N-a mai plouat demult – in mine si-ntre noi, pe geamuri si printre copaci, n-a mai plouat si ma gandesc, ma gandesc acum… asa, fara niciun scop si poate fara niciun inteles, doar pentru mine, doar ca sa pot clipi , doar ca sa vibrez si poate ca sa fug…

Zilele se scurg incet si-n tacere, inca le caut sensul desi unele-s zbuciumate si par ok, inca mai caut in mine si probabil ca asta o sa ma preocupe tot timpul, inca mai stiu si mai cred ca exista cuvinte pe care le coloreaza tacerea, cred ca doi oameni isi pot spune atatea , zambindu-si, privindu-se in ochi, cred ca avem puterea imensa de-a ne-a deschide sufletele intr-o clipa, puterea de-a darui – si e nevoie doar de putin curaj. Cred in chimia dintre oameni, in ochii lor care exprima atatea, in gesturile si-n mainile lor care soptesc atatea, cred in cuvintele nerostite, care probabil raman la nivelul imaginatiei noastre, pentru ca nu ni le confirma nimeni niciodata. Cred in zambet dar si-n puterea faptelor concrete, in puterea zilelor si-a noptilor care se scurg uneori intr-un anume fel…

In mine uneori e gol si n-am cu ce sa m-apropii, uneori e gol pana-n suflet si plang, plang si ma frustreaza lumea asta in care incerc sa ma obisnuiesc sa traiesc, ma doare rautatea nejustificata, nu inteleg minciuna de nicio forma, orgoliul nemarginit al celorlalti, tacerile nedeslusite, toate astea ma macina pe dinauntru si imi rastoarna lumea. Caut sensul lucrurilor care-ar putea sa fie, incerc sa-nteleg de ce oamenii nu spun si nu vorbesc atunci cand e nevoie de ei , si asta ma transforma inevitabil intr-un copil care nu mai creste.

Inteleg ca vreau sa evoluez si stiu ca doar prezenta anumitor oameni poate schimba ceva in mine, stiu ca n-am cunoscut oameni intamplator, doar pentru a-i primi sau pentru a-i izgoni din mine, uneori am inteles rolul lor prea tarziu sau poate prea curand, si n-am stiut ce sa fac, si s-a consumat, si ei au plecat, sau poate ca eu am plecat…dar ce mai conteaza? Cand eu am inteles ca doar CURAJUL mai poate face ceva, cand eu am invatat sa traiesc doar pentru a afla, doar pentru a cunoaste, cand eu am crezut in ei si ei niciodata in mine… Ce fel de jocuri se mai joaca aici? Ce fel de cantece absurde se mai canta si ce fel de muzica se mai danseaza intr-o lume in care eu nu ma pot obisnui? In cate feluri sa mai vorbesc, si-n cate feluri sa mai accept sa mi se mai vorbeasca? Uneori nu mai stiu si-s confuza… uneori parca ma caut degeaba si fara rezultat, dar imi place sa cred ca toate drumurile duc catre drumul meu , ca oamenii pe care-i cunosc au aparut ca sa ma invete ceva, ca sa-mi arate ceva, ca sa-mi fie prieteni sau ca sa fiu pentru ei, habar n-am, dar ce rost ar avea toate daca ar fi intamplator? Cu ce sens, daca totul ar fi haos? La ce folos? Nici nu ma gandesc la asta…

Si astept, astept… sa se intample ceva care sa-mi confirme ca stiu ce este in mine, ceva care sa-mi arate ca sufletul meu nu da gres si vibreaza, si traieste, iubeste si se bucura, simte si crede. Trebuie sa se intample ceva… viata asta trebuie sa fie mai mult de atat… Undeva there must be a catch, nu exista nicio alta varianta…

Mi-e dor de oameni vii care vor sa fie ei, fara nicio masca, fara nici o “piele”, fara nicio alta infatisare, de oameni neinteresati de lucrurile astea care trec si nu ne raman, mi-e dor de oameni care sa-mi vorbeasca cu-adevarat , care sa simta ca-i inteleg fara sa-mi spuna, de oameni care sa-mi perceapa sufletul fara sa mi-l explic, poate ca totu-i de fapt o iluzie , o himera frumoasa care fuge si nu se intoarce… Poate, dar pana atunci, am sa astept…

Am sa astept in mine… sa se intample ceva. Si se va intampla.

Simply Falling

There my heart goes again
In your arms I’m falling deeper
And there’s nothing to break me away from this…

Copiii se apropie de pamant si-n sufletele lor bate cerul; se golesc de toate cuvintele si-si vorbesc cu manutele mici cu care uneori se ating nestiutor si curios. In urma lor se sparg flori de gheata care se topesc si apoi se transforma-n licurici, in urma lor vantul danseaza printre copacii verzi si infloriti, in urma lor fluturii invata sa traiasca mai mult de o singura zi iar florile , margaretele, macii, trandafirii si orhideele imbobocesc stropite de roua, in urma lor ploaia-si face loc printre norii albastri si grei, curcubeele-si coloreaza conturul fin iar viata vibreaza si totul se naste pentru a trai etern.

In fata lor se-ntinde marea albastra pe care-si tese soarele culorile aurii care se-mbina cu nisipul si cladesc castele care mai apoi se scufunda in mare si revin la suprafata fara se se distruga; ei isi ascund trupurile firave dupa ziduri si se privesc zambindu-si sagalnic, cuprinzand zarea – stiind ca au cucerit lumea si lumea e a lor.

Din spate ii acopera cerul atunci cand vine furtuna si-i cuprinde in palme , ii protejeaza zarea si-i coloreaza in rosu aprins asfintitul, ii priveste Dumnezeu dintr-o parte si-i binecuvanteaza cu iubire, li se ofera nestiinta si tabla alba pe care s-o picteze cu fericirea lor…

Copiii isi incalzesc sufletele cu dimineti insorite sculptate in dor, cu ierni in care isi impaturesc sarutul, cu apusuri fierbinti in care isi strang infriguratele imbratisari, cu minute in care isi descriu unul altuia lumi nestiute de nimeni, cladite chiar atunci, unul pentru celalalt.

Caci

“Copiii care se iubesc se-mbratiseaza in picioare
Langa portile noptii
Si trecatorii care trec ii arata cu degetul
Dar copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Si numai umbra lor
Inlantuita umbra tremura in noapte
Starnind mania trecatorilor
Mania si dispretul lor si rasetele si invidia.
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt in alta parte dincolo de noapte
Mult mai presus decat lumina zilei
In orbitoarea stralucire a primei lor iubiri.”

Uneori am senzatia ca viata se scurge total in defavoarea noastra, nicidecum c-am fi aici pentru a face/crea lucruri marete si pentru a lasa ceva in urma, ci pentru a ne testa limitele, pentru a ne face sa luptam pentru nevoile noastre, pentru a ne degrada, intr-un fel sau altul, ci nu pentru a ne mari;  pentru a ne nimici in propriile convingeri si a fi distrusi de propriile arme, pentru a ne ironiza pe noi insine, si pentru cinismul din care ne-am nascut. Cum as putea sa  ma incred in libertatea care nu imi apartine, in soarele care nici macar nu ma arde – la propriu, in stelele pe care nu le vad niciodata cazand, in pamantul de sub picioare, pe care de cele mai multe ori nu pot sa mi-l asum, in visele care staruiesc neincetat si pe care inca nu le-am atins, in fatidica soarta de care sunt prea constienta?

Am incetat sa ma mai intreb unde este dreptatea, de unde vine durerea, de ce canta viorile si de ce-mi doresc sa aud valurile marii, si numai faptul ca insir aici asa-zisele intrebari pe care nu le mai am, e dovada vie ca eu nu m-am trezit, si nu stiu daca se va intampla.

Uneori am impresia ca totul este un mare fiasco, ca tot ce culegem nu este ceea ce semanam, ci ni se intampla efectiv, c-asa-i menit. Dar si daca-i asa, atunci totul devine prestabilit si infricosator, infiorator de-a dreptul – da’ nu avem certitudinea , avem doar intrebari si raspunsuri putine, si vrem sa aflam si sa cunoastem, dar in realitate nu vrem, luam totul asa cum vine si ne trezim rataciti. Unde ne ducem, incotro ne indreptam? Ce fac, ce vreau sa fac, de ce acum si de ce nu maine, sau peste 3 ani sau 5, unde este umanitatea si cine sunt eu de fapt?  De unde vine dorul ? Dar neincrederea? Dar magia care face lucrurile perfecte pentru o secunda meschina? De unde vine dragostea, din noi, de pretutindeni si de nicaieri, din oamenii buni si calzi, din univers sau din cer, o concepem ca pe un copil , o cladim ca pe un bloc sau exista acolo si asteapta sa fie descoperita? Sigur ca am ipotezele mele si raspunsuri multiple, si tocmai asta nu-mi da pace, inexactitatea ecuatiei.

Daca drumul duce spre nicaieri, atunci eu spre unde mai curg?

Howdy, I’m back! Dupa o perioada destul de lunga in care am hotarat sa fiu mai absenta din asta si mai prezenta in mine-am hotarat sa revin – nu tocmai usor- dar pana la urma unii dintre noi au nevoie de “Scris” ; si nu doar de acela pe hartie,cu cerneala, si poate doar din motivul simplu (cel putin pentru mine) ca agendele,caietele, colile,etc devin greu de depozitat… si-atunci asta-i cel mai facil mod de-a impartasi ceva tie insuti sau , de ce nu,celorlalti.

Chiar asa. Apropo de ceilalti. Eu de multe ori m-am gandit ca cei care scriu pentru ceilalti nu sunt 100% corecti, 100% dezinvolti si onesti, pentru ca , sa decidem, e destul de dificil sa scrii concentrandu-te si incordandu-te pe ideea ca te va mai citi cineva, te va critica cineva, te va admira, de ce nu, cineva. Toate astea creaza pana la urma acea pojghita, ca nu stiu cum s-o numesc acum, acea masca a nevoii de-a minti putin,de a te preface putin, sau pur si simplu de a nu fi tu – which is wrong. Pentru ca nevoia de a scrie ar trebui sa fie nevoia de a vorbi pur si simplu, cu voce tare, dincolo de a stabili niste reguli sau de a impartasi ceva cu poporul. Dar, in fine, asa sunt eu. Ma cheama Inima, ce pot sa-mi fac?

In alta ordine de idei, zilele trecute vroiam sa scriu. Si nu doar atunci, ci-n multe alte precedente ocazii in care nu ca m-am oprit, pur si simplu mi-au zburat gandurile ,luandu-le locul altele, mai infometate, sau poate mai pline. Mi-am dat seama ca oamenii n-au nevoie sa fie sinceri, dar au nevoie de minciuna, au nevoie sa fie impopotonati si ridicati la cer in varii circumstante, au nevoie de cuvinte dulci si soapte la ureche, de floricele colorate care sa le faca ziua mai buna chiar daca ei stiu ca in realitate nici macar nu-i asa – pentru ca atunci cand ai o zi proasta, da’ proasta, ai o zi proasta, dom’le, si eu n-as avea nevoie de”lu-gu lu-gu”.  In fine.

Iata-ne ajunsi si-n 2012. Sunt sigura ca nu se termina nimic aici, nicio lume, poate doar daca ne transformam intr-o tara de prosti ridicoli si confuzi cu totii , poate doar daca refuzam sa ne desteptam, dar chiar si asa, va mai dura o vreme sa se-adune . Oricum as privi-o, optimismul in vremuri mai senine exista. Si nu renunt la gandul asta al meu. Eu nu mi-am schimbat orizonturile, tintesc catre aceleasi lucruri, am aceleasi idealuri si inca vreo cateva peste, am aceleasi visuri, si oamenii din jur mi-i apropii numai asa cum simt, in felul meu rece si uneori destul de brutal…Dar cand ma apropii ei stiu ca e pentru multa vreme, ei stiu ca voi ramane acolo, caci dincolo de toate ma consider o persoana loiala, patimasa in simtiri, in argumente.  A mai trecut un an , 2011 mult mai rapid ca 2010, cu bunele si relele lui, cu realizari si putine neimpliniri, nici nu le mai tin minte pe-acestea din urma, problema e ca a trecut cu o asa mare repeziciune ca nici m-am apucat sa fac bilantul, poate asa ne e dat in vremurile astea tulburi pe care le traim.

Citindu-ma din urma de la inceputul postului , realizez ca n-am imbinat nimic concret, doar o buimaceala de cuvinte, multe subiecte pe care as vrea sa le dezvolt prin scris si poate prea putin timp la dispozitie pentru a inchega totul asa cum imi doresc. Un lucru insa e cert: acela ca nu voi incepe sa scriu doar pentru ca simt atunci dar nu pot sa exprim, trebuie sa simt si sa sa curga cuvintele.

Acestea fiind spuse, ne vedem data viitoare!

Va doresc un an bun si frumos, plin de surprize minunate, plin de iubire pe care neaparat s-o daruiti si prea putin sa asteptati sa vi se daruiasca (oricum traim in cerc, vi se va intoarce !)

Eu raman aceeasi,

Misserror – neindemanatica, plina de mine, ironica si rece – dar intotdeauna aici, daca merita osteneala

Sunt singura pe strada.Am incetat sa mimez fericirea.Ma uit in sus, spre cer, dar nu vad albastru, ci doar blocuri gri, inalte. Totul se desfasoara rapid, in aceeasi pacla groasa de fum. Eu astept, si-mi simt in ochi licarul de speranta – ultima poarta. Sunt dezgustata. Scarba a patruns adanc in mine, pana in cele mai mici celule. Credeam ca se poate schimba ceva, dar n-am calculat corect – cum as putea suprapune doua lumi atat de diferite?
Ma intreb unde e lumea pe care mi-au aratat-o parintii atunci cand eram un copil. Unde e albul care stergea petele , care curata mizeriile, si unde e inocenta? De fiecare data imi confirm ceea ce stiam, anume ca trebuie sa ma adaptez situatiei actuale. Dar stiu prea bine ca n-am s-o fac. Exact asta nu pot accepta, faptul ca nu mai exista ceea ce caut. Cum pot lua forma lumii asteia mizerabile, care creste zi de zi, in fiecare dintre noi?
Trec de multe ori pe langa florarii. Daca sunt cu un baiat, am dat de dracu. O sa gandeasca:”Ia uite la nebuna asta,saraca, inca mai viseaza la floricele de adolescenti.” O s-o gandeasca numai privindu-mi ochii si ranjetul de pe fata. Pentru ca eu sunt vie, bai! Si asta n-o s-o schimbe nici un drac de om. Eu vreau sa respir tot ce poate fi respirat si incep cu florile, dac-asa simt.
Incerc sa m-apropii de oameni, si mai ales de detalii. Incerc sa imi reamintesc ca undeva acolo,exista un drum spre fericire care trebuie batatorit. Dar nu pot. Pentru ca intotdeauna intervine ceva.Oamenii cred ca sufera doar pentru ca experientele proprii sunt unice, teribil de dureroase, greu de descris in cuvinte. Dar oare nu suferim cel mai mult atunci cand nimeni nu stie ca ne doare? Daca vad oameni pe strada plangand, nu inseamna ca mi-am gasit parteneri de suferinta, si nu inseamna ca pot respira usurata ca eu nu-s singurul nebun condamnat in urma unei replici, cu sentinta definitiva. Ceea ce ma face sa-mi pun cele mai multe intrebari este nebunia fiecaruia, felul in care se manifesta ea. Ce sens are sa mai vorbesc despre normalitate? Cui sa ma adresez, cand lumea-mi pare oarba? Si mai mult decat atat, ea nici macar nu simte. Pentru ca refuza sa-si foloseasca mainile, si sufletul. Si simuleaza. Si la un moment dat ajungi sa te condamni ca tu nu o poti face. Nu te mai razvratesti, iti doresti ca macar pentru o clipa sa te-ncadrezi in ”peisaj”. Dar ajuns acolo, vrei sa fugi ; sa fugi pana cazi in genunchi. Fiindca nu mai poti. Si nu mai vrei.Si totul iti pare in zadar. Construim drumuri rigide, ca niste fortarete, inalte, undeva intr-un varf de munte, la granita cu cerul.Dar nimeni nu le intelege rostul, si asteptam prima furtuna puternica, sa le darame, concluzionand ca nu ne putem bucura singuri.Doare. Dar sa renuntam…pana si asta pare al naibii de firesc.
Am sa revin totusi la normalitate. Pentru ca am o dorinta statornica de a intelege,in final. Normale sunt lucrurile pe care nu le ducem la absurd, pe care nu le lasam sa atinga nivelul maxim,pe care le controlam de la distanta chiar, fiindca sunt slabe. Normalitatea inseamna sa-mi modific criteriile de cautare si sa fac o selectie noua, sa renunt la cateva lucruri din ”lista de asteptari”, sa exprim iar, sub o alta forma,care sunt principiile mele si care-i modul meu de viata ; sa reevaluez lucrurile frumoase in care am crezut, pentru ca ele nu se mai gasesc ; sa-mi pierd sufletul, si sa-ncep sa folosesc unul de imprumut ; sa uit de visele mele, si sa modelez realitatea , pentru ca e mai certa. Dar nu stim ca exista ceva sigur. Normalitatea inseamna sa vand totul, pentru o viata noua, care nu-mi apartine, in care nu ma regasesc , in care nu cred, dar pe care, poate, am s-o deslusesc mult mai tarziu. Sau poate prea tarziu. Si poate inutil. Normalitatea ma forteaza sa traiesc in umbra lucrurilor pe care mi le-a impus societatea , sa nu merg pe marginea drumului, sa nu tintesc catre soare, fiindca am pamantul sub picioare, si asta ar trebui sa-mi fie de ajuns. Si-atunci incep sa-mi pun intrebari. Visez ”de ce”-uri si n-am niciodata raspunsuri plauzibile, care sa-mi dea curaj, care sa ma multumeasca. Si ma lupt in fiecare zi sa pot sa fac macar o fotografie soarelui, privindu-l intens, asta daca tot ni se induce ideea ca nu avem voie. Las loc himerelor, sa intre in mine, fiindca, desi constienta ca nu-s benefice pe termen lung, ma hranesc pentru clipa de atunci. Si gust din momentul acela care strabate momentul precedent, pentru ca maine nu se stie. Pentru ca daca voi iesi din nou pe strada, si ma voi trezi singura, imi voi duce mainile la tample, asteptand noaptea, asezandu-ma pe asfaltul rece ,coplesita de inutilitati, imi voi ridica privirea spre cerul intins, fixand-o in cel mai putin viu punct. Si voi zambi, stiind ca eu ii pot darui viata. Pentru ca eu pot schimba lumea,pentru o amarata de secunda; ea isi va continua cursul firesc, vor trece orele, zilele, dar eu voi sti. Voi sti c-a meritat , ca o clipa te poate reinventa . Eu nu ma voi schimba, nu vreau sa ma schimb. Eu nu voi ajunge mai jos decat sunt azi, dar nici prea sus, fiindca va trebui sa arunc scenariul pentru ziua de maine.
E-o lume moarta in care normalitatea semnifica sa ne comportam ca niste animale infometate ,privindu-ne partenerul ca pe un vanat, ca pe o prada . Odata avut, il abandonam intr-o balta de sange, oriunde, intr-un colt uitat (sau nu) de lume, privindu-l indiferent si rece, nepasator si crud, aruncandu-i eventual un ravas pe care sa scrie:”A fost frumos sa ma hranesc cu tine. Poate ne mai vedem…candva.”, desi tu stii ca nu va veti mai vedea niciodata. Viitorul nu ”suna” bine . Gata, nimic nu ma mai poate pacali. Grav e ca de la o vreme, nici nu ma mai las pacalita. Nu mai e deloc distractiv. Cum as putea lua lucrurile? Ca atare? Nu pot. Devin doar o rebela infumurata cu fiecare om pe care-l cunosc. 100% condamnabil. Dar sentinta e semnata deja. Toti ne ”executam”,mai devreme sau mai tarziu.
Eu nu vreau sa traiesc normalitatea asta. S-a lasat seara… Aceleasi blocuri gri, pline de oameni, goale de suflet, aceleasi alei pustii si-nnegurate, aceleasi non-stopuri de cartier care-si mai adapostesc cate-un betiv , aceleasi baruri ieftine, prin care circula tot felul de dubiosi dornici sa-si impartaseasca fanteziile, aceleasi cluburi expirate (si gustul amar il simt mai precis cand ajung acasa), aceeasi muzica imbietoare, care promoveaza prostitutia pe orice plan, aceiasi oameni cu priviri ratacite, aceiasi chelneri fara viata, care-afiseaza zambete sterse, aceleasi bulevarde ticsite de omuleti care-si pierd timpul aiurea, plimbandu-se zdrobiti de caldura sau poate de-o dragoste neimplinita, aceleasi clisee, aceeasi capitala care pretinde ca are pretentii, atata frunza,si-atata iarba, si-aceeasi Romanie, si-aceiasi noi ….Si cata lume e-ntre noi…Si cat!
Prefer sa fiu strivita de realitatea cruda a lumii in care traiesc, decat sa intru in ea, si sa ma prefac ca-mi mai si place.
Sunt din nou, singura, imaginandu-mi , tesand scenarii ; nu traiesc, dar supravietuiesc.

But I`d rather you be mean than love and lie
I`d rather hear the truth and have to say goodbye
I`d rather take a blow at least then I would know
But baby dont you break my heart slow…

Cred ca oamenii pot fi fericiti daca gasesc intr-adevar ceva pentru care sa lupte – poate ca in fond nu suntem chiar atat de aprigi in fata lucrurilor marunte,atat de goi,si-atat de impenetrabili (vorba scriitoarei romanului ”Amurg” – si da,nu ma pot abtine, fiindca ori dansa, ori traducatorul a fost pur si simplu obsedat de acest cuvant). Poate ca avem nevoie sa credem pana nu ne mai ramane nimic,pana ne pustiim sufletul si-apoi o luam de la capat, fiindca asa-i structura noastra. (si de ce nu, poate ca ma refer la cei mai buni – si totusi la nimeni anume). Iubesc viata cand n-o mai iau in plin, cand nu mai accept sa plutesc, cand in sfarsit imi evaluez sansele si realizez ca mi-a mai ramas speranta – acel firicel care ne smulge din cand in cand un zambet.

In ultima luna s-au schimbat multe in mine – simt ca a inceput un altfel de an – un an care-mi va aduce noroc. Cred ca invat sa ma accept, ma cunosc, ma ponderez, ma critic si merg mai departe. Acum stiu ca n-o sa mai las lucrurile sa evolueze ”in that way”. Acum nu mai accept sa fiu ranita,acum ma feresc de tot ce-mi poate face rau si …ma simt oarecum mai linistita din punctul asta de vedere. Atatea cuceriri,atatea patrimonii – cam astea-s dorintele oamenilor (unora dintre ei). Oare ne gandim vreodata cat de frumos este sa ne lasam cuceriti, vrajiti? Oare ne mai lasam cu-adevarat in voia simturilor, actionand dupa bataia inimii, dupa ….puls? Eu ma gandesc la asta. Cred ca niciodata nu ne putem simti cu-adevarat liberi atunci cand vanam – intotdeauna depindem de pasul urmator, de prada, de victoria in sine – esecurile si victoriile ne influenteaza starea de spirit.

Vreau sa fiu libera – ma las vanata – AM PULS – enjoy the silence , by Vonda Shepard !