Howdy, I’m back! Dupa o perioada destul de lunga in care am hotarat sa fiu mai absenta din asta si mai prezenta in mine-am hotarat sa revin – nu tocmai usor- dar pana la urma unii dintre noi au nevoie de “Scris” ; si nu doar de acela pe hartie,cu cerneala, si poate doar din motivul simplu (cel putin pentru mine) ca agendele,caietele, colile,etc devin greu de depozitat… si-atunci asta-i cel mai facil mod de-a impartasi ceva tie insuti sau , de ce nu,celorlalti.

Chiar asa. Apropo de ceilalti. Eu de multe ori m-am gandit ca cei care scriu pentru ceilalti nu sunt 100% corecti, 100% dezinvolti si onesti, pentru ca , sa decidem, e destul de dificil sa scrii concentrandu-te si incordandu-te pe ideea ca te va mai citi cineva, te va critica cineva, te va admira, de ce nu, cineva. Toate astea creaza pana la urma acea pojghita, ca nu stiu cum s-o numesc acum, acea masca a nevoii de-a minti putin,de a te preface putin, sau pur si simplu de a nu fi tu – which is wrong. Pentru ca nevoia de a scrie ar trebui sa fie nevoia de a vorbi pur si simplu, cu voce tare, dincolo de a stabili niste reguli sau de a impartasi ceva cu poporul. Dar, in fine, asa sunt eu. Ma cheama Inima, ce pot sa-mi fac?

In alta ordine de idei, zilele trecute vroiam sa scriu. Si nu doar atunci, ci-n multe alte precedente ocazii in care nu ca m-am oprit, pur si simplu mi-au zburat gandurile ,luandu-le locul altele, mai infometate, sau poate mai pline. Mi-am dat seama ca oamenii n-au nevoie sa fie sinceri, dar au nevoie de minciuna, au nevoie sa fie impopotonati si ridicati la cer in varii circumstante, au nevoie de cuvinte dulci si soapte la ureche, de floricele colorate care sa le faca ziua mai buna chiar daca ei stiu ca in realitate nici macar nu-i asa – pentru ca atunci cand ai o zi proasta, da’ proasta, ai o zi proasta, dom’le, si eu n-as avea nevoie de”lu-gu lu-gu”.  In fine.

Iata-ne ajunsi si-n 2012. Sunt sigura ca nu se termina nimic aici, nicio lume, poate doar daca ne transformam intr-o tara de prosti ridicoli si confuzi cu totii , poate doar daca refuzam sa ne desteptam, dar chiar si asa, va mai dura o vreme sa se-adune . Oricum as privi-o, optimismul in vremuri mai senine exista. Si nu renunt la gandul asta al meu. Eu nu mi-am schimbat orizonturile, tintesc catre aceleasi lucruri, am aceleasi idealuri si inca vreo cateva peste, am aceleasi visuri, si oamenii din jur mi-i apropii numai asa cum simt, in felul meu rece si uneori destul de brutal…Dar cand ma apropii ei stiu ca e pentru multa vreme, ei stiu ca voi ramane acolo, caci dincolo de toate ma consider o persoana loiala, patimasa in simtiri, in argumente.  A mai trecut un an , 2011 mult mai rapid ca 2010, cu bunele si relele lui, cu realizari si putine neimpliniri, nici nu le mai tin minte pe-acestea din urma, problema e ca a trecut cu o asa mare repeziciune ca nici m-am apucat sa fac bilantul, poate asa ne e dat in vremurile astea tulburi pe care le traim.

Citindu-ma din urma de la inceputul postului , realizez ca n-am imbinat nimic concret, doar o buimaceala de cuvinte, multe subiecte pe care as vrea sa le dezvolt prin scris si poate prea putin timp la dispozitie pentru a inchega totul asa cum imi doresc. Un lucru insa e cert: acela ca nu voi incepe sa scriu doar pentru ca simt atunci dar nu pot sa exprim, trebuie sa simt si sa sa curga cuvintele.

Acestea fiind spuse, ne vedem data viitoare!

Va doresc un an bun si frumos, plin de surprize minunate, plin de iubire pe care neaparat s-o daruiti si prea putin sa asteptati sa vi se daruiasca (oricum traim in cerc, vi se va intoarce !)

Eu raman aceeasi,

Misserror – neindemanatica, plina de mine, ironica si rece – dar intotdeauna aici, daca merita osteneala

Cu fiecare zi care trece,parca inteleg tot mai multe despre mine,despre oameni,si totusi am senzatia stranie ca ma pierd printre intelesuri,am sentimentul ca nu ma mai regasesc,ca nu mai sunt eu, dar ca nici alta n-as putea fi. Ma lupt cu mine si cu personalitatea-mi de copil nebun,singuratic,rebel. Nu stiu exact cati ani imi vor mai trebui ca sa imi constientizez rostul pe lume, dar trebuie sa gasesc puterea pentru a infrunta acesti ani care vor veni … E teribila trecerea timpului,pe mine ma inspaimanta.Fug anii,parca zboara. Eu m-am maturizat foarte tarziu si nici acum complet. Inca ma simt uneori o fetita obraznica ,alintata si rea careia i se cuvine totul,si din pricina asta incep sa-i admir tot mai mult pe oamenii care au avut putine lucruri in copilarie, si care au construit la maturitate ceva al lor,cu propriile puteri,sentimente,ganduri. Totusi cred ca traim cu totii in umbra unui om,unei persoane,fie ea barbat sau femeie,nu conteaza. Ma gandesc daca suntem intr-adevar victimele propriilor noastre greseli,sau daca nu cumva alegerile (chiar daca ele ne duc catre o alta etapa a vietii noastre,nu tocmai fericite) sunt cele care ne traseaza in final drumul “spre casa”,”casa Inimii”. Intr-adevar, tot mai multi oameni vorbesc despre iubire,si tot mai putini despre ura. Dragostea este ridicata pe cea mai inalta treapta,este cantata in cantecele de dragoste, povestita in cartile marilor romantici, scrisa pe hartie,in felicitari, daruim propriile creatii,dar ma intreb: intr-adevar le daruim celorlalti sau ne oferim noua insine? Nu-mi e teama de oameni, de caracterul lor, de intamplari, MI-E TEAMA DE VIATA. Nu stiu s-o infrunt,inca n-am invatat s-o fac si habar n-am cat imi va mai lua pana ce voi sti. Oare cum este mai bine, sa fim iubiti asa cum dorim ,cu riscul de a trai o viata in umbra unei alte persoane,sau sa ne lasam iubiti,cu riscul de a sti ca nu vom darui cel putin pe jumatate? Sa ne concentram asupra unei iubiri care ne umple sufletul, care ne hraneste zilele,sau sa ne concentram asupra altor aspecte ale vietii,lasandu-l pe celalalt sa ne iubeasca asa cum stie el? Sa luptam pentru a fi langa cel pe care-l iubim din tot sufletul,desi stim ca ne va frustra gandul ca suntem niste umbre,sau sa alegem dovada de iubire a celuilalt,sperand ca poate intr-o zi “va fi bine”? Nu stiu. Eu cred ca IUBIREA NE POATE SALVA.Cred ca ambele optiuni implica suferinta. Nici nu vorbesc despre durere, despre ce va urma, despre viitor. Vorbesc despre prezent. Vorbesc despre Iubirea care se confunda cu Sacrificiul.Vorbesc despre acea iubire pe care o daruiesti chiar daca ai certitudinea ca nu vei primi la randu-ti nimic, vorbesc despre o ciocolata pe care o oferi unui copil ,stiind ca el e mut si nu-ti va putea raspunde prin multumiri. Vorbesc despre faptul ca te duci la magazin sa-ti cumperi tigari si o vezi pe vanzatoare cat ii de artagoasa, si-i oferi un zambet, si-n schimb iti ofera o privire aspra, si tu continui sa-i zambesti, pentru ca lumea in care traiesti e-o lume care nu conditioneaza,si-atunci n-ai nevoie de motive,de aprecieri, de un revers al medaliei. “Baza” tuturor lucrurilor se afla in sufletul nostru, in lumea pe care o creem ,o coloram, o facem sa prinda viata,ii daruim totul, o insufletim, ea sta neclintita dar noi suntem bucurosi ca avem asa ceva, suntem fericiti ca am reusit ; cand suntem tristi si ne refugiem in lumea noastra,a fiecaruia, devenim liberi,puri, albi, creativi, plini, devenim Creatori. IUBIND,NE TRANSFORMAM IN CREATORI,creatorii propriului univers,un univers imaculat,alb.

Se zice ca “fiecare e iubirea vietii cuiva”. Dar ma surprind de multe ori (ciudat), gandindu-ma daca intr-adevar eu apartin vreunei lumi,si nu,nu ma refer la lumea creata de mine, ci la o alta,la lumea cuiva. Ma intreb daca intr-adevar sunt iubirea vietii cuiva si eu, sau daca nu cumva am ales sa fiu prea “libera”, daca intelegeti ce vreau sa zic. Cred ca nu am folosit exprimarea potrivita, asa ca nu se va intelege. Dar sa explic ce-nseamna libertatea,in viziunea mea, ar dura o vreme. Nu,n-am s-o fac acum.Poate intr-o zi.Sau niciodata.Nu stiu. Ultimele zile le-am petrecut in casa,singura,cu exceptia micilor iesiri absolut necesare,inevitabile. Si cred ca m-au afectat intr-un mod negativ. Nu ma mai ajuta o simpla iesire pana la chiosc sau o ora pe care-o petrec c-un om,fie acasa la mine,fie la el,fie in oras. Eu am nevoie sa fiu mereu inconjurata de oameni;chiar daca ei nu ma percep cum trebuie,chiar daca multi dintre ei pentru mine-s doar papusi vii,chiar daca…Eu am nevoie de oameni ca sa imi pot hrani mintea si imaginatia. Singura,imi pierd stralucirea. Devin paranoica. Nu-mi plac casele mari si asta e una din ele. Mi se par neprimitoare, neintime, ne… Mie-mi plac garsonierele (confort 1,eventual), dar nu m-ar deranja nici un confort doi. Imi plac spatiile mici, dar nu inchise. E o mare diferenta. Sau mi-ar placea o casa ,in nici un caz un apartament intr-un bloc cu oricate etaje ar fi el. Casele ,si mai ales casele mici,au farmecul lor aparte. Ma gandeam la o casuta de cateva camere, neaparat largi,cu ferestre mari,imense…Cu perdele albe,sau colorate, in nici un caz culori inchise ,in nici un caz negre,sau visinii,in nici un caz cu draperii, m-as simti ca fara aer sa nu pot privi dincolo de ferestre,de transparenta…

Oamenii conditioneaza totul: isi conditioneaza faptele,trairile,gandurile,visurile. Se gandesc:”da,dar daca as face aia, cum o s-o impac pe cealalta?”…. Mereu vrem totul,mereu ne imaginam ca putem impaca si capra si varza, sau credem ca alergand dupa doi iepuri ii vom prinde pe-amandoi,dar imi place sa cred ca eu m-am dezvatat ,printre altele, si de acest mic (?) “amanunt”. E-un frig care-ti ingheata sufletul,eu asa il simt. Privesc aceiasi nori grei,plumburii,aud aceleasi masini,acelasi tramvai, acelasi caine latrand,privesc aceiasi copaci tacuti…E-o atmosfera grea,apasatoare… Vremea asta ne-a redus pe toti la tacere,fara sa ne dam seama. Intr-un mod straniu, imi place. Imi place,desi stiu ca nu-mi face bine. Sunt masochista, si-am incercat sa scap si de asta, dar n-am reusit. A inceput sa ma innebuneasca orice: televizorul pe care niciodata nu-l dau pe sonor,muzica pe care o ascult in fiecare zi, crema care miroase a scortisoara, mirosul cafelei care vine din bucataria goala.. Totu-i pustiu… Sunt singura,si m-am saturat sa tin luminile aprinse peste tot doar pentru a ma simti cu cineva. Bizar e iar faptul ca imi doresc doar cateva persoane in jurul meu, am si preferinte,pf! Pana la urma,asta ca s-o dau dintr-una intr-alta cum obisnuiesc, cu ce ma ajutau caldura,vara,hainele subtiri? Ba din contra,in loc sa ma-ncalzeasca totul, m-am racit complet. Observ ca nu ma incalzesc decat odata cu venirea frigului. Sufletul meu inghetat e topit de focul gandurilor ,aceleasi ganduri care ma incearca de cateva saptamani.

Am descoperit ca nu-mi mai plac revistele ,si nici nu mai am rabdare sa le citesc, doar le rasfoiesc. Nu am devenit neatenta la detalii,din contra,as zice, doar ca s-a produs un declick care ma face sa-mi indrept atentia spre o alta lume. Curios iar, dar am rabdare sa citesc o carte de 700 de pagini fara sa o arunc nici macar o data, am rabdare sa numar bani (ha), am rabdare sa ascult oamenii . In schimb,daca intru intr-un magazin sa-mi cumpar ceva, nu mai analizez toata marfa expusa,cumpar ce mi se pare ok din prima. Apoi stiu ce mi se intampla: dau intamplator (cica) peste ceva care mi-a placut mai mult,imi pare rau dar imediat ma consolez cu gandul ca “las’,si ce-am luat eu e bun”. Intr-o zi mi-am imaginat ca cineva taie un copac si este culcat la pamant,iar eu ma asez in mijlocul frunzelor si-ncep sa le numar nepasatoare,in plina strada,de parc-as fi singura pe lume. Apoi as nota numarul lor intr-un carnetel,sau pe o foaie, ca sa nu ma oftic ulterior ca le-am numarat zadarnic. Nu ma intereseaza intru totul numarul lor (desi e un punct de vedere),cat imi pasa de ceea ce as putea simti numarandu-le cu rabdare, fara sa le rup. Da, am observat ca retin pasaje lungi din carti, sau chiar pagini intregi, dar nu reusesc sa retin cateva parole,numere.. Habar n-am unde e problema, dar stiu ca aveam (imi place sa cred ca am inca) o memorie extraordinara. Sa lasam totusi modestia la o parte, ca-s in patratica mea si-o sa zic tot ce-mi trece prin cap, asa cum am facut-o mereu. Iubeam matematica,o iubesc inca. O pastrez undeva ascunsa bine in sufletul meu. N-o ascund definitiv si inutil, intr-o zi am sa-i dau voie sa iasa la lumina. Atunci poate voi fi si eu fericita cu matematicile mele. Da,adevarul e ca-mi vreau matematica inapoi,imi vreau problemele , imi vreau necunoscutele, tanjesc dupa senzatia pe care mi-o oferea rezolvarea unei probleme complicate, si imi placea cand oamenii apelau la mine si eu le puteam fi de folos. Asta ma pricepeam, asta faceam. Nu stiu de ce atunci am renuntat atat de usor, dar astazi,dupa ani,parca totul imi e in minte mai viu ca oricand. Imi vreau inapoi “totul” meu in care credeam cu ardoare! Am trait multa vreme cu ideea ca “e prea tarziu”,”nu mai am timp s-o iau de la capat”,etc. Si stiu de ce s-a intamplat asa. Am intrat intr-o zona de confort care de fapt n-a existat decat in imaginatia-mi bolnava.Si cand tata imi zicea chestia asta pe sleau ,ma uitam urat. Uite,asta e unul din momentele alea in care as zice din toata inima:”ce bine era daca-l ascultam pe tata…,poate eram in alta parte acum”… Dar conteaza ce fac de-acu incolo,cui las matematicile,cifrele in care credeam, cui i-am lasat ,Doamne,lumea magica pe care-o adoram ? In loc sa-mi cultiv pasiunile,eu le-am omorat,incet,incet,din lasitate.Si mai am curajul sa-i acuz pe altii…Dar fac greseala de a ma intreba de ce acuz dupa ce faptu-i consumat. Vai de mine! Trebuia sa ma judec mai aspru inainte de a apela la liberul arbitru, atunci trebuia,nu dupa ce am inceput sa ma lovesc de ziduri de nedistrus…

E una din acele zile in care-mi vine sa strig in gura mare, sa ma auda o lume-ntreaga,sau mai multe (lumi) :” Hai, tata, sa ne plimbam amandoi!”