le urasc,cand le vad cum se scurg neputincioase ca o ploaie rece,strivindu-se de geamuri mate. Urasc spatiile.Spatiile goale.S-o iau de la capat.Enter,enter.Nu-mi place.Iubesc continuitatea.Fluturii mei colorati zboara nestingheriti,jucandu-se printre papadii si margarete.Vantul risipeste frunzele copacilor stufosi,iar verdele sidefat al zarilor,al campiilor,al dealurilor inseamna fericirea pe care n-o poti avea decat daca esti liber.Nu va-nchipuiti o lume a dulcegariilor,a rosului aprins,sau a dulceturilor,nu-i nici pe departe.Este exact asa: o lume a verdelui ,uneori,a copacilor, a frunzelor care nu inceteaza sa cada, a florilor,a fluturilor, a oamenilor liberi, a cerului albastru, a furtunilor scurte, a ploilor lungi,reci; o lume care se identifica cu sufletul meu; o lume pereche- fiindca toti suntem jumatatea vietii cuiva,iar lumea mea nu face exceptie. Ea isi cauta nestingherita, de fiecare data,jumatatea.De ce de fiecare data? Pentru ca nu putem tine nimic langa noi mereu, etern, FIZIC. Si-avem ochii ca sa putem vedea, mainile pentru a palpa, gura pentru a saruta, trupul pentru a ne misca, sufletul pentru a nu uita, pentru a nu uita… Aici nu exista ceasuri- busola mea e cerul. Nu exista ura- gelozia e suficienta,senzatia de apartenenta. Totul este creat din iubirea careia i-a creat Dumnezeu lacas in inima mea. Am citit undeva (nu conteaza unde) :“Inima mea are mai multe camere decat un hotel.”  Insinuez ceva,desigur; ca intotdeauna. Sau poate ca vreau sa fac o asociere cu INIMA MEA.A MEA. Si le recomand celor care au atat de multe “camere”, sa mai darame din ele,nu le poti “intretine” pe toate la nesfarsit,nu-i asa? Nu,sa nu faca imprudenta de-a le incuia doar, se va gasi mereu un “hot” bun care sa intre pe geam. “Cand Dumnezeu inchide o usa, deschide o fereastra”- Q.E.D. ; marturisesc sincer ca toate camerele mele au avut mai multe ferestre, si toate mi le-a deschis El, pentru a fi sigur ca stiu ce am de facut pe mai departe. Cerul lumii mele are ochii lui Dumnezeu, ochi limpezi,clari,care ma privesc cu seninatate, ajutandu-ma sa construiesc in fiecare zi elemente noi,care sa-mi hraneasca lumea. Nu exista cotidian,cu toate ca-l iubesc, nu-l pot asocia cu mine,eu sunt definita de lucruri dinauntru. Nu exista masti,si ne jucam cu cartile pe fata.Ne jucam frumos.Imi place transparenta.Imi place sa cred ca ,dupa ce ating un lucru, ii vad si cealalta parte,il vad dincolo de exteriorul sau. Nu totul se reduce la atingeri,dar ele sunt totusi esentiale, ca si nevoia de a apartine intru totul unei lumi care sa ma accepte cu tristetile mele si cu dorinta mea de-a vorbi mult, de-a explica,de-a gesticula….fara a fi oprita,perturbata.Lumea al carei asfalt il calc atunci cand ma duc la supermarket sa cumpar suc e-o lume care-mi “toceste”,putin cate putin, inima- o lume care se hraneste cu distrugeri de vise,vise inocente de copil. Cand ajung acasa, ma descalt in graba,imi schimb hainele cu unele comode,imi pun botosii in picioare si ma afund/confund c-o alta lume,una pe care voi greu v-ati putea-o imagina, greu ati putea-o creiona, fiindca…nu-i de-aici. Totu-i al meu cand is numai eu cu mine, cand am cuvintele care-mi descriu starile exact asa cum sunt,se petrec ele,cand apune soarele si luna cheama noaptea, cand cafeaua se raceste si buzele-mi ingheata,cand se potrivesc toate,ca-ntr-un cerc, si vibreaza,si traiesc la aceiasi intensitate cu mine,cu mine… Sunt atat de vie incat ma simte si cersetorul de pe strada,pe langa care trec,aruncandu-mi o privire in graba clipelor,o privire nu miloasa, care sa-i tradeze conditia,ci una plina,plina de tot ce-i el,in esenta. Este,pana la urma,Om. Ca tine,ca mine, ca voi, ca noi : OM. Sunt intr-atat de vie incat ma poarta pasii de fiecare data catre oameni care au nevoie de mine, de zambetul meu, sunt atat de vie incat pot ajuta pe oricine, printr-un simplu si amar cuvant,sau gand, sunt intr-atat de vie incat ma arunc,fara rezerve,in valtoarea unei vieti nebune,efemere,ciudate,misterioase,si-s intr-atat de vie incat la fiecare colt de strada ma asteapta o frunza verde,pregatita s-o ating cu mana mea rece…Sunt atat de vie incat stiu ca pot readuce la simtire un muribund gata sa-si spuna ultima dorinta in fata mea,constient fiind ca,prin puterea mintii,si din plinul inimii sale, ea s-ar putea implini,ca o ultima sansa la viata…Lazar pe care l-a inviat Iisus,mi-am amintit de Lazar…Toti putem fi capabili de-o minune,toti,fara nici o exceptie, toti suntem o parte din Fiul Lui Dumnezeu, toti suntem parte din inima lui Iisus, din iubirea neconditionata a Bunului,Marelui Dumnezeu,Unicului Dumnezeu. Fiecare isi poate crea o lume a sa in care sa poata respira fara sa se simta incurcat de privirile rautacioase ale celor din jur, o lume asa cum o vad eu, cu pahare din cristal, inimi de foc, suflete eterne, din ceara topita, fierbinte, o lume plina de Dumnezeu, o lume creata din aripi albe, care n-ating pamantul asta murdar si negru, o lume unde sa fie mereu o toamna care sa poarte-n suflet primavara verde,o lume cu zane frumoase,imbracate-n rochii albe,stralucitoare,o lume a voastra, a fiecaruia…

…si “Nu plange ca s-a terminat,bucura-te ca s-a intamplat!”…