A mai venit o toamna ; o toamna prea senina pentru vremurile tulburi pe care le traim, o toamna seaca, misterioasa, tampa, credula. Am cunoscut oameni si i-am dezamagit. M-au cunoscut oameni si m-au dezamagit. E oarecum mersul obscen de firesc al lucrurilor. Si mie imi place firescul , chiar daca peste tot in jur lucrurile imi par fortate. Am iubit si iubesc. Iubesc prea tare , prea tomnatec, prea pregnant. Am doruri si nu ma schimb. Un om mai vine, si altul mai pleaca ; in propozitii scurte imi astern deznadejdea si fericirea ; nu ma mai pierd. Nu mai are sens. Am langa mine un botic dulce care-mi mangaie serile, zilele, diminetile, noptile. Am langa mine jumatatea – avem intregul. Nimic nu se intampla fara menire, fara scop, fara obiectiv, fara sa fi fost trasate linii fine,macar o data. Ca de fiecare data, a trebuit sa ma adaptez. Este lupta mea, si lupta Eu-lui meu. Sunt mult prea egocentrista, mult prea plina de mine, mult prea egoista, mult prea orgolioasa. Si pierd. Dar este o pierdere efemera,cu siguranta. Pentru ca cei ce raman alaturi sunt adevaratii EI. Am uitat ce-nseamna prietenia – si asta pentru ca traiesc intr-o lume ascunsa, poleita, prefacuta, ambalata frumos, daruita cu meschinatate celorlalti. M-am saturat de culorile astea care nu se imbina nicicum. Ma ustura ochii !
Alegeri. Am mai ales o data. Si-nca o data. Si sunt aici. Si acum. In fata mea e marea albastra si rece, si-n parul meu vantul care se plimba inainte s-o ia printre stanci, in spate am serile amagitoare de sfarsit de vara, toate inceputurile si sfarsiturile. Am dragostea – dragostea imensa fata de tot ce ma-nconjoara, puterea zambetului, puterea faptei, puritatea opiniei. Nu stiu ce va aduce o noua zi dar am sa atarn in noapte cu gandul la toti cei care macar pentru o clipa s-au oprit la mine, si pentru mine. Si le zambesc celor care au plecat, pentru ca , daca au facut-o, atunci nu erau meniti a fi pentru mine. Le multumesc celor care sunt , fiindca fara ei nu eram aici. Si ii imbratisez pe cei care m-au uitat, pentru ca au facut-o firesc, veseli.

Cuvintele iau locul tristetii, iar lipsa lor inseamna dragoste…

“Fara un pic de nebunie, viata ar fi un act vulgar” (Mario Diament – Tangou final) – Am surprins asta intr-o dupa-amiaza de inceput de toamna, pe cand asteptam in statia de autobuz si ma uitam aiurea pe diverse afise. Mi-am amintit de teatru, de oameni frumosi. Mi-am amintit de o ea pe care am iubit-o si pe care inca.

Cand se lasa seara, se asterne uitarea.

        And quiet is the thought of you,
                  The file on you complete,
       Except what we forgot to do,
                  A Thousand Kisses Deep.

      You live your life as if it is real,

                  A Thousand Kisses deep…

      Când se apropie înserarea și-ți simți inima desenată-n roșu pe-o bucată de cer,când îți identifici gesturile cu tăcerea pământului,când totu-n jur pare sa fie un joc absurd,ordonat de Creator,când se zărește luna-n depărtarea lumii,undeva aproape de linia orizontului,când respirația copacilor devine doar o altă umbră insuportabilă din Destin,când iți par visele tangibile,cuprinzându-le-n îmbrațișări care ucid,când te uiți la oameni cu blândețe,știindu-i totuși străini,când vrei să omori fiecare himeră care nu te poartă spre sufletul lui de gheață,când trăiești in beția locurilor frumoase prin care te-ai dus,când plângi,blestemându-ți firul vieții,care te-a găsit singur,departe,când simți că renaști doar auzindu-i vocea într-un nenorocit de telefon,când știi că ai puls doar pentru că-ți curge prin vene un sânge de înger viu,când te rogi unui Dumnezeu pretutindeni prezent,să-l aducă pe el,în tine,când înțelegi că astăzi , melodia voastră trebuie s-o asculți de unul singur,când iubești tot ce-ți e străin,când te plimbi ca un mort, pe străzi,rugându-te să nu treacă niciodată noaptea, trăiești în amurg,într-un amurg de toamnă mohorâtă si pustie,și-i totuși acolo,și-i totuși aici,și-i totuși în mine…

    Stăteam pe bancă,sprijinită cu coatele de masa din lemn.Era semiîntuneric,si frig,incredibil de frig,iar starea nu era datorată condițiilor meteorologice,ci oboselii,tristeții;eram nostalgică,și nu mă mira;eram singură,și nici că-mi păsa-incă o zi groaznică,de chin,trăită in virtutea inerției. Prin ferestrele cu perdele aurii din fața mea vedeam numai negru;era intuneric beznă;era liniște,o liniște atât de crudă,pe care n-o doresc nimănui,niciodată,nici măcar in vis.Fumam si uitam să scrumez,deși scrumiera era exact lânga cotul meu stâng;ce-mi păsa?Șervețelul portocaliu se asorta cu perdelele,si era așezat cuminte pe măsuță.Mă gândeam la o mie de lucruri,fumam din nou,inghițeam in sec,priveam rătăcitor,priveam…Dintr-o dată s-a auzit bătaia ceasului din Turn,care m-a smuls pentru o clipă din liniște.Nu era târziu,dar nici prea devreme.Era numai bine,cum aș zice.Bine pentru ce,pentru cine?Nu știu,dar sper că meritam acel Bine pe care nu l-am avut.Apoi s-a oprit.Si ceasul.Si timpul,pentru o secundă.Am luat-o de la-nceput.Am ieșit puțin afară,ca să privesc pustiul.Era intr-adevăr frig.În final,n-a mai contat,eram prea obosită.Minute întregi am rămas înțepenită pe aceeași bancă,ascultând liniștea eterna a acelorași momente.

Am rămas cu gândurile mele, cu pasiunea mea,cu lacrimi multe, pe care nu mi le-a șters nimeni,am rămas pironită-n uitare,într-o uitare pe care n-o vreau, am rămas pierdută-n spațiu,uitându-mă bezmetic pe pereții zugrăviți in culori gri,am rămas un bibelou colorat pe care s-a pus praful, un copil stingher care privește-n neștiință imagini neclare ,

am ramas singura…

Azi cand m-am uitat pe geam,in asteptarea cafelei care fierbea la foc mic, mi-am dat seama, am realizat in sfarsit , c-au trecut 23 de toamne – douazeci si trei. Ochii mei is buni si asta a demonstrat-o controlul de azi.Poate ca singurul lucru pe care l-am facut aproape perfect a fost ,este purtatul ochelarilor,desi la inceput m-am impotrivit, cand am aflat ca am nevoie de ei. A fost o incapatanare specifica mie,asta dupa ce vreo cateva zile m-am fudulit cu ei. Apoi mi-am dat seama ca e de-a devaratelea , ca da, port ochelari, si ca am nevoie de ei mereu, cu exceptia orelor de dormit. Nu mai era un capriciu,asa cum l-am crezut eu, era un fapt ce trebuia implinit. Si-am inceput sa-i port constant, zilnic. Si-a inceput sa-mi placa, pana cand m-am trezit in punctul in care am spus:”Eu nu voi renunta niciodata la ochelari, ei fac parte din mine,din fiinta mea,din personalitatea mea.”  

Mi-am pus coatele pe marginea ferestrei larg deschise,si am momente in care fac asta si cafeaua da-n foc, si realizez ca iar visez la cai verzi pe pereti,iar trebuie sa spal aragazul, iar am apeluri pierdute pe telefon, iar nu-mi pasa de ce-i in jur… O femeie mergea pe aleea din fata blocului c-o plasa mare si grea in mana. Vantul batea cu putere, in toata splendoarea lui, frunzele galbene pica grabite din copaci,prevestind toamna mult asteptata, femeia priveste-n sus, isi spune in gand:”of, vine iarna,toamna s-a asprit”, iar eu zambesc si continui sa privesc la minunile naturii… Azi n-a plouat desi am asteptat cu nerabdare asta. M-am gasit intr-o alta zi care mi-a soptit ca am trait 23 de toamne pline,in care m-am bucurat de ce-i in jur,in care am plans cand nu mi-a convenit cate ceva, in care m-a durut,cand mi s-a spus un adevar pe care eu refuzam sa-l accept, in care-am suferit, cand nu-mi era bine si mai ales,mai ales, 23 de toamne in care …am ascultat muzica. M-a gasit a 23-a toamna ascultand aceleasi love songs…Maria mi-a spus aseara ca-i este dor de mine, de muzica mea, ca ii e dor sa vina acasa si sa auda melodiile mele… Mie mi-e dor de-o toamna Vie, nu plapanda, nu! 

Am 23 de Toamne ale mele si-s bogata, am doruri eterne, am flori, am cafeaua mea amara , simpla, am crema mea care miroase-a scortisoara sau a caramel… si asta ma face sa fiu eu, sa-mi dau seama ca azi,daca  m-ar desena cineva, as prinde contur,pentru ca-s definita!

La ora 22.17 am pus de cafea.Am pregatit cescuta,farfurioara,lingurita.Primul meu cadou.Primul cadou inainte de ziua mea.O inimioara.In ea stateau cuminti 6 cescute,6 lungurite aurii si 6 farfurioare.Am zambit din toata inima.Mereu mi-au placut linguritele mici,in general lucrurile mici,fine…au ceva aparte. Am aprins doua lumanari,le-am pus langa cafea,m-am asezat pe canapea si-am asteptat sa se raceasca cafeaua.Sunt cu gandul departe,parca in alta lume…Sunt trista,foarte trista.Inchid ochii si imi imaginez ca sunt ca printesa celui din cartea pe care-o citesc,mi-as dori sa fiu “zana incoronata” a cuiva…Ma apasa timpul,dorul,ma zdruncina fiecare particica a lumii asteia meschine,care zace parca intr-un coltisor al ei,fara suflare…

…00.15. Aceiasi tristete,care s-a prefacut intr-o clipa…ma credeam fericita…dar e ca atunci cand ne credem linistiti tocmai pentru ca in noi s-a intamplat ceva. Descoperim mai tarziu cine suntem cu adevarat, prin prisma actiunilor noastre.Descoperim,ne descoperim sau ne lasam descoperiti de ceilalti… In ce masura,numai noi o stim.

…2.51 am… E mirosul unei alte zile. E mirosul unei nopti si-a unei cafele de toamna. Imi bate inima tare,tare.Iubesc.Ador.Simt.Il iubesc pe el.Iubesc toamna.Iubesc noaptea asta  in care imi bate inima asa de tare… As vrea sa fiu o zana buna, o zana cu nasul pe sus, puternica, cu aripi albe, cu care sa pot calatori oriunde-n lumea asta mare, cu buze dulci, cu ochisori mici si sticlosi…

...Right now na na na… Pentru ca simt clipa…a sosit clipa noastra…ne arde simturile…ne iubim!

Ziua asta a inceput prost,s-a terminat prost.Dar “prost” nu-i tocmai cuvantul bun. E putin spus.A fost o zi urata,din toate punctele de vedere; dimineata a avut nori grei,soarele n-a aparut deloc,si-apoi a inceput ploaia,exact cum ma asteptam; o ploaie pe care-am primit-o,ca de fiecare data.A fost o zi care a debutat c-un aer greu,aproape sufocant, si pe masura ce treceau orele,imi dadeam seama ca respir din ce in ce mai putin…A fost o duminica care-a vrut sa-mi fure tot aerul,iar eu am lasat-o,nu m-am impotrivit.Am ascultat de circa 40,poate 50 de ori “No air” a lui Jordin Sparks.Inca o ascult.Intre timp imi termin cappucino,inchid aici,poate mai fumez o tigara si…incerc sa adorm.Maine urmeaza o alta zi,cu siguranta la fel de trista ca si asta. Nu mai stiu cum arata o zi frumoasa. Nu-i mai stiu chipul. Nu mai imi pot pune pe hartie dorintele,pentru ca nu am putere sa ma ridic.Nu mai vreau sa ma ridic din locul asta.Am ramas fara putinul aer care ma ajuta sa-mi duc zilele intr-o maniera cel putin fireasca.Nu mai stiu care e normalitatea lucrurilor si , desi nu refuz sa inteleg ,nu reusesc. Am adormit trista.M-am trezit si mai trista.Noptile nu fac decat sa stranga clipele la un loc,gandurile, si-apoi navalesc peste mine cuvinte pe care oricum nu le-asculta nimeni. Parca totu-n juru-mi e-o tradare de toamna care se pare ca are de gand sa ramana in mine si-n oameni pentru prea multa vreme. Mereu am obosit,mereu m-am ridicat si-am mai incercat o data. Azi e una din acele zile-n care m-am simtit iar ostenita,si de data asta nu vreau sa mai incerc. Daca definitia gestului meu inseamna “lasitate”,atunci asa sa ramana. Am sa accept toate definitiile, toate iluziile pe care mi le da timpul,toate vorbele aruncate in graba,am sa accept totul,mai putin sa ma mint.Aici m-am hotarat sa fac o schimbare. Fac eforturi sa inteleg.Si inca sa ma accept. Poate ca eu innebunesc.Da,poate. Dar oamenii is de-o rautate ingrijoratoare,de-o ura pe care nu vreau sa o inteleg,de-o indiferenta care te lasa fara arme. Cat despre mine….eu is prea putin “periculoasa”, prea mult naiva, prea copila,prea… Nici macar nu mai stiu sa dau definitii.Nu mai vreau sa ma lupt cu orgoliul celorlalti. Nu mai vreau sa merg impotriva curentului.Nu mai vreau sa sper in ceva ce n-a fost niciodata al meu. Nu mai vreau sa cred in concretizarea visurilor.Nu mai vreau sa fiu cea de ieri.Nu vreau ca  un maine sa ma transforme in sclava propriilor greseli. Nu mai vreau sa accept vorbe care-ngenuncheaza sufletul pe care-l am.Nu mai vreau sa aveti asteptari.Nu mai vreau sa-mi cereti si sa nu va pot da. Nu mai vreau sa ma credeti puternica.Nu mai vreau sa va amagiti ca ma voi schimba intr-o clipa.Nu mai vreau sa credeti in mine si-apoi sa fiti dezamagiti.Nu mai vreau sa credeti ca va sunt cunoscuta.Nu mai vreau sa trageti concluzii,atata vreme cat ele ma privesc.Nu mai vreau sa ma credeti capabila de orice,pentru ca nu-s. In realitate,ma darama orice fleac,si-n mine se dau lupte pentru a le infrunta,si pentru a face urmatorul pas.

Nu mai vreau. Pentru ca azi traiesc intr-o lume fara aer, sunt conectata la niste aparate pe care doar eu le vad. Traiesc intr-o lume fara aer,care are grija in fiecare zi sa-mi ucida simturile.

Si totusi traiesc. Dar voi nu ma vedeti. Sunteti ocupati sa traiti. 

“If I should die before I wake 
It’s cause you took my breath away 
Losing you is like living in a world with no air…”

Ultima zi de septembrie…Ultima…Ultimul tren…Ultima oprire,ultima sansa sa-l prind…E ultima toamna,ultima in care mai sunt aici,e ultimul vant pe care-l las sa-mi mai sfasie sufletul…Poate ca n-am vazut nimic.Poate ca multe vor mai fi pe care va trebui sa la duc in spate, ca si cum mi-ar apartine dintotdeauna.Nu stiu.Niciodata n-o sa pot sti atat cat vreau,dar am sa-ncerc.Am intrat,fara sa-mi dau seama,intr-o alta etapa a vietii mele.Nu sunt nici mai fericita,nici mai bine. Dar am evoluat.O simt cu totul.Cresc.Analizez.Cunosc.Ma rog lui Doamne Doamne al meu sa ma ajute, sa vad adevaratul chip al lucrurilor,sa accept totul,sa ma impotrivesc doar raului gratuit infaptuit de ceilalti.Nu stiu unde ma va duce viata,dar cel putin acum stiu exact CE vreau sa fiu,ce vreau sa devin. E ultima toamna in care mai infrunt ridicolul de a spune lucrurilor ce mi se par stupide pe nume, e ultima toamna in care mai vreau sa-mi fie dor de ceea ce n-am avut niciodata,ultima toamna in care mai accept ca lumea asta mare sa-mi spuna ce trebuie sa fac,ultima toamna in care imi mai ascult inima,ultima toamna in care mai privesc ploaia de la geam,ultima in care nu ma simt eu…

E ultima toamna in care mai ascult melodii de dragoste, singura,pe intuneric,ultima in care imi beau cafeaua amara la amiaza,in cesti pentru doi,ultima toamna care-mi intra in suflet si imi fura totul,ultima in care mai aprind lumanari in speranta ca asa vei gasi tu mai usor drumul spre mine, e ultima toamna pe care-o las sa ma mai alinte c-un soare bland si cald, ultima pe care-o mai iubesc cu-atatea sacrificii,cu-atatea riscuri,cu-atatea lacrimi,cu-atata hotarare,cu-atatea rugaminti,cu-atatea “ce-ar fi fost daca”,cu-atatea renuntari….E ultima toamna-n care mai tolerez timpul nepotrivit in care-mi simt existenta,e ultima toamna in care mai numar anii si-n care intorc clepsidra clipelor unui prezent etern,e ultima toamna in care mai aud tramvaiele cum trec nepasatoare,zdruncinand asfaltul,ultima in care nu merg cu trenul fara destinatie,ultima in care ma mai accept,motivand “asa sunt eu”, ultima toamna in care iti mai spun “te iubesc” fara sa te privesc in ochi,e ultima mea toamna,ultimul tren… E ultima secunda dintr-o toamna in promisiunile careia am crezut,fara sa mi le fi dat totusi vreodata…Ultima toamna fara cifre…Ultima! 

“Lumea trece…dar cine face vointa lui Dumnezeu ramane pentru totdeauna.” (Ioan)

-just walk away to say goodbye…